Ca pastor, am fost pus deseori în situaţia de a şti foarte bine ceea ce spun. Ca atunci când a trebuit să ofer consiliere maritală unui cuplu care acumulase atâtea tensiuni în relaţia lor, încât armonia părea imposibilă.

Până la urmă ei au concluzionat că mariajul lor a fost construit pe atracţia sexuală, începând cu relaţii intime nepermise; a existat răzvrătire împotriva părinţilor, împotriva bisericii, împotriva lui Dumnezeu. El nu a avut nicio legătură cu mariajul nostru, au spus ei; aşadar suntem de părere că mariajul nostru a fost de la început fără speranţă. Acum despărţirea pare obligatorie.

Stăteam acolo uluit; apoi m-am rugat în tăcere: „Doamne, Te rog, ajută-mă să ştiu ce să spun!”

Apoi m-am gândit la Psalmul 87, care a fost întotdeauna greu de înţeles pentru mine până când am avut ocazia să-l citesc în traducerea Moffatt: „Rahav [Egipt], şi Babilon, ...Filistia, şi Tirul, cu Etiopia; acest om s-a născut acolo” [Cornilescu: „în Sion s-au născut”]. Care este ideea?

Moffat vine cu această traducere: Voi v-aţi născut într-o oarecare ţară păgână din această lume şi aţi crescut despărţiţi de Domnul Dumnezeul lui Israel; dar atunci când vă întoarceţi inima către Israel, poporul lui Dumnezeu, Domnul vă modifică certificatele de naştere şi scrie pe ele că aţi fost NĂSCUŢI în Sion!

Ce înseamnă aceasta?

Încă dinainte ca voi să-L cunoaşteţi, El vă cunoştea; Hristos v-a răscumpărat de când eraţi în pântecele mamelor voastre. Chiar şi atunci când mergeaţi pe o cale greşită, Domnul conducea, datorită harului Său care s-a înmulţit şi mai mult. El v-a „acoperit” de când eraţi în pântece; locul vostru ESTE unul alături de celălalt – El a condus şi v-a adus împreună; acum staţi împreună şi fiţi fericiţi în Domnul, care v-a mântuit pe amândoi.

Ultima oară când am auzit veşti despre cei doi, erau încă împreună şi fericiţi.

 

Dacă sufletul tău este ispitit, apăsat, frământat, tulburat, încurcat, ai curaj, căci sfinţii lui Dumnezeu s-au confruntat cu aceleaşi încercări timp de şase mii de ani. Dar au fost eliberaţi, liniştiţi, salvaţi de disperare, alegând să creadă veşti bune ca acestea:

1. Eşti convins în adâncul inimii tale că eşti păcătos? Ascultă-i pe „farisei şi cărturari” spunându-ţi singurul lucru adevărat pe care l-au rostit vreodată: „Omul acesta [Isus] primeşte pe păcătoşi” (Luca 15:2). Isus a spus: „...Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară” (Ioan 6:27). O veste bună! Duhul Sfânt a produs în mintea ta această convingere despre păcat; aceasta este o dovadă prima facie [la prima vedere, n.tr.] că Însuşi Domnul lucrează pentru mântuirea noastră. Da! Înţelege acest adevăr, aprofundează-l, şi vei cânta Aleluia toată veşnicia.

Dar acest paradox începe să-ţi chinuiască sufletul de îndată: Cum poţi fi fericit când ţi se aminteşte permanent faptul că eşti păcătos? Răspunsul: Convingerea produsă de Duhul Sfânt cu privire la păcatul tău include convingerea că Fiul lui Dumnezeu este cel care te mântuieşte din păcat. În acest fel, atenţia ta este îndreptată permanent de la eu către Hristos. Continuăm:

2. Mântuirea este a ta privind la El. Aceasta nu înseamnă doar o privire fugară. Ascultă strigătul zelos al lui Ioan Botezătorul către mulţime: „Iată [engl: Priviţi, n.tr.] Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1:29). Isus a accentuat acelaşi adevăr pentru Nicodim în interviul acela de la miezul nopţii: „Şi, după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine [tu!] crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (3:14).

Reţine: Aici, „a crede” este acelaşi lucru cu „a privi,” căci aceasta este ceea ce trebuiau să facă israeliţii în pustie: să privească la şarpe, şi aceasta însemna să privească, să privească, să privească, intens, fiind conştienţi că de aceasta depindea însăşi viaţa lor! Aceasta înseamnă să pui deoparte telecomanda şi să-I permiţi Duhului Sfânt să te cheme ca să cercetezi Biblia; acum cercetează. Nu ca o „faptă” pe care trebuie să o faci, ci lasă credinţa să lucreze (Gal. 5:5, 6). Lasă-ţi sufletul să devină preocupat de cât de bună este vestea bună în evanghelia adevărată şi curată a lui Hristos, solia lui Dumnezeu pentru astăzi, care reprezintă „adevărul prezent,” „solia îngerului al treilea cu adevărat” (Rom. 1:16; 2 Petru 1:17; Apoc. 14:6-14). Învaţă adevărul fiind conştient că de aceasta depinde însăşi viaţa ta!

 

În 1831, un om pe nume William Miller din Low Hampton, New York, avea o povară pe inimă: el fusese convins de Duhul Sfânt că cineva trebuia să vestească lumii faptul că trăim în vremea sfârşitului din Daniel, că Isus vine din nou şi că Biblia arată că aceasta se va întâmpla în curând. Dar se simţea cu totul incapabil să spună cuiva.

El era o „Ana” din Întâia Samuel în variantă modernă; frustrarea şi disperarea lui erau similare cu ale ei, în spirit. El tânjea să facă ceva despre care credea că este pe deplin incapabil să facă – la fel cum Ana dorea să rămână însărcinată şi să nască un fiu, dar avea frustrarea că Domnul „o făcuse stearpă.”

În toate secolele şi mileniile, fiecare femeie israelită a tânjit după privilegiul de a deveni mama lui Mesia cel făgăduit (o făgăduinţă făcută la început de tot, în Geneza 3:15!); până la urmă, timpul s-a împlinit la Fecioara Maria din Nazaret.

