Mulţi dintre noi, analizând „experienţa creştină” pe care am avut-o din momentul în care ne-am „convertit,” deplângem faptul că deseori ne-am comportat ca Petru: ne-am lepădat de Hristos.

Poate că am fost prea laşi ca să mărturisim în public convingerile noastre „ciudate.”

Poate că am râs la o glumă vulgară pentru a evita să părem puritani.

Sau am mers la un film necreştinesc din acelaşi motiv, dorind să ne încadrăm într-un anumit cerc social.

Sau am votat împreună cu majoritatea lepădarea de Hristos.

Da, la Domnul avem iertare, mulţumiri sa-I fie aduse (Psalm 130:4). Dar putem birui această laşitate ascunsă? Domnul este obligat (vezi făgăduinţa Lui din Evrei 12:5-11) să ne încerce iar şi iar, încă o dată şi încă o dată, până când, în final, „biruim.” Amintiţi-vă, El a fost obligat să-l „testeze” pe Avraam în Geneza 22 (jertfirea lui Isaac), altfel niciodată nu l-ar fi putut inspira pe Pavel să vorbească aşa de mult despre el ca fiind „tatăl tuturor celor care cred,” în Romani 4:11-16. Deşi Dumnezeu l-a chemat pe Avraam să fie „tatăl” tuturor celor care urmau să fie credincioşi, el a pierdut ocazii peste ocazii de a fi „plin de credinţă.” Au fost câteva întâmplări succesive când nu a spus adevărul despre soţia lui, temându-se că Domnul nu îl va ocroti. Apoi, când a ajuns bătrân şi slăbit (vârsta de 120 de ani era chiar şi atunci o vârstă a bătrâneţii), Avraam a trebuit să reziste celei mai puternice dintre toate încercările credinţei prin care trecuse până atunci – aceea de a-l oferi ca jertfă pe „singurul” său fiu, Isaac; Dumnezeu nu-l putea lăsa pe Avraam să-şi încheie raportul vieţii fără să demonstreze o dată pentru totdeauna că merită acest titlu minunat.

Din milă pentru sufletele noastre Domnul ne dă ocazie după ocazie ca să demonstrăm că am biruit necredinţa; de aici încercările noastre! S-ar putea ca ele să pară „o pricină de întristare şi nu de bucurie” (Evr. 12:11); Domnul ştie aceasta. Îngerii cereşti privesc cu mare interes – vom trece proba?

Adevărata chestiune depăşeşte mântuirea noastră personală: noi suntem chemaţi şi privilegiaţi să fim personalul cheie care va sta împreună cu Hristos pe tronul Său la încheierea marii controverse dintre Hristos şi Satana (vezi Apoc. 3:21). În lupta finală din „războiul cu Mielul, ...cei care sunt cu El sunt chemaţi, aleşi şi credincioşi” (17:14, KJV).

Conflictul ar putea fi intens, dar amintiţi-vă că suntem „cu El,” nu singuri. Camarazii din luptele încrâncenate învaţă să fie prieteni într-un sens special; deseori ei se salvează unii pe alţii. Voi dezvoltaţi o unire specială cu Hristos pe care o veţi preţui veşnic.

 

 

Îi întâlneşti peste tot în Biblie – oameni care au fost preocupaţi mai mult de cauza lui Dumnezeu în „marea controversă dintre Hristos şi Satana,” decât de propriile lor vieţi (şi aceasta însemna, în contextul lor, viaţa veşnică).

Probabil că primul dintre ei este Iov, acel necunoscut care se închina Domnului (cuvântul ebraic pentru Dumnezeul lui Israel; „Domnul” lui Iov nu era Allah-ul islamului – El era Dumnezeul al cărui caracter este agape, Cel care urma să sufere moartea a doua în locul omenirii. Poţi sesiza agape la Iov: încearcă 6:14; 13:14, 15; 19:25-27). În acea vreme nu prea se cunoştea nimic despre viaţa de după „prima” înviere; Iov a trebuit să se lupte în felul său prin credinţă. El era dispus să se sacrifice pe sine pentru a apăra onoarea şi stabilitatea guvernării lui Dumnezeu. El a dovedit că Satana, care Îl acuzase pe Dumnezeu că nu are pe nimeni care să Îi slujească „degeaba” (1:9), nu avea dreptate, şi în felul acesta a contribuit la salvarea guvernării lui Dumnezeu.

Noe a înţeles? El a vestit „neprihănirea care se capătă prin credinţă,” lucru pe care nu îl poţi face cu adevărat decât dacă înţelegi agape.

David a înţeles? Cel puţin uneori (vezi Psalmii 22, 69).

Isaia? Cum altfel ar fi putut scrie capitolul 53?

Însuşi Isus? Ioan 5:30; 6:38; Mat. 26:39, 42. El ESTE agape; El a suferit moartea a doua în locul omenirii; a suportat blestemul lui Dumnezeu, care este moartea a doua (Gal. 3:13).

Pavel? Cel puţin a iubit Israelul mai mult decât propria sa mântuire (Rom. 9:3).

Marea controversă dintre Hristos şi Satana, lupta universului, nu va putea fi încheiată şi câştigată până când Dumnezeu nu va avea 144.000 de oameni asemeni lui Iov, „care urmează pe Miel oriunde merge El,” şi în a căror gură „nu s-a găsit minciună” (Apoc. 14:1-5). Povestea lor apare într-un punct precis din Biblie, acolo unde vestirea „evangheliei veşnice” din vremea sfârşitului se transformă într-o solie care luminează pământul cu slavă (vers. 6, 7; 18:1-4).

