Într-o zi am mers la grădina zoologică din San Diego ca să vedem patru pui de leu. Îngrijitorii de la grădina zoologică le dăduseră nume în limba kiswahili; şi pentru că noi învăţaserăm kiswahili în Kenya, doream să vedem puii de lei, ale căror nume erau Moja, Bili, Tatu, Nne (care înseamnă Unu, Doi, Trei, Patru).

Când am ajuns înapoi acasă, spre surprinderea noastră pisica lui Margaret tocmai fătase patru pisicuţi. Şi, desigur, i-am numit de îndată Moja, Bili, Tatu, Nne, după cei patru pui de lei. Am hotărât să îl păstrăm pe Moja, iar pe ceilalţi trei i-am dat unor membri ai bisericii care au fost dornici să îi ia (cred că unii s-au gândit că ar fi frumos să aibă unul dintre „pisicuţii pastorului”).

Moja a crescut şi a devenit un motan foarte frumos. Arăta aproape ca un leu negru. Şi, desigur, era foarte iubit.

Masa la care obişnuiam să mâncăm se afla chiar lângă uşa glisantă care dădea afară. Deseori, când mâncam, Moja venea şi ne privea de afară prin uşa de sticlă, şi ne implora să îi dăm drumul înăuntru. Mieuna întruna şi zgâria sticla cu gheruţele. Începusem să mă cam plictisesc să mă tot ridic şi să îi deschid uşa.

Atunci m-am hotărât – De ce să nu îl învăţ pe Moja să-şi deschidă singur uşa glisantă? Este adevărat, uşa aluneca puţin cam greu, dar m-am gândit că Moja, fiind un motan puternic, ar putea învăţa să facă acest lucru.

Aşadar, am ieşit afară la el, am deschis uşa câţiva centimetri, am îngenunchiat, i-am luat lăbuţele din faţă în mâini şi, cu lăbuţele lui în mâinile mele, am apucat marginea uşii la nivelul la care putea ajunge el şi am împins-o uşor ca să se deschidă. Am repetat acest lucru de câteva ori împreună cu el.

Sunt sigur că se întreba ce idee trăznită mi-o fi trecând prin cap. Şi, desigur, nu prea se distra.

O zi sau două mai târziu, mâncam, iar Moja a venit din nou şi a început să implore să îi deschid uşa glisantă şi să îl las înăuntru. Am spus: „Moja, ştii ce ai de făcut. De ce trebuie să mă ridic eu de fiecare dată ca să îţi deschid?”

Dar el mieuna din ce în ce mai tare. Şi chiar mai înduioşător.

M-am hotărât să mă încăpăţânez şi să stau locului. Moja avea nevoie de încurajare pentru a-şi da seama că putea să deschidă şi singur uşa glisantă! Mă gândeam că asta l-ar fi făcut mai fericit şi i-ar fi îmbunătăţit imaginea de sine. I-ar fi crescut respectul de sine! Iar exerciţiul fizic i-ar fi făcut bine.

După câteva momente, disperat, Moja a apucat marginea uşii cu cele două lăbuţe din faţă şi a împins cu toată puterea sa. Uşa a alunecat, deschizându-se câţiva centimetri! Atunci s-a repezit înăutru. După aceea a făcut deseori acest lucru.

Crezi că am fost aspru cu Moja?

Nu, eu doar îl ajutam. L-am învăţat o lecţie valoroasă chiar dacă la început nu i-a plăcut. Moja al nostru a devenit motanul cu cele mai puternice lăbuţe din cartier. Era regele tuturor pisicilor de la Circul Mariposa!

Ştii că Domnul Isus te iubeşte foarte mult? De fapt, El te iubeşte aşa de mult încât te pune să faci anumite lucruri care la început ţi se par dificile. Asta se numeşte „disciplină.” Te face mai înţelept, mai bun. Nimeni nu poate învăţa nimic bun fără „disciplină.”

Biblia este uşor de înţeles. Ea spune: „Fiule, nu dispreţui disciplina Domnului, şi nu-ţi pierde inima când te îndreaptă; căci Domnul îi disciplinează pe aceia pe care-i iubeşte; El bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte” (Evr. 12:4-6, NEB).

Când eram mic, părinţii mei doreau să iau lecţii de vioară. Învăţătorul meu era un bărbat care credea în disciplină: o dată el chiar m-a lovit peste degete cu o riglă, când eram prea leneş ca să ţin instrumentul în poziţia corectă. Oamenilor din ziua de azi nu le place să se vorbească despre „disciplină,” dar ea m-a ajutat să fiu mai atent, şi când am mers la liceu, noul meu profesor de vioară mi-a zis: „Observ că nu ai nici un obicei prost în ce priveşte modul în care ţii vioara.” Disciplina primului meu profesor de vioară dăduse roade!

Să ne oprim un moment şi să jucăm un joc. Îţi poţi imagina cum vei fi peste 10 sau 20 de ani? Uită că eşti mic şi imaginează-ţi cum vei fi ca adult. Imaginează-ţi că vei fi un adult educat, o persoană pe care toţi oamenii o respectă; ţii capul drept; ştii să faci multe lucruri; vorbeşti frumos, iar oamenilor le face plăcere să te asculte; ei te respectă pentru înţelepciunea ta. Şi, cel mai bun lucru dintre toate, eşti un om fericit!

Cum ai devenit un om aşa de bun?

Aşa este! Prin DISCIPLINĂ.

Disciplina Domnului în viaţa ta va da roade! „Dumnezeu se poartă cu voi ca şi cu nişte fii... El face acest lucru pentru binele nostru” (vers. 7, 11). Credeţi-L, lăsaţi-L să vă înveţe şi veţi fi mereu fericiţi!