Maria a suferit ruşine şi frustrare din cauza stării ei smerite (Luca 1:48). Într-un sens foarte profund, starea ei a fost similară cu a Anei. Adevărat, ea era logodită cu Iosif, care era văduv; dar el avea deja patru fii ale căror nume ne sunt date în Matei 13:55; Maria a simţit aceeaşi frustrare pe care o simţise Ana, căci poemul pe care Maria l-a scris atunci când a tresăltat de bucurie este după acelaşi model literar ca poemul pe care Ana l-a scris atunci când s-a bucurat de răspunsul pe care l-a primit la rugăciunea ei (1 Sam. 2:1-11).

Dar povestea Anei este scrisă din nou în analele lui Dumnezeu, ori de câte ori slujitorii Lui sinceri se luptă cu aceeaşi disperare cu care s-a luptat şi Ana – gândul că, într-un fel, Dumnezeu i-a făcut „sterpi,” în sensul că El i-a împiedicat să-şi împlinească dorinţa de a vesti solia sau de a face lucrarea pe care o au pe inimă. Ei continuă să întrebe: „Stăpâne, ai ceva de lucru pentru mine?” doar pentru a li se închide din nou uşa în faţă.

Fie ca toţi aceştia să înveţe de la Ana cum să spere şi să aibă curaj. Şi să înveţe din chinul de 30 de ani al lui Isus cu o meserie plictisitoare de tâmplar, în timp ce sufletul Lui tânjea după libertatea de a afirma caracterul mesianic pe care I-l dăduse Tatăl Său. Dar în final a sosit „ceasul” Lui; la fel va sosi şi ceasul tău. Rezistă! În credinţă!

 

În acest weekend milioane de creştini vor parcurge un studiu special despre Ana, mama profetului Samuel. Ea a cunoscut tristeţea profundă; era prima soţie a lui Elcana, iubită cu adevărat de el, însă nu avea copii şi era adânc îndurerată de faptul că el şi-a luat o a doua soţie, Penina, pentru a avea copii cu ea. Era o datorie solemnă pentru fiecare bărbat israelit faptul de a avea un fiu, altfel exista ideea că numele lui va fi şters din cartea vieţii.

Ana era „ţapul ispăşitor” în această poveste. Ca o soţie să nu poată rămâne însărcinată era echivalent cu o palmă din partea lui Dumnezeu. Ana purta cu umilinţă această ruşine – o durere destul de mare pentru orice femeie; dar acum, având-o în preajmă pe Penina, care râdea de ea şi o tachina chiar la masă, durerea a devenit insuportabilă.

Elcana a încercat să o mângâie cu dragostea lui, dar nu ştia cum să o mângâie cu dragostea lui Dumnezeu; aşa că Ana a făcut un gest disperat. Ea L-a provocat pe Dumnezeu cu un jurământ; dacă îi va da ceea ce orice israelită tânjea să aibă, un copil de parte bărbătească, ea îl va da înapoi Domnului. Pentru orice mamă acesta ar fi fost un sacrificiu uriaş, pe viaţă!

S-a întâmplat; şi în bucuria ei a scris un poem superb despre biruinţa asupra Peninei, care pentru ea reprezenta batjocura Satanei (1 Sam. 2:1-10).

O altă femeie din Biblie s-a apropiat mai târziu de poemul de recunoştinţă al Anei pentru reversul umilinţei, şi l-a rescris sub forma unui nou poem superb, personal, în Luca 1:46-55, exprimându-şi bucuria fără margini pentru reversul stării ei smerite (tapeinosin, greacă). Mama Mântuitorului nostru era şi ea „obişnuit[ă] cu suferinţa.” Isus este Fiul divin al lui Dumnezeu; dar El este, într-un sens foarte intim, şi „Fiul omului.” Aproape de tine.

 

Având în vedere imigrarea şi rata crescută a naşterilor în rândul musulmanilor din Olanda, oameni perceptivi încep să înţeleagă că în câţiva ani Olanda (şi o mare parte a Europei) va fi practic islamică.

În încercarea lor sinceră de a obţine o pace religioasă, unii propun în mod serios ca să renunţăm la cuvântul „Dumnezeu” şi să îl înlocuim cu „Alah.” Până la urmă, în arabă termenul folosit pentru „Dumnezeu” este Alah, fie că eşti musulman sau creştin; Alah este numele lui Dumnezeu în Vechiul Testament arab şi în varianta arabă a Noului Testament.

Musulmanii din Europa vor fi încântaţi dacă vom face acest lucru, căci această schimbare ar fi, practic, o renunţare la creştinism şi o adoptare în schimb a islamismului.

Există o diferenţă colosală între ceea ce înseamnă termenul biblic pentru „Dumnezeu” şi ce înseamnă „Alah.”

În Biblie, „Dumnezeu” înseamnă Tatăl Domnului Isus Hristos; acest adevăr este anatema în islam.

În Biblie, „Dumnezeu” Însuşi este dragoste; dragostea nu este doar un atribut al lui Dumnezeu, una dintre numeroasele Lui caracteristici; „Dumnezeu ESTE dragoste,” ni se spune în Întâia Ioan, ceea ce reprezintă cea mai puternică inspiraţie din întreaga Biblie (4:8).

„Dragostea” nu este menţionată în Fatiha islamică atunci când este descris Alah. „Dragostea” este un cuvânt care nu are ce căuta în gândirea islamică. Conceptul biblic despre dragoste constituie evanghelia într-un cuvânt; atunci când apostolii au mers să vestească evanghelia lui Isus, adversarii lor i-au acuzat că „au răscolit lumea” (Fapte 17:6); dar ei nu puteau face aşa ceva; solia lor era cea care răscolea lumea. Şi solia apostolilor era rezumată în cuvântul grecesc tradus în Bibliile nostre prin „dragoste” (agape), dar semnificaţia lui este mult mai profundă decât poate reda termenul folosit de noi pentru dragoste.

Agape este cuvântul care descrie caracterul jertfitor al lui Dumnezeu. „Fiindcă atât de mult a iubit [cu agape] Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu,” şi L-a dat pentru veşnicie – până la capăt, chiar până în iad. Atunci când Fiul lui Dumnezeu atârna pe crucea ruşinii şi a strigat în agonia inimii: „Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” El „[a gustat] moartea pentru toţi” (Evr. 2:9), chiar „moartea a doua” care este descrisă în Apocalipsa 2:11 şi 20:12-19.