Nu spune că împlinirea acestei profeţii ar putea avea loc peste câteva secole; Duhul Sfânt lucrează şi în întreaga lume există oameni (poate puţini) care Îi răspund şi nu-I mai opun rezistenţă. Alătură-te lor!

 

Efeseni 2:2, 3 este povestea vieţii fiecărui om: Noi trăiam „odinioară după mersul lumii acesteia, ...în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi.” Astfel putem vedea cu toţii că suntem potenţial vinovaţi de păcatele celorlalţi; dacă nu am fi fost mântuiţi de Domnul, gândiţi-vă la ce răutate îngrozitoare am fi putut ajunge!

Aşadar, „din fundul adâncului, Te chem[ăm], Doamne!” (Ps. 130:1). În timp ce ne analizăm trecutul, ne cuprinde tristeţea. Cum am putut fi aşa de naivi în anii copilăriei şi ai adolescenţei? Dacă n-am fi avut un Mântuitor, păcatele celorlalţi ar fi devenit păcatele noastre; prin natura noastră, noi nu suntem cu nimic mai buni decât alţii.

„Dacă ai păstra, Doamne, aducerea aminte a nelegiuirilor, cine ar putea sta în picioare, Doamne?” Nimeni.

Apoi urmează măreaţa asigurare: „Dar la Tine este iertare, ca să fii de temut [respectat]” (vers. 3, 4). Muzica se schimbă de la nota tristeţii la nota bucuriei.

Domnul ne-a salvat de la distrugere. „De acum” trăim cu recunoştinţă.

„Iertarea” este mai mult decât a scuza; înseamnă îndepărtarea vinei şi îndepărtarea păcatului din inimă. Noi urâm acest lucru acum şi nu vrem să se repete. Nimeni nu poate face acest lucru pentru noi cu excepţia Mântuitorului lumii, Marele nostru Preot personal.

Efeseni continuă: „Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, cu toate că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi).” De la a fi căzuţi în „adâncuri” suntem ridicaţi pentru a „[sta] împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus” (Efes. 2:4-6).

Se evidenţiază două adevăruri supreme: (1) Suntem „ca şi ceilalţi” (aceasta ne cam taie din lungul nasului). Nu dormim pe sub poduri şi nici nu suntem în închisoare pentru crime, datorită lui „Dumnezeu, care este bogat în îndurare.” Haideţi să nu ne mândrim. (2) Înainte de a ne naşte noi, „prin har [am] fost mântuiţi, prin credinţă.... Este darul lui Dumnezeu.”

A sosit vremea să-I cântăm laudă – de acum şi până în veşnicie! Şi să trăim pentru slava Sa, nu a noastră.

 

Acei dragi „războinici” din secolele trecute nu erau oameni răi cărora să le placă polemicile doctrinale; fiecare dintre ei întrezărise o rază de adevăr despre care ştia că este importantă. Nu a fost vina lor că au trăit prea devreme pentru a înţelege învăţătura despre curăţirea sanctuarului ceresc în Ziua cosmică a Ispăşirii (vezi descoperirea ei în Dan. 8:14).

Calviniştii au înţeles că Biblia învaţă „predestinarea” (Rom. 8:29, 30; Efes. 1:5). Dar ei au trăit prea devreme pentru a înţelege că El i-a predestinat pentru mântuire pe „toţi oamenii!”

Arminienii au înţeles că Biblia învaţă că Dumnezeu doreşte ca „toţi oamenii” să fie mântuiţi şi îi cheamă pe toţi să vină şi să creadă. Dar ei nu au înţeles cum face El ca mântuirea să fie un „dar” dat „tuturor oamenilor” ca o „hotărâre juridică de iertare” care anulează condamnarea juridică venită asupra „tuturor oamenilor” „în Adam” (vezi Rom. 5:15-18, NEB). Ei nu au putut înţelege cât de măreaţă este realizarea lui Hristos; tot ce au putut înţelege a fost că Hristos a murit pentru fiecare, dar, practic, nu a mântuit pe nimeni decât dacă persoana respectivă crede mai întâi. Astfel, credeau ei, mântuirea noastră se datorează până la urmă propriei noastre iniţiative.

Cei pierduţi vor fi comis cu insistenţă păcatul de neiertat prin care L-au „[răstignit] din nou pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu, [şi L-au dat] să fie batjocorit” (Evr. 6:6). Atunci când se vor strânge cu toţii înaintea marelui tron alb, la sfârşitul celor o mie de ani (Apoc. 20), fiecare dintre ei va vedea consecinţele vrăjmăşiei inimii lui împotriva Fiului lui Dumnezeu (vers. 12).

Adevărul îi va aduce (aşa cum spune o scriitoare inspirată) acolo unde „vor ura bun venit nimicirii,” fiecare judecându-se singur în lumina îndreptăţirii prin credinţă şi văzându-se ca unul care L-a răstignit pe Hristos şi nu s-a pocăit. Fiecare va ura „bun venit” iazului de foc.

„Adevărul evangheliei” (Gal. 2:5, 14) ne asigură că am fost „aleşi,” „rânduiţi mai dinainte” [predestinaţi, n.tr.], „înfiaţi,” „primiţi în Preaiubitul” [KJV] (Efes. 1:4-6; Rom. 8:33). Este imposibil să „pricepem” dimensiunile uriaşe ale acestor adevăruri şi să continuăm să rămânem „încropiţi” în consacrarea noastră faţă de Cel care (acum înţelegem) a suferit moartea a doua în locul nostru! Dacă Îi permiteţi, Duhul Sfânt vă va „lărgi inima” (Ps. 119:32, KJV), o va mări pentru a depăşi „priceperea” îngustă din prezent, şi va face să vă „maturizaţi” de la starea de pruncie spirituală, pentru a trăi „în Hristos.”

 

Secole la rând oameni sinceri, evlavioşi, au dezbătut: „Ce a realizat Hristos prin jertfa Sa de pe cruce?” Răspunsul corect reprezintă cea mai măreaţă cunoaştere pe care noi, oamenii, o putem avea! 

(a) El doar a asigurat condiţiile prin care ar fi fost posibil ca „toţi oamenii” să aibă mântuirea iar acum ne-o oferă, dar nu este a noastră până când sau doar dacă o primim şi credem? Aceasta a fost concepţia de bază a arminianismului, care a apărut cu scopul de a combate calvinismul, care, la rândul lui, învăţa că Dumnezeu a ales doar anumite persoane pentru a fi mântuite, iar pe altele le-a ales pentru a fi pierdute. Arminius insista că Domnul îi cheamă pe „toţi oamenii,” şi că Hristos a murit pentru toţi; foarte adevărat.

 

(b) Sau El chiar a realizat mântuirea pentru „toţi oamenii” şi practic le-a dat-o prin dăruirea Lui Însuşi, astfel încât singurul mod prin care cineva poate fi pierdut este să dispreţuiască şi să respingă darul, aşa cum Esau a dispreţuit şi şi-a vândut dreptul de întâi născut? (Evr. 12:16, 17).

Dacă (a) este răspunsul, înseamnă că până la urmă mântuirea depinde de iniţiativa noastră. Cuvântul cheie este „a oferi,” cuvânt pe care unii teologi îl folosesc la nesfârşit (deşi nu există în învăţătura biblică despre îndreptăţirea prin credinţă; dar ideea de „a da” există în Romani 5:15-18 de cinci sau şase ori). Crucea lui Hristos este marele adevăr al întregii Biblii şi noi vrem să îl „înţelegem” – nu doar aşa cum primim o poliţă de asigurare, aproape fără să ne gândim prea mult, grăbindu-ne să ne preocupăm de alte lucruri (mergem la biserică, intonăm imnuri despre cruce, închidem cărţile de imnuri, şi apoi ne gândim la activităţile din timpul săptămânii).

Dacă (b) este răspunsul, mintea noastră este captivată! El ne motivează pentru că înţelegem că mântuirea se datorează în întregime iniţiativei lui Hristos. Vrem să-I cântăm laudă de acum până în veşnicie. „Căci dragostea lui Hristos ne [constrânge, KJV]; fiindcă socotim că, dacă Unul singur a murit pentru toţi, toţi, deci, au murit,” adică toţi am fi fost morţi dacă El nu ar fi murit în locul nostru; şi de acum înainte suntem constrânşi să trăim doar „pentru Cel ce a murit” pentru noi (2 Cor. 5:14, 15). Pavel s-a rugat ca noi să putem „pricepe... care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea... [dragostei] lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă” (Efes. 3:14-19).

La (b) vedem cum toate binecuvântările vieţii, chiar şi acelea de care se bucură nelegiuiţii, sunt realizarea Celui care a fost „străpuns pentru păcatele noastre,” asupra căruia a căzut „pedeapsa, care ne dă pacea,” şi prin ale cărui răni „suntem tămăduiţi” (Is. 53:5; cei pierduţi fie nu cunosc, fie resping acest adevăr care susţine însăşi viaţa, şi de aceea nu Îi spun „Mulţumsc!”).

 

Ca în zilele de slujire pastorală, soţia mea şi cu mine am vizitat aseară o doamnă care este singură de mulţi ani şi care trăieşte într-o rulotă mică şi modestă. Un om bun o aduce în fiecare săptămână la grupa noastră de studiu şi ea manifestă un viu interes, contribuind deseori cu comentarii utile.

Pe unul din pereţi se găsea un portret al ei la frumoasa vârstă de 21 de ani; ne-a spus că pe atunci nu era creştină; a crescut neştiind nimic despre ce spune Biblia. Dar în ultimii ani a ales să creadă, a cerut să fie botezată, şi se bucură să facă parte din biserică. Acum este un elev competent care studiază Biblia şi se bucură de făgăduinţa lui Isus: „Eu am venit ca oile să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug” (Ioan 10:10).

Ceea ce mi-a atras atenţia a fost remarca ei: „Am fost un copil abandonat, am crescut orfană şi am învăţat de mică să muncesc.” Acesta este un suflet salvat prin harul Mântuitorului lumii!

M-am gândit la Psalmul 27:10: „Căci tatăl meu şi mama mea mă părăsesc, dar Domnul mă primeşte.” De fapt, acest adevăr se potriveşte fiecăruia dintre noi, indiferent cât de mult ne-au iubit părinţii noştri.

Fiecare dintre noi este o persoană creată şi răscumpărată de Domnul; fiecăruia dintre noi ni s-a dat o viaţă nouă, pentru că nimeni nu este o clonă. Vine o vreme când „tatăl şi mama” nu ne mai pot însoţi pe drum; Dumnezeu a stabilit la început că „omul [va lăsa] pe tatăl său şi pe mama sa” (Gen. 2:24) şi de aceea relaţia lui/ei cu Domnul va fi ca între copil-Părinte, mult mai intimă decât ar putea cunoaşte cineva având chiar una dintre cele mai frumoase copilării.