Islamul nu cunoaşte această descoperire a adevărului; inimi sincere din mijlocul lui aşteaptă pe cineva să le spună.

 

Biblia Îl prezintă deseori pe Isus ca acţionând fără a cere permisiunea. De exemplu, în Matei 12:11-13 El îl vindecă pe omul cu mâna uscată fără ca mai întâi să-l întrebe dacă Îi permite să facă acest lucru. Şi în 14:13-21 hrăneşte cinci mii de oameni, în afară de femei şi copii, fără ca nimeni să-I ceară să facă aşa ceva. În Luca 13 Se întâlneşte cu o femeie care era gârbovă de 18 ani şi nu putea să-şi îndrepte spatele. El acţionează din nou doar pe baza propriei Sale iniţiative: „Când a văzut-o Isus, a chemat-o şi i-a zis: ’Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta’” (vers. 12). El nu a întrebat-o: „Vrei să fii vindecată?” Ci „Şi-a întins mâinile peste ea: îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu” (vers. 13).

De asemenea, în cetatea Nain S-a întâlnit cu un cortegiu funerar – singurul fiu al unei văduve. El nu a pus nicio întrebare, nu a cerut permisiunea; I-a spus „’Nu plânge!’ Apoi S-a apropiat şi S-a atins de raclă. Cei ce o duceau, s-au oprit. El a zis: ’Tinerelule, scoală-te, îţi spun!’ Mortul a şezut în capul oaselor şi a început să vorbească” (7:11-15).

Atunci când citim în Filipeni 2:5-8 cum a coborât Hristos şi cum a parcurs cei şapte paşi ai umilinţei pentru binele nostru, nu ni se spune că ar fi cerut permisiunea locuitorilor acestei planete pierdute. El pur şi simplu a parcurs acei paşi „până la moarte şi încă moarte de cruce.” Planul lui Dumnezeu de mântuire a fost o iniţiativă unilaterală.

Pe cruce, Domnul Isus a luat locul nostru fără să ne întrebe dacă poate face acest lucru; Tatăl nu a cerut permisiunea locuitorilor acestei planete pentru a-L da „pe singurul Lui Fiu” pentru ei (Ioan 3:16).

Dar pentru ca marea controversă dintre Hristos şi Satana să se poată încheia cu bine, Dumnezeu trebuie să-Şi schimbe planul; acum trebuie să ceară permisiunea!

De această dată nu poate face în mod unilateral ceea ce doreşte; El i-a înălţat pe cei care vor birui aşa cum a biruit El pentru a sta cu El pe scaunul Lui de domnie, după cum şi El a biruit şi a stat cu Tatăl Lui pe scaunul Lui de domnie (Apoc. 3:21). Astfel ei împart cu El autoritatea executivă pentru încheierea marii controverse dintre Hristos şi Satana.

El a avut cândva o încercare unilaterală de a revărsa asupra poporului Său „începutul” ploii târzii şi al marii strigări din Apocalipsa 18:1-4 fără a cere permisiunea în prealabil, şi a fost în mare măsură un trist eşec. De atunci încoace, departe de a fi cazul ca ei să trebuiască să-L implore (fără nicio tragere de inimă?) să le ofere binecuvântarea pe care a tânjit tot timpul să le-o dea cu condiţia ca ei să-şi umilească inimile pentru a primi darul şi solia care vine odată cu el.

 

Milioane de creştini din întreaga lume au studiat weekendul trecut povestirea fascinantă despre Rut din Vechiul Testament.

Dar probabil că mulţi au omis un aspect important care face parte din acelaşi tablou – rolul semnificativ al „curvei Rahav” în această povestire. În genealogia lui, Matei ne spune că un om pe nume „Salmon” s-a căsătorit cu Rahav şi a devenit tatăl lui Boaz, care s-a căsătorit cu Rut, şi astfel Rut a intrat în linia genealogică a lui Isus din Nazaret, „cea mai apropiată rudă” a lumii, singurul care ne putea „răscumpăra” din păcat (vezi Mat. 1:4, 5).

Mulţi cărturari au concluzionat că există dovezi care arată că Salmon era unul dintre „iscoadele” care au stat la Rahav înainte de distrugerea Ierihonului.

Rahav a fost un personaj extrem de neobişnuit; ea stârnea interesul şi plăcea oricărui israelit a cărui inimă era receptivă la lucrarea Duhului Sfânt. Rahav medita la evenimentele zilei; inima ei a fost convinsă: singurul Dumnezeu adevărat, Domnul, era cu Israel; adevărul era acolo. Ea a experimentat o pocăinţă colectivă pentru păgânism. Rahav a fost convertită; ea şi-a predat inima Duhului Sfânt.

Evident, Salmon a remarcat-o într-un sens special, şi mai târziu s-a căsătorit cu ea. Povestirea este captivantă din mai multe motive:

În spiţa neamului lui Isus se găsesc mai multe „neamuri” decât am crede la prima vedere. Mântuirea a fost întotdeauna prin har, prin credinţă, nu prin „fapte,” iar obârşia unui om intră în sfera „faptelor,” căci ţine de trup. Israelul a fost întotdeauna chemat pentru a fi o naţiune misionară prin care întreaga lume să fie „binecuvântată.” Avraam a fost întotdeauna chemat pentru a fi „tatăl tuturor celor care cred,” şi credincioşii trebuiau să-i includă întotdeauna atât pe israeliţi, cât şi pe cei dintre neamuri.

Atracţia pe care Boaz a simţit-o faţă de Rut includea dragostea de tip romantic; unirea lor nu era doar o manevră legalistă pentru a completa puzzle-ul genealogic, astfel încât să satisfacă legea lui Moise; relaţia dintre Rut şi Boaz era dragoste romantică neregizată.