Trecem prin viaţă strigând mereu, ca nişte copii, în „Duh de înfiere...: ’Ava!’ Adică: Tată!” Tatăl Domnului nostru Isus Hristos este infinit, dar profund personal pentru fiecare dintre noi, ca şi cum fiecare ar fi singurul Lui copil.

Domnul Isus ne-a învăţat: „Iată, deci, cum trebuie să vă rugaţi: ’Tatăl nostru care eşti în ceruri...’” (Mat. 6:9). El este „în ascuns,” vede „în ascuns,” iar noi trebuie să ne rugăm „în ascuns,” folosind cuvinte alese cu grijă, bine gândite (vers. 6-8). Nu trebuie să numim „’Tată’ [Părinte; n.tr.] ...pe nimeni pe pământ; pentru că Unul singur este Tatăl vostru: Acela care este în ceruri” (23:9). Cu alte cuvinte, trebuie să fim mereu „protestanţi,” nu datorită teologiei reci, ci constrânşi de cea mai curată dragoste filială şi credincioşie.

Domnul ne-a „primit” pe fiecare dintre noi ca pe nişte „orfani”! Mulţumiţi-I mereu.

 

Acest slujitor nevrednic a fost trimis de departamentul misionar al bisericii în Africa de Est în era aproape preistorică a anului 1945. Unul din motivele pentru care tânjea să meargă acolo: ziarul bisericii noastre relata cu entuziasm că „ploaia târzie” a Duhului Sfânt cădea peste Ruanda, dovadă fiind creşterea masivă a numărului persoanelor botezate. Erau prezentate fotografii cu dealuri pline de oameni veniţi la „întâlniri de tabără.”

De asemenea, erau raportate convertiri în masă în zona lacului Victoria din Kenia. Mulţi dintre oameni fuseseră până nu demult păgâni; lor le era greu să facă deosebirea între dezvoltarea economică (pe care, fireşte, o doreau) şi faptul de a fi „creştinaţi.”

În orice caz, am fost însărcinat să lucrez în Uganda, care avea o istorie plină de martiriuri încă din anii 1880, cu misiuni protestante şi romano-catolice care au construit catedrale dotate cu orgi pe colinele Rubaga şi Namirembe din Kampala. Oamenii ştiau să citească; aveau o istorie a regatelor începând din secolul al şaisprezecelea, şi erau foarte sofisticaţi. Creştinii protestanţi iubeau Biblia şi o considerau singurul standard de credinţă. Misiunea noastră, care se deosebea de toate celelalte, a fost privită ca un intrus, iar „convertirile” în biserica pe care o reprezentam eu au fost puţine şi lente.

După ce am învăţat limba şi i-am cunoscut pe oameni, a fost dureros să constat că acele convertiri în masă din Ruanda nu erau o manifestare a „ploii târzii,” în ciuda povestirilor despre miracole. Ele erau o manifestare a „ploii timpurii.” Cunoaşterea evangheliei era superficială; nu se cunoştea aproape nimic despre un stil de viaţă sănătos – o parte importantă a soliei pentru aceste zile; viaţa în căminele creştine era în mare măsură lipsită de disciplină, iar dragostea era rar întâlnită; profeţiile din Daniel şi Apocalipsa, pe care Isus ne-a poruncit să le „înţelegem,” erau aproape complet necunoscute; cu toate acestea, oamenii dădeau năvală în „biserică.”

Uimitoare a fost şi lipsa înţelegerii îndreptăţirii şi neprihănirii prin credinţă din Romani, Galateni, etc. „Evanghelia” trebuie să producă o curăţie a vieţii, caractere transformate (vezi Rom. 1:16), un popor pregătit să-L întâmpine pe Isus Hristos atunci când El va reveni.

Biserica mondială este reprezentată de cea de-a şaptea biserică din Apocalipsa; cuvântul „căldicel” ni se potriveşte perfect (3:14-17). Africa (la fel ca şi noi) aşteaptă acea „evanghelie veşnică” pentru a lumina pământul cu slavă (14:6; 18:1). „Ploaia târzie” îşi va croi drum; dar să reţinem că atunci când Domnul va „revărsa” Duhul Sfânt, prima Lui lucrare va fi aceea de a descoperi şi de a dovedi vina în ce priveşte păcatul (Ioan 16:8), o solie încurajatoare, pentru că, până la urmă, ea ne împacă cu Dumnezeu.

 

Pot oamenii face ceva pentru a-L ajuta pe Dumnezeu, ceva mai mult decât o simplă joacă de copii?

Domnul a pus în joc onoarea şi stabilitatea tronului Său contând pe acel om – Iov; în marea, cosmica luptă dintre Hristos şi Satana, cel rău L-a provocat pe Dumnezeu: Oamenii care Te slujesc fac aceasta din motive egoiste, ca să obţină ceva, şi de aceea, în realitate, locul lor este lângă mine! „Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu?” Retrage-Ţi binecuvântările „şi sunt încredinţat că Te va blestema în faţă” (1:8-11). Nu era suficient ca Dumnezeu să-l contrazică pe Satana; El trebuia să demonstreze că avea cel puţin un om care era loial datorită adevăratei motivaţii caracteristice lui Dumnezeu, dragostea agape; şi acel om era Iov.

Omul lovit nu a înţeles ce se întâmplă, dar a făcut tot ce a putut mai bine în nevinovăţia lui. El avea dreptate pe jumătate: „Domnul a dat şi Domnul a luat” (1:21). Adevărat, Dumnezeu dăduse; dar Satana era cel care „luase.”

Credincioşia lui Iov motivată de agape L-a ferit pe Dumnezeu de o ruşine teribilă în faţa universului. Da, şi de ruină; dacă Dumnezeu ar fi biruit prin forţă, S-ar fi transformat în Alah-ul islamic. Iov a pregătit calea pentru venirea lui Hristos.

Pe tot parcursul întrupării Fiului lui Dumnezeu, Tatăl I-a încredinţat oamenii pentru ca El să aibă grijă de ei. Dacă este citit corect, raportul nu spune că îngerii L-au protejat în mod miraculos; ei i-au impresionat pe oameni ca să ştie ce să facă pentru a-L proteja. Un înger l-a avertizat pe Iosif în legătură cu complotul împăratului Irod de a-L omorî; dar îngerul nu L-a teleportat pe Prunc în Egipt, ci Iosif a fost cel care L-a dus acolo.

Atunci când Isus era obosit, când Îi era cald şi foame la fântâna lui Iacov din Samaria, oamenii au avut grijă de El; adevărat, „femeia de la fântână” a uitat să-I dea să bea, dar ucenicii s-au dus în piaţa de la Sihar, I-au cumpărat hrană delicioasă şi „Îl rugau să mănânce şi ziceau: ’Învăţătorule, mănâncă!’” (Ioan 4:31). Aceasta era o „rugăciune pe dos;” pe dos pentru că rugăciunile noastre sunt aproape întotdeauna exact invers, copilăreşti, specifice vechiului legământ: „Învăţătorule, îmi este foame! Te rog, dă-mi să mănânc!” Asigură-Te că mă mântuieşti pe mine şi pe cei dragi ai mei!

Foarte bine; aceasta este o rugăciune bună. Dar în această Zi cosmică a Ispăşirii, când sanctuarul ceresc trebuie să fie „curăţit,” se poate ca poporul Său să „crească” de la starea de pruncie „la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos” (Efes. 4:13), pentru a „pricepe... care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea [la care ar trebui să ajungă mintea şi sufletul] şi să [cunoască] dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă, ca să [ajungă] plini de toată plinătatea lui Dumnezeu?” (3:18, 19) Ne putem pregăti pentru luarea la cer atunci când va veni Hristos? Da, da! El va avea un număr mic, dar foarte autentic de „144.000.” Şi ei, nu El, vor judeca miliardele de necredincioşi de pe pământ.

 

Cel mai simplu, cel mai obişnuit gest pe care îl poţi face pentru cineva este să te rogi pentru el, să te ridici din pat atunci când nu mai poţi de somn şi să-ţi deschizi inima pentru acel om, dedicând puţin timp şi efort ca să te pui în locul lui, să te gândeşti la el, să simţi împreună cu el, să conştientizezi unirea ta (colectivă) cu el.

Aceasta este o mică parte din ceea ce a vrut Isus să spună prin cuvintele: „Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi” (Ioan 15:13).

Atunci când te rogi pentru cineva, aceasta Îl determină pe Dumnezeu să facă un anumit lucru pe care altfel nu l-ar fi făcut?

De fapt, nu este ca şi cum Dumnezeu nu ar vrea să facă acel lucru (El este mereu mai mult decât dornic), dar aceasta Îi dă Lui posibilitatea de a face un anumit lucru pe care altfel nu l-ar putea face.

Aceasta este lecţia pe care o învăţăm din cartea lui Iov: Dumnezeu nu poate salva lumea fără „robul [Lui], Iov” (Iov 1:8; 2:3); nu poate birui în marea controversă dintre El şi Satana, fără ca „robul... Iov” să facă ceva ce nici chiar Dumnezeu nu poate face.

Iov a fost „robul” de care Dumnezeu avea nevoie, contribuind la planul divin. El a avut de jucat un rol esenţial în războiul cosmic şi niciun înger nu i-ar fi putut ţine locul, dar Iov nu ştia. Datoria lui era de a-L apăra pe Dumnezeu şi de a fi credincios chiar până acolo încât să suporte blestemul lui Dumnezeu – da, chiar să treacă prin chinurile iadului, dar să-şi păstreze credinţa în Dumnezeu (vezi 13:15, KJV). Acest adevăr se găseşte peste tot în cartea lui Iov. El a anticipat jertfa crucii.

Dacă iudeii l-ar fi înţeles pe Iov, nu L-ar fi răstignit niciodată pe Mesia; Iov a fost Atlas-ul biblic, purtând lumea pe umerii săi. În prezent Dumnezeu are 144.000 de „robi” moderni asemeni lui Iov, fiecare dintre ei ocupând un loc într-una din cele 144.000 de categorii de apărare de care Dumnezeu are nevoie atunci şi acolo unde este judecat (Apoc. 14:6, 7). Fiecare dintre ei ar prefera să piară pentru totdeauna decât să aducă ruşine asupra lui Hristos. Hristos este Cel pentru care te ridici cu adevărat din pat ca să te rogi (Is. 50:4, 5). 

Este şocant, dar adevărat: în întruparea Sa, Domnul Isus Hristos are nevoie de ajutor. Cu voia Domnului, vom continua mâine.