Dragostea romantică în Hristos este curată, căci este dată de Dumnezeu; autoarea cărţii Calea către Hristos declară că o astfel de dragoste romantică este „un dar preţios pe care îl primim de la Isus.” Dumnezeu a considerat că este un lucru bun să includă în Biblie o întreagă „carte” dedicată acestui tip de dragoste (Cântarea cântărilor). Această dragoste nu trebuie dispreţuită; dar ea trebuie să se afle sub călăuzirea Duhului Sfânt, ceea ce reprezintă regula tăgăduirii eului „în Hristos.”

 

Una dintre cele mai fascinante creaţii arhitecturale este reprezentată de un nou templu hindus înălţat în inima sudului protestant al Americii – Atlanta... Arată pur şi simplu impunător; are o structură în stil vechi, din piatră, şi este construit pentru a rezista mii de ani, aşa cum spun constructorii lui. Investiţia pare incredibilă – 19 milioane de dolari.

Acum credinţa biblică a lui Isus Hristos nu va trebui să emigreze în India pentru a sfărâma stânca păgânismului; câmpul misionar al protestantismului american s-a mutat în propria lui ogradă. Hinduismul pretinde că este cea mai veche religie de pe pământ; el mai afirmă şi că înglobează doctrinele tuturor religiilor. Va avea mare priză la publicul modern.

Ar fi inutilă combaterea acestei noi erupţii prin construirea unor biserici şi mai scumpe, menite să şocheze; mai multe imagini artistice reprezentându-L pe Isus nu vor folosi la nimic (chiar sunt acestea o formă a expresiei hinduiste? Hinduismul abundă în imagini ale lui „Isus”). „Adevărul evangheliei,” în simplitatea (vezi Gal. 2:5, 14) şi profunzimea lui, trebuie să se confrunte cu păgânismul. Predicarea despre „Hristos şi El răstignit” înseamnă mult mai mult decât ar putea realiza cel mai ingenios program PowerPoint. Creaţiile noastre iscusite pot fi înşelătoare dacă ne fac să ne imaginăm că suntem bogaţi şi că ne-am îmbogăţit în ceea ce priveşte misiunea noastră de a lumina pământul.

Copiii şi tinerii generaţiei actuale vor fi impresionaţi de hinduismul Americii, în special de „spiritualitatea” lui care este menită să constituie un alt „duh sfânt,” iar Krishna este, desigur, un alt „hristos.” Hinduismul nu este original; el este clădit pe o distorsionare a credinţei adevărate, originale a lui Isus, distorsionare care datează încă din Eden şi care a vizat făgăduinţa Domnului din Geneza 3:15, unde El a promis că va pune vrăjmăşie între şarpe şi „sămânţa” femeii.

Şi islamul beneficiază de libertatea religioasă garantată de Constituţia Americii, năvălind ca un „râu.” Acum tinerii nu se mai pot baza pe tradiţie pentru a-i menţine ancoraţi într-o formă „post-creştină” a credinţei tradiţionale; ei trebuie să sondeze marea de religii care există în lume şi să aleagă singuri. Acesta este un lucru bun, pentru că Domnul Isus nu este onorat de urmaşi care nu gândesc, legaţi doar de tradiţii. Dar acest aflux al islamismului şi hinduismului nu este o veste chiar atât de proastă: el creează contextul împlinirii unei făgăduinţe glorioase: atunci când minciuna „va năvăli... ca un râu, Duhul Domnului va ridica un [standard, KJV] împotriva [ei]” (Is. 59:19, KJV).

Acel „standard” va fi solia din Apocalipsa 18:1-4, care va lumina pământul cu slavă.

 

Ram Gidoomal este un fost hindus care acum crede în Isus. El a meditat la ceea ce a realizat Mântuitorul pentru omenire şi a ajuns la o convingere profundă: pe cruce, Hristos a plătit datoria karmică a tuturor oamenilor. Pentru un mare număr de hinduşi, aici se găseşte o cale de ieşire din hinduism către începuturile credinţei în Isus. 

Hinduismul învaţă că noi toţi venim în lume cu o datorie karmică. Dacă trăim în nelegiuire, creştem datoria noastră karmică, astfel că atunci când părăsim această viaţă vom avea un munte de datorii karmice care vor face necesară transmigrarea noastră într-o formă de viaţă inferioară. 

Aceasta este o distorsionare a adevărului biblic: Noi venim în lume sub povara datoriei impuse nouă de către părintele nostru, Adam, atunci când a căzut, şi transmisă mai departe până la noi prin intermediul ADN-ului ca o „osândă” juridică pe care o moştenim de la el. Adevărat, nu noi am cerut această povară, dar ea vine împreună cu darul vieţii pe care o primim de la Adam.

Dar mai primim ceva ce nu am cerut: Ridicarea sau anularea acelei poveri a condamnării juridice; ea se găseşte în cel de-al doilea Adam – Isus Hristos. Hindusul la care m-am referit mai sus, oricât de orb, a văzut ceva semnificativ: Hristos este un Mântuitor cosmic care a câştigat pe bună dreptate titlul pe care I l-au dat samaritenii – „Mântuitorul lumii” (Ioan 4:42).

Ca şi iudeii din vechime care nu puteau recunoaşte faptul că şi neamurile au dreptul la mântuire, mulţi dintre noi, cei care ne declarăm creştini, resping adevărul pe care l-a înţeles Gidoomal: ezităm să acceptăm faptul că Hristos a realizat ceva pentru fiecare suflet omenesc, a dat ceva fiecărui suflet omenesc; mulţi dintre noi nu sunt dispuşi să accepte decât faptul că Hristos a realizat doar dreptul de a oferi fiecărui om mântuirea, şi insistă că ceea ce oferă El nu ne foloseşte la nimic decât dacă mai întâi primim şi credem: Ideea este că El nu a dat darul mântuirii fiecărui om, ci doar l-a oferit.

Sună teribil: ne este teamă să-I permitem lui Isus să deschidă porţile Noului Ierusalim şi să-i lase să intre pe oamenii care nu merită.