 

Catalogul recent al Clubului Cărţilor de Istorie evocă povestea tragică a preşedinţiei lui Richard Nixon, aşa cum este descrisă în cartea lui Robert Dallek, Partners in Power: Nixon and Kissinger. În acest fragment de istorie există o ilustraţie a conflictului cu demonii în marea controversă dintre Hristos şi Satana.

Dallek spune pe bună dreptate că „demonii interiori [ai lui Nixon] l-au înălţat, dar l-au şi aruncat la pământ.” Aceasta este probabil o aluzie involuntară la Psalmul 102:10 [KJV]: „Căci Tu m-ai ridicat şi m-ai aruncat la pământ” – strigătul sufletului chinuit care îşi revarsă suferinţa inimii către Dumnezeu. Nixon a avut o mamă quaker foarte devotată şi a crescut într-un cămin umil; înzestrat cu un fin discernământ între bine şi rău, el s-a remarcat ca senator care urmărea să protejeze naţiunea de comunism şi a avansat pe scara politică.

Fireşte că se bucura de înălţarea triumfătoare pe treapta celebrităţii şi a puterii, dar nu ştia cum să facă faţă succesului. Puterea îi corupe chiar şi pe cei mai buni oameni; chiar împăratul David din vechime a căzut victimă puterii. Demonii care l-au „ridicat” pe Nixon s-au delectat în chinuirea lui atunci când l-au „aruncat la pământ.” Există „labirinturi întunecate” ale istoriei cândva secrete a Casei Albe, care acum sunt brusc dezvăluite, ilustrând avertismentul lui Isus: „Nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit şi nimic tăinuit care nu va fi cunoscut” (Mat. 10:26). Acel „labirint” în legătură cu care Nixon spera că va rămâne mereu în umbră este acum luminat pentru ca întreaga lume să îl vadă.

A venit vremea când acuzatul Nixon a îngenunchiat la Casa Albă alături de Kissinger („co-preşedintele” [neales]) într-o rugăciune disperată către Dumnezeu, pe care Îl cunoştea aşa de puţin. Poate că lipsa tatălui în copilărie a făcut dificilă adresarea lui către Dumnezeu cu „Tatăl nostru care eşti în ceruri” – cel care îl putea susţine în încercările grozave din timpul preşedinţiei.

Nixon a ajuns să fie dispreţuit şi urât, şi chiar şi acum este ponegrit; dar ne oprim o clipă pentru a pune o întrebare: Poate un astfel de om spera că va fi mântuit în final?

Da, chiar şi preşedinţii marilor naţiuni se pot pocăi. Domnul i-a oferit zeci de ani de autoanaliză tainică şi nimeni nu ar trebui să pună la îndoială ceea ce El, ca Mare Preot al lumii, este posibil să fi realizat pentru el până la urmă. Mântuitorul nu este ocupat doar cu salvarea preşedinţilor; El este infinit şi lucrează şi în dreptul tău. Lucrarea lui Hristos ca Mare Preot pentru noi este de a ne reclădi încă din copilărie; nimeni altcineva nu înţelege care au fost influenţele exercitate asupra noastră când ne găseam în pântecele mamei (vezi Psalmul 139:13-16); învăţaţi să vă încredeţi în El, lăsaţi-L să lucreze, pentru că El este singurul vostru Prieten încă din pântecele mamei.

 

Preşedintele Bush doreşte să profite de scăderea popularităţii grupării Hamas în Gaza şi Cisiordania, şi lansează din nou ideea a două state unul lângă altul – Israel şi Palestina. Este o ţintă nobilă; dar nu este doar o himeră?

Înstrăinarea înnăscută care există între cele două culturi etnice nu dă niciun semn de atenuare; chiar şi în trecutul lui Abbas a existat un episod în care a negat Holocaustul şi a afirmat că statul Israel nu ar trebui să existe. Bineînţeles, oamenii îşi pot schimba concepţiile şi atitudinea; dar vechile ostilităţi şi suspciuni erup cumva în fiecare generaţie.

Biblia ne spune cum a început totul: Avraam şi Sara aşteptau ca Domnul să-Şi împlinească făgăduinţa noului legământ de a le da un moştenitor; făgăduinţa era cuprinsă în planul de mântuire al lui Dumnezeu pentru omenire – prin urmaşul lor trebuia să vină Mesia, Mântuitorul lumii, de fapt singura speranţă a lumii. (Nu este de mirare că Satana s-a opus acestui lucru.)

Necredinţa amară a Sarei a explodat într-o vociferare foarte aprinsă împotriva Domnului: „Sarai i-a zis lui Avram: ’Iată, Domnul m-a făcut stearpă’” (Gen. 16:2). Aceasta era o calomnie gravă la adresa Lui! În aceasta se ascundea necredinţa faţă de evanghelie: Dumnezeu făgăduieşte o binecuvântare, apoi se răzgândeşte şi împiedică împlinirea ei! (Atenţie aici: noi am putea fi „Saraii” acestui veac! Toţi laodiceeni sunt.)

„’Intră, te rog, la roaba mea; poate că voi avea copii de la ea.’ Avram a ascultat cele spuse de Sarai. Atunci Sarai... a luat pe... Agar... şi a dat-o de nevastă bărbatului său... Ea a rămas însărcinată... [şi] a privit cu dispreţ pe stăpână-sa.”