Dar El nu are nevoie de ajutorul nostru; El ştie ce face. Niciun suflet necredincios nu va intra pe porţile de mărgăritar ale Noului Ierusalim, nu pentru că acestea ar fi închise pentru el, ci pentru că, în necredinţa lui, el a ales să respingă darul pe care i l-a dat Hristos. O cărticică larg răspândită prezintă realitatea: „Păcătosul se poate opune acestei iubiri, poate refuza să fie atras de Hristos; dar dacă nu se opune, va fi atras la Isus, ...la piciorul crucii în pocăinţă pentru păcatele sale” (Calea către Hristos, pag. 27). Ea îi ajută pe oameni să înţeleagă că Hristos a plătit datoria lor karmică.

 

Este păcat să trăieşti sub vechiul legământ? Fie că răspundem „da,” fie că răspundem „nu” la această întrebare, ştim că vechiul legământ a condus Israelul din vechime la răstignirea Domnului şi Mântuitorului lor, şi cu siguranţă acesta a fost un păcat!

Domnul i-a dat lui Avraam făgăduinţele noului Său legământ, şi el „a crezut” (vezi Gen. 12:2, 3; 15:4-7). El a umblat în lumină pentru o vreme, cel puţin până când soţia lui, Sara, l-a convins să abandoneze făgăduinţa Domnului de a-i dărui un moştenitor prin rămânerea ei însărcinată şi naşterea unui fiu. Sara era critică la adresa ei şi la adresa lui Dumnezeu; avea o credinţă specifică vechiului legământ. Ea Îl învinuia pe Dumnezeu: „Iată, Domnul m-a făcut stearpă” (16:2).

Ne putem aminti cu toţii numeroase variante ale gândirii şi experienţei noastre specifice vechiului legământ. Aceasta se întâmpla atunci când eram în „robie,” căci el produce „robie” (Gal. 4:24). Noi facem greşeli din cauza necredinţei şi apoi dăm vina pe Dumnezeu pentru nefericirea care rezultă, la fel ca Sara.

Nu este corect să spunem că Avraam ar fi trăit fericit dacă nu ar fi fost Sara care să-l tragă înapoi la necredinţă, căci atunci când ea i-a sugerat să-şi mai ia o nevastă, pe Agar, el a acceptat de îndată. El a ales să se întoarcă la necredinţa vechiului legământ!

Da, Dumnezeu a făgăduit că el va fi „tatăl” „multor neamuri,” şi va fi cunoscut pentru totdeauna drept „tatăl celor credincioşi” (Rom. 4:16). Luând-o pe Agar, care l-a născut pe Ismael, Avraam a luat asupra lui însuşi întunericul necredinţei pe care a trebuit să-l biruiască înainte de a putea primi titlul extraordinar de „tată al celor credincioşi.”

Acum, cu excepţia cazului în care voi aţi fi gata pentru luarea la cer, noi toţi avem de biruit aceeaşi necredinţă înainte de a putea primi titlul extraordinar de a fi fost „cei credincioşi” în această vreme a sfârşitului.

Bun venit în lupta noastră universală cu necredinţa! Niciunul dintre noi nu s-a născut cu o natură fără păcat, crezând de la început; chiar şi Fecioara Maria a moştenit de la tatăl nostru comun, Adam, ADN-ul naturii noastre căzute, păcătoase; dar ea a ales să creadă făgăduinţa lui Dumnezeu (Luca 1:45), astfel că şi noi putem alege. Există oameni în întreaga lume care aleg chiar acum să biruiască după cum şi Hristos a biruit (Apoc. 3:21), şi astfel să facă parte din cei 144.000 care Îl vor onora pe Hristos urmându-L pe Miel „oriunde merge El” (Apoc. 14:4, 5). Haideţi să facem această alegere astăzi!

 

Este posibil ca un om păcătos să aibă dreptate iar Dumnezeu să Se înşele (cel puţin după toate aparenţele)? Poate fi un om respectuos şi în acelaşi timp să-L mustre pe Dumnezeu? Sau să-L corecteze? Dacă s-ar întâmpla aşa, S-ar mânia Dumnezeu pe el?

Dacă Dumnezeu ar fi fost ca Allah-ul islamic, răspunsul ar fi fost da, Dumnezeu ar fi foarte mânios pe un astfel de om.

Dar a existat cândva un astfel de om şi el a fost pe placul lui Dumnezeu: Iov.

El nu ştia nimic despre altercaţia din capitolele unu şi doi dintre Dumnezeu şi Satana cu privire la el. Dumnezeu a spus adevărul despre el – era într-adevăr „un om fără prihană şi curat la suflet, care se teme[a] de Dumnezeu şi se [abătea] de la rău” (1:8; 2:3). În nevinovăţia lui, Iov nu putea înţelege de ce părea ca şi cum Dumnezeu îl trata nedrept; cei trei prieteni ai lui au înfipt adânc acest ţepuş în inima lui Iov, spunându-i că Dumnezeu nu îl pedepsise atât cât meritase – Iov trebuia să fie un om extrem de rău, altfel toate aceste calamităţi nu s-ar fi abătut niciodată asupra lui.

Iov ştia bine că acest lucru nu era adevărat; el ştia că fusese „un om fără prihană şi curat la suflet, care se [temuse] de Dumnezeu şi se [abătuse] de la rău.” Acesta era un adevăr incontestabil. Pentru el, în nevinovăţia lui, Dumnezeu se abătuse de la caracterul Său neprihănit şi drept.

Astfel, Iov a făcut ceea ce ar fi făcut orice om cinstit într-o situaţie similară: I-a cerut lui Dumnezeu să Se pocăiască şi să se întoarcă la adevăratul Său caracter bazat pe dragoste şi neprihănire!

Şi lui Dumnezeu I-a plăcut să-l audă spunând aceasta. Iov a dovedit faptul că Dumnezeu a avut dreptate atunci când I-a spus lui Satana că Iov era „fără prihană şi curat la suflet.” În final Dumnezeu l-a reabilitat pe Iov şi l-a onorat ca om care a anticipat poporul din Apocalipsa 17:14 – acel grup de oameni care sunt „cu” „Mielul lui Dumnezeu” [pe faţă şi cu curaj de partea Lui în marea controversă!] şi sunt „chemaţi, aleşi şi credincioşi.”

Domnul Isus îi cheamă chiar acum pe cei „144.000” din orice neam, orice seminţie, orice limbă şi orice norod” (Apoc. 14:6). Povestea lui Iov este o mare binecuvântare, căci ea ne ajută să înţelegem evenimentele extraordinare care au loc în spatele cortinei cereşti atunci nouă ni se pare la prima vedere că Dumnezeu a renunţat la marea luptă cu Satana. Atunci când timpul de probă se va încheia, va exista un popor care va „gusta” din „paharul” pe care Isus l-a băut până la fund atunci când a strigat pe cruce: „Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Inimile lor vor fi strâns unite cu a Lui printr-o legătură veşnică!

 

Romani 11 este comentariul inspirat de Duhul Sfânt care explică freamătul permanent al istoriei israelo/palestiniene din prezent. Se credea că celebrul Război de Şase Zile a stabilizat statul Israel pentru totdeauna; dar acum anumiţi observatori serioşi îl văd ca pe un dezastru, atât cât priveşte securitatea Israelului. Cum poţi dormi liniştit când vecinii tăi cred că tu nici măcar n-ar fi trebuit să exişti şi vor să-ţi facă felul? Nu-ţi permiţi nici măcar să te relaxezi puţin într-o cafenea de pe marginea drumului fără să te temi că totul va fi aruncat în aer de un kamikaze, mai ales că numărul tinerilor care fac acest lucru este în creştere, nu în descreştere. Oare Avraam a vrut ca urmaşii săi să trăiască într-o permanentă frică faţă de armata rivală?

Apostolul Pavel tocmai a arătat că Israelul din vechime a fost „un norod răzvrătit şi împotrivitor la vorbă” (10:21), dar acum insistă că nu Dumnezeu i-a lepădat, în ciuda grozăviei respingerii şi răstignirii lui Mesia de către ei; ei singuri s-au lepădat. Ei sunt deconectaţi, adică „lepădaţi” (11:15); dar ceea ce doreşte Pavel să arate este că s-au „deconectat” singuri, s-au „lepădat” singuri; Dumnezeu a fost credincios, ei nu au fost.

După câştigarea „explozivă” de suflete din rândul neamurilor care a avut loc la Cincizecime, Dumnezeu a avut mereu un „număr mic” de israeliţi care au fost ca acei „şapte mii” pe care El i-a avut în zilele lui Ilie la muntele Carmel, când profetul credea că este singur (1 Împ. 19:10, 18). La fel şi astăzi.

Israelul modern, secularizat, este foarte departe de naţiunea spirituală pe care urmaşii lui Avraam au fost chemaţi să o alcătuiască (Gen. 12:2, 3); urmaşii lui trebuiau să fie agenţii misionari ai lui Dumnezeu pentru salvarea omenirii prin vestirea evangheliei, dar ei au uitat într-o mare măsură aceast plan. Există încă printre ei astăzi acel „număr mic” de oameni care se gândesc şi meditează la istoria sacră. Lumea politică şi militară din jurul lor s-ar putea prăbuşi (şi chiar o va face), dar acest „număr mic” se va dovedi a fi loial Duhului Sfânt.

Evreii care au învăţat să aprecieze ceea ce a realizat Isus din Nazaret pe cruce vor avea un rol deosebit în mişcarea care va „lumina pământul cu slavă” în împlinirea capitolului 18 din Apocalipsa. Ei se vor pocăi de impenitenţa lor colectivă care a durat secole la rând; ei se vor pocăi de respingerea şi răstignirea lui Mesia chiar dacă nu au fost prezenţi personal atunci când au avut loc. Niciun israelit modern nu a fost acolo fizic, dar acel „număr mic” se va vedea pe sine acolo.

Pocăinţa lor va fi colectivă; atunci când vor începe să înţeleagă crucea, vor vedea că ar fi făcut acelaşi lucru dacă ar fi fost acolo, căci natura noastră umană este aceeaşi în toate veacurile. Evreii moderni vor învăţa să înţeleagă vina colectivă.

La fel şi noi, creştinii dintre neamuri, căci Duhul Sfânt ne învaţă şi ne convinge de aceasta (Ioan 16:8).

 

Există un pasaj în Iov care este patetic, dar el scoate la iveală cel mai adânc chin omenesc.

Iov nu cunoştea introducerea pe care noi o ştim din capitolele unu şi doi; tot ce ştia el era că Dumnezeu se întorsese dintr-o dată împotriva lui şi că, după toate aparenţele, devenise vrăjmaşul său. Toate lucrurile bune pe care Dumnezeu i le dăruise îi fuseseră acum luate (oamenii săraci care n-au cunoscut niciodată prosperitatea pot suporta mult mai uşor căderea decât oamenii bogaţi care pierd totul). Iov pare a fi un om pierdut în fundul iadului.

Apoi cei trei „prieteni” ai lui vin să-l ajute cu cea mai profundă sinceritate dar nu reuşesc decât să-i amplifice durerea. Iată răspunsul pe care îl oferă el „prietenilor” lui:

„În necazurile prin care trec am nevoie de prieteni loiali – chiar dacă L-am părăsit pe Dumnezeu” (6:14). Cu alte cuvinte, Iov spune: Chiar dacă sunt în iad, fără nicio speranţă, am nevoie de cineva care să aibă milă de mine!

Să presupunem că ştii despre cineva că a fost în iad, că a comis păcatul de neiertat şi că este pierdut – lucru pe care nu îl poţi ştii cu adevărat despre nimeni şi nu îţi permiţi să judeci! – dar să presupunem că toată lumea ar şti că acea persoană este pierdută (de exemplu, un criminal în serie, un pedofil fără regrete, etc. etc.). I-ai putea spune ceva care să îl mângâie şi să îl încurajeze? I-ai putea arăta puţină milă?

Cândva a existat o astfel de persoană care făcuse public faptul că era într-adevăr în iad, complet părăsit de Dumnezeu. Conducătorii religioşi ai adevăratei biserici de pe pământ L-au condamnat (da, cărturarii şi fariseii erau conducătorii adevăratei biserici din acea vreme; ea a continuat să rămână adevărata biserică încă 490 de ani – cele şaptezeci de săptămâni din Daniel).