Moştenitorul făgăduit s-a născut până la urmă după ce Sara s-a pocăit de necredinţa ei amară (vezi Evr. 11:11), dar în această povestire avem începutul tensiunii care a existat mereu între israeliţi şi palestinieni. (Situaţia în aceste zile nu diferă prea mult de cea din timpul lui Avraam.)

Este posibil ca pocăinţa, pacea şi împăcarea să aibă loc între cele două popoare? Da, atunci când Laodicea va învăţa cum să se pocăiască şi îi va învăţa şi pe ei cum să să facă acelaşi lucru (vezi Apoc. 3:19); inimile din ambele tabere culturale din Orientul Mijlociu se vor topi pe parcursul vestirii finale a soliei despre „Hristos şi El răstignit.” Lumea va vedea că există într-adevăr „putere” în evanghelia vestită atunci şi care va lumina pământul cu slavă (Apoc. 18:1-4; 1 Cor. 2:1, 2). Din acel grup care „urmează pe Miel oriunde merge El” (14:3, 4) vor face parte şi israeliţi şi palestinieni care vor locui în pace unii alături de alţii în Noul Ierusalim.

 

Isus ne-a spus: „Nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră, gândindu-vă ce veţi mânca sau ce veţi bea; nici de trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca... Nu vă îngrijoraţi, deci, zicând: ’Ce vom mânca?’ Sau: ’Ce vom bea?’ Sau: ’Cu ce ne vom îmbrăca?’ Fiindcă toate aceste lucruri [păgânii] le caută” (Mat. 6:25-32).

Mall-urile noastre moderne sunt temple în care „păgânii” vin să se închine; din ce în ce mai mulţi arhitecţi le proiectează astfel încât ele să constituie clădiri imense de închinare. Şi chiar pentru mulţi dintre aceia care afirmă că se închină Domnului, Dumnezeului cel adevărat, mall-urile sunt locuri în care merg pentru a-şi omorî timpul – distracţie de care chiar ar trebui să ne „îngrijorăm.” Mall-urile hrănesc economia noastră modernă şi robustă, care, în ciuda grozăviilor zilnice cauzate de război, nu a mai atins niciodată indici Dow Jones şi Nasdaq aşa de înalţi ca în prezent.

Dar cultura este, practic, păgână!

Isus adaugă: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui...” (vers. 33). Secole la rând, „noi,” creştinii, am înţeles aceste cuvinte astfel: Asiguraţi-vă de mântuirea sufletului vostru în împărăţia lui Dumnezeu! (Îmi amintesc cum în copilărie adulţii îmi spuneau că cel mai important lucru pentru mine ar trebui să fie mântuirea mea.)

Dar oare la această preocupare egocentrică se referea Isus? Atunci când a vorbit despre „împărăţia lui Dumnezeu,” este posibil să se fi referit la chestiuni care ţin de marea controversă dintre Hristos şi Satana? Este posibil ca acei creştini preocupaţi în primul rând de mall să nu mai fie copii, ci să crească în El în toate privinţele [Efes. 1:14, 15, KJV] şi să înveţe să poarte împreună cu Hristos povara inimii Lui?

Da! Isus îi cheamă în special pe aceia care au înţeles cât de cât că trăim în „vremea sfârşitului” lumii (Dan. 12:4) şi în marea Zi a Ispăşirii. El i-a implorat pe Petru, Iacov şi Ioan să rămână treji şi să vegheze împreună cu el în timp ce soarta omenirii (şi a universului) era în balanţă (vezi Mat. 26:40). Dar, nu, ei au dormit buştean în cel mai solemn ceas!

Oare nu a venit timpul ca noi să „biruim” aşa cum a biruit Hristos, şi să luăm loc alături de El pe scaunul Său de domnie, să luăm parte cu El la treburile „împărăţiei lui Dumnezeu” (citiţi Apoc. 3:20)? Să nu dispreţuiască nimeni invitaţia fără precedent care ne este adresată astăzi!

 

Suntem invitaţi să venim la Isus „aşa cum sunt[em].” El îi „primeşte pe păcătoşi” (Luca 15:2). Nu trebuie să devenim buni înainte de a veni la El; de fapt, nici nu putem face acest lucru.

Dar există un lucru pe care trebuie să-l „facem” înainte ca rugăciunile noastre să poată fi ascultate şi să li se răspundă; nu înţelegeţi greşit, aceasta nu este o „faptă” pe care trebuie să o facem noi; este un pas serios şi necesar atunci când venim la Dumnezeu.

Nu este ca şi cum Dumnezeu ar pune o barieră care să-i ţină pe oameni la distanţă; noi suntem cei care am pus această barieră în calea noastră, şi este o chestiune de bun simţ că orice barireră pe care noi am ridicat-o între noi şi Dumnezeu trebuie să fie îndepărtată – de noi înşine.

Iată cum: „Cine se apropie de Dumnezeu, trebuie [1] să creadă că El este şi [2, să creadă] că răsplăteşte pe cei ce-L caută” (Evr. 11:6).

Acesta este un pas pe care trebuie să-l facem noi.

Cunosc pe cineva care mărturiseşte că este ispitită să creadă că Dumnezeu a tratat-o cu asprime, că a fost, ei bine, nu aşa de bun cu ea prin faptul că a permis să vină asupra ei atâtea încercări. E ca şi cum totul a fost împotriva ei încă din copilărie. (Această persoană probabil că are multe „surori” în întreaga lume!). Mai cunosc pe cineva care crede că Dumnezeu i-a făcut o făgăduinţă cu mulţi ani în urmă şi nu a împlinit-o.