Dar tot ce puteau face acei oameni era să continue să Îl blesteme pe Isus şi să Îl tortureze fără milă; este un om proscris, de ce să nu ne amuzăm pe seama Lui aşa cum băieţii dau cu pietre într-o maşină distrusă, abandonată.

Îmi pare rău să spun că până şi cei Unsprezece erau atât de tulburaţi încât niciunul nu s-a gândit să-I ducă măcar un pahar cu apă.

O, Tată care eşti în ceruri! Ajută-ne să nu fim cei trei prieteni ai lui Iov; ajută-ne să nu judecăm pe cineva care seamănă atât de mult cu Hristos încât suferă ca El – aparent sub blestemul cerului.

 

Solia foarte preţioasă despre neprihănirea lui Hristos înalţă crucea lui Hristos şi ceea ce El a realizat acolo pentru întreaga lume. El a anulat „osânda” juridică pe care părintele nostru Adam a adus-o asupra rasei omeneşti şi, ca al doilea Adam, a pronunţat asupra noastră „o hotărâre de iertare” (Rom. 5:15-18). Prin jertfa Sa de pe cruce El I-a dat Tatălui dreptul legal de a trata pe „fiecare om” de pe pământ ca şi cum nu ar fi păcătuit niciodată!

Poate că v-aţi gândit de mii de ori la aceasta, dar fiecare nouă dimineaţă este o nouă descoperire a harului. Tatăl demonstrează ce înseamnă „voi fiţi, deci, desăvârşiţi” făcând „să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi [dând] ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Mat. 5:45, 48). Şi astfel, prin harul [care] s-a înmulţit şi mai mult şi pe care îl revarsă asupra noastră „în Hristos,” El ne dă putere să îi tratăm pe alţii în acelaşi fel; şi, spre uimirea noastră, descoperim că începem să câştigăm suflete! Descoperim în cele mai nebănuite locuri oameni cărora le este foame şi sete după pâinea şi apa vieţii, pe care acum li le putem oferi, şi ce bucurie este să întâlneşti astfel de oameni.

Atunci când te cunoşti şi mărturiseşti că eşti gol, că eşti veşnic înfometat şi însetat, eşti pregătit pentru a fi „săturat” (Mat. 5:6), şi nimeni nu este „săturat” fără ca paharul lui să fie plin astfel încât să dea peste el (Psalmul 23:5). Atunci toată lumea care va veni în contact cu tine va fi binecuvântată. Vei răspândi permanent acel har care s-a înmulţit şi mai mult; nu există sfârşit pentru aşa ceva. Ai descoperit o nouă viaţă.

Ceea ce se întâmplă este că noul legământ al lui Dumnezeu se descoperă în tine; toate făgăduinţele pe care El i le-a făcut lui Avraam sunt ţinute şi împlinite în tine ca fiu al lui Avraam (ştii, desigur, că niciun om nu va intra pe porţile Noului Ierusalim decât dacă este un fiu al lui Avraam [vezi Rom. 4:1-16], şi eşti fiu al lui Avraam dacă inima ta a început să înţeleagă „care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea [dragostei] lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă, ca să [ajungi plin] de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efes. 3:17-19).

Este adevărat! Nu tu eşti apa vieţii, dar tu eşti un canal prin care ea poate curge.

 

Există două cărţi în Biblie pe care Domnul Isus le-a recomandat în mod special pentru a fi „citite” şi „înţelese” de urmaşii Săi. Însă este foarte posibil ca, indiferent de biserica la care mergeţi, să nu fi auzit niciodată o predică menită să explice aceste două cărţi. Îndemnul lui Isus pare a fi neglijat aproape de toată lumea, chiar şi de cei care pretind a fi prietenii Lui şi care spun că alcătuiesc biserica aceea care păzeşte poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.

Cele două cărţi speciale sunt Daniel, profetul din Vechiul Testament (vezi Mat. 24:15), şi ultima carte a Bibliei, Apocalipsa (D&A; vezi 1:1-3).

„A căzut, a căzut Babilonul cel mare,” dar problema este că Babilonul este ceea ce iubeşte lumea; şi ceea ce iubeşte lumea este de prea multe ori ceea ce iubim şi noi.

Mega-bisericile user-friendly ţin în umbră D&A. În marea controversă dintre Hristos şi Satana, vrăjmaşul are două metode de atac asupra acestui adevăr: (1) minimalizarea atenţiei, neglijarea celor două cărţi, a-i face pe oameni să creadă că profeţiile sunt imposibil de înţeles; (2) inspirarea fanaticilor să inventeze „interpretări” mereu noi şi fantastice ale acestor cărţi, interpretări nebuneşti şi contradictorii.

Lăsaţi-L pe Domnul să vă elibereze de ambele erezii: (1) Daniel declară că profeţiile lui sunt desigilate „la vremea sfârşitului” (vezi 11:35; 12:4); (2) Însuşi Hristos pronunţă o „binecuvântare” deosebită asupra celui care fie citeşte, fie ascultă pe cineva care îi citeşte profeţiile cărţii Apocalipsa (1:1-3).

Atât Daniel, cât şi Apocalipsa arată clar că „vremea sfârşitului” a început la sfârşitul celor 1260 de ani de Ev Întunecat, perioada de opresiune papală, mai precis în 1798. Acela a fost momentul în care profeţiile lui Daniel au fost desigilate. Înţelegerea acestor profeţii din D&A pe care o aveau aceia care au ieşit din întuneric este înţelegerea despre care Isus a declarat că îl va confirma pe poporul Său până la sfârşit. El a spus: „Adevărat vă spun că, nu va trece neamul acesta până se vor întâmpla toate aceste lucruri” (Mat. 24:34). Lumina glorioasă a celuilalt înger din Apocalipsa 18 a fost un dar pe care Dumnezeu i l-a dat „îngerului bisericii din Laodicea” şi acest dar s-a manifestat în timpul vieţii pionierilor; dar lumina a fost într-o mare măsură ţinută departe atât de biserică, cât şi de lume.

Adevărul despre motivul pentru care Hristos nu a venit încă este atât de simplu încât şi un copil l-ar înţelege!

 

Este un coşmar pe care toţi îl avem, acum devenit realitate: oţelul şi betonul de sub maşina sau camionul tău să se prăbuşească brusc şi să-ţi arunce vehicolul ca pe o jucărie direct în apele întunecate ale fluviului. Acum milioane de oameni din întreaga lume care şofează zilnic în aceste păienjenişuri de oţel şi beton, cum sunt autostrăzile care fac legătura între măreţele noastre oraşe, se vor întreba din nou câtă siguranţă prezintă ele. Doar cu trei ani în urmă inginerii care au inspectat autostrada 35, care traversează Mississippi, nu au observat nimic îngrijorător: ei au oferit uriaşului pod un impecabil aviz de sănatate.

Acest pod era pur şi simplu parte integrantă a oraşului Minneapolis; se găsea acolo, la fel cum pentru ucenicii lui Hristos marele templu era parte integrantă a Ierusalimului. El i-a şocat, în Luca 21, spunându-le că „nu va rămâne... piatră pe piatră, care să nu fie dărâmată” (vers. 6). Acele „pietre” erau incredibil de mari; ceea ce spunea El părea de-a dreptul imposibil. Nu este posibil ca istoria să demonstreze că El a avut dreptate, se gândeau ei; această profeţie care părea imposibilă a atârnat greu în favoarea credinţei atunci când s-au confruntat cu evenimentele cataclismice ale răstignirii şi când speranţele lor în Mesia urmau să fie spulberate.

„Pe pământ va fi strâmtorare printre neamuri, care nu vor şti ce să facă la auzul urletului mării şi al valurilor; oamenii îşi vor da sufletul de groază, în aşteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ; căci puterile cerurilor vor fi clătinate” (vers. 25, 26).

Dar veştile înfricoşătoare rostite de Isus nu sunt veşti rele: El adaugă: „Dar niciun păr din cap nu vi se va pierde. Prin răbdarea voastră, vă veţi câştiga sufletele voastre... Să vă uitaţi în sus şi să vă ridicaţi capetele...” (vers. 18, 28). Există speranţă.

Astăzi simţim împreună cu locuitorii oraşului Minneapolis; meciul lor de baseball s-a suprapus peste toată această harababură, viaţa multora este dată peste cap. Hai să nu tratăm această ştire ca pe un alt dezastru plictisitor, ci să citim din nou capitolul fundamental din evanghelii – Luca 21 – şi pe cele complementare: Matei 24 şi Luca 13. Podul a început să se clatine înainte de a se prăuşi; nu este nevoie să te străduieşti prea mult pentru a vedea că lucrurile au început să se clatine peste tot în jurul nostru.

Marele plan de mântuire care captează atenţia Cerului se apropie de încheiere pe această planetă; noi suntem „chemaţi” ca să Îl urmăm „pe Miel oriunde merge El,” pentru a fi printre cele 144.000 de „gărzi de corp” care vor împărţi cu El crucea pe care eul este răstignit împreună cu El. Renunţă la tot în schimbul comorii de a fi una cu Hristos; cunoaşte-ţi moştenirea.

 

Un număr recent din Newsweek dedică articolul prinicpal „musulmanilor din America.” Desigur, fiind plin de statistici cu privire la creşterea şi puterea lor („Islamul în America este o poveste despre succes”), am trecut rapid peste articol, fără sa ne concentrăm asupra statisticilor (ni se pare îngrozitoare cea care spune că 26% dintre musulmanii cu vârsta cuprinsă între 18 şi 29 de ani cred că detonarea unei bombe prin suicid poate fi justificată). Oricât de ciudat ar părea, am rămas cu privirea aţintită asupra imaginii de pe copertă.

Este un grup de musulmani americani care te privesc drept în ochi, sobri, serioşi, foarte umani, dar cu chipuri foarte diferite de acelea pe care le-ar putea avea aproape orice grup similar de americani. Nimeni nu zâmbeşte, nu se întrezăreşte sclipind niciun dinte; fotograful nu a spus glume pentru a-i face pe oameni să arate veseli. Tinerele sunt la fel de frumoase ca ale noastre în cultura noastră post-creştină. Dar te uiţi la nişte oameni sobri care îţi spun că s-au obişnuit cu gândul de a trăi pentru un scop serios care, în concepţia lor, este „sfânt.”

Există vreo cale ca acestor oameni să li se ofere măcar o întrezărire a ceea ce înseamnă faptul că Fiul lui Dumnezeu a devenit unul dintre noi, a luat asupra Lui natura noastră, a răscumpărat lumea prin jertfa Sa de pe cruce şi va câştiga marea controversă cu Satana?

Atunci când Biblia spune că solia Lui trebuie vestită „oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod,” şi că ea va lumina pământul cu slavă (Apoc. 14:6, 7; 18:1, 2), aceasta se referă şi la cei peste un miliard de musulmani?

Trebuie să se refere şi la ei, „fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu,” şi El este „Mântuitorul tuturor oamenilor şi mai ales al celor credincioşi” (Ioan 3:16; 4:42; 1 Tim. 4:10). Aceşti musulmani care te privesc în ochi au inimi care încă nu au fost stârnite şi impresionate de dragostea jertfitoare a acestui Mântuitor; pentru ei, ideea de agape ar fi ciudată chiar dacă ar reuşi să o înţeleagă; dar Isus Hristos este Mântuitorul lor în aceeaşi măsură în care este şi Mântuitorul vostru – doar că ei nu înţeleg adevărul despre El.

„Evanghelia veşnică” vesteşte în această „vreme [biblică] a sfâşitului” faptul că trăim în Ziua cosmică şi solemnă a Ispăşirii. Toţi cei care vor recunoaşte acea „lumină” finală vor fi cei mai serioşi oameni din lume, din întreaga istorie. Ei vor fi extrem de fericiţi, dar într-o manieră creştinească, serioasă. Musulmanii vor auzi şi vor vedea; unii vor crede sincer. Fie ca solia care urmează să fie vestită să fie atât de clară încât să îşi împlinească scopul divin – acela de a fascina fiecare inimă care va privi la crucea minunată pe care a murit Prinţul slavei. Perseveraţi, nu vă daţi bătuţi; nu a existat niciodată pe pământ un timp ca acesta care se află chiar înaintea noastră.