Da, şi eu am avut „vise” care nu s-au împlinit.

Dragi prieteni din întreaga lume, oricine aţi fi voi, datoria mea şi a voastră în aceste clipe este să ne plecăm pe genunchi şi să-I spunem Domnului cu toată sinceritatea: „Tată, iartă-mă pentru că m-am îndoit de Tine; aleg să cred că Tu răsplăteşti pe cei ce Te caută. Este cel mai dificil lucru pe care l-am făcut vreodată, să mărturisesc că eu cred aceasta, pentru că mă face să arăt ca un prost pentru faptul că m-am îndoit de bunătatea Ta, credincioşia Ta şi..., da, dragostea Ta. Dar Tu mi-ai spus să mă rog aşa şi că dacă voi face acest lucru nu mă voi mai rătăci: ’Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!’” (Marcu 9:24). Îţi mulţumesc, Doamne, pentru faptul că-i primeşti cu braţele deschise pe începători în grădiniţa Ta.

 

Milioane de creştini din întreaga lume studiază în acest weekend raportul biblic despre Avraam şi Sara. Pare destul de cert faptul că tânărul Avraam era singura persoană din lume în acea perioadă care se închina singurului Dumnezeu adevărat, căci tatăl lui, Terah, era încă idolatru şi continua să se închine la lună. Legenda ebraică spune (ceea ce ar putea constitui un sâmbure de adevăr) că tânărul Avraam era aşa de vociferant în promovarea închinării la singurul Dumnezeu adevărat, încât locuitorii oraşului Ur din Haldeea l-au izgonit afară din oraş.

Chiar şi aşa, Avraam nu a fost (în cea mai mare parte a vieţii sale) un exemplu bun de încredere în Domnul. Din cauza lipsei de credinţă, a minţit de două ori (pe Faraon şi pe Abimelec) în legătură cu soţia lui, Sara; şi i-a permis Sarei să-l abată din drum, prin necredinţă, pentru a se căsători cu Agar (el a făcut aceeaşi greşeală ca şi Adam, care a pus-o pe Eva mai presus de cuvântul Domnului). Deşi este adevărat că un soţ trebuie să-şi iubească soţia, punându-se pe planul doi pentru ea, el trebuie să se asigure şi de faptul că, mai presus de orice, se închină Domnului! Dragostea nu trebuie să se transforme în idolatrie.

A fost un gest de bunătate şi îndurare din partea Domnului să-i lase pe Avraam şi Sara să aştepte atât de mult împlinirea făgăduinţei de a avea un copil? Studiul de la Şcoala de Sabat pe care îl parcurgem acum sugerează că Însuşi Domnul a fost cel care a „întârziat” împlinirea făgăduinţei; adevărat sau fals? Domnul a întârziat-o, sau necredinţa cuplului a fost cea care a întârziat împlinirea făgăduinţei? Să nu-L acuzăm pe Domnul de încălcarea propriei făgăduinţe!

În Geneza 22 citim cum Domnul i-a spus lui Avraam să-l aducă pe singurul său fiu, Isaac, ca ardere-de-tot. În Romani 4:11-16 citim că Pavel a putut spune că Avraam este „tatăl credincioşilor,” „tatăl tuturor celor care cred,” pentru că Avraam a trecut cu bine acest test extrem de dificil. Ce efect a avut aceasta asupra universului care aştepta şi privea?

Fără îndoială, aceasta a convins lumile necăzute că planul de mântuire al lui Dumnezeu va avea un mare succes! El va avea în final un număr mistic de „144.000” care Îl vor urma „pe Miel oriunde merge El” (vezi Apoc. 14:4, 5).

Am ajuns în acea perioadă? Sau necredinţa noastră va amâna momentul cu încă o generaţie, sau chiar mai multe generaţii?

 

Ştiam că ceva nu este în regulă, dar nu ştiam ce anume. Grace nu se simţea bine, era palidă. Până la urmă medicii au spus că ar putea fi vorba despre un blocaj al ductului biliar dintre ficat şi pancreas; iar tomografia a confirmat acest lucru.

Chirurgul ne-a avertizat: este o procedură invazivă, dificilă, iar tabloul nu este complet; am putea descoperi ceva incurabil.

La „altarul familial” pe care îl avem de peste 65 de ani, am recitat săptămâna aceasta Psalmul 23 (KJV) împreună (da, putem face acest lucru; Domnul ne-a făcut „un singur trup” la începutul acestei lungi perioade!):

„Domnul este Păstorul nostru; nu vom duce lipsă de nimic.

El ne paşte în păşuni verzi, ne duce la ape de odihnă.

Ne înviorează [vindecă] sufletele.

Ne povăţuieşte pe cărări drepte, din pricina Numelui Său.

Chiar dacă ar fi să umblăm prin valea umbrei morţii [aici glasul lui Grace a tremurat, şi al meu la fel; apoi am continuat], nu ne temem de niciun rău, căci Tu eşti cu noi.

Toiagul şi nuiaua Ta ne mângâie.

Tu ne întinzi masa în faţa potrivnicilor noştri;

Ne ungi capetele cu untdelemn;

Paharul nostru este plin de dă peste el [oricine care mai poate spune această rugăciune după vârsta de 90 de ani are cu siguranţă un pahar plin de dă peste el].

Da, fericirea şi îndurarea ne vor însoţi în toate zilele vieţii noastre,

Şi vom locui în Casa Domnului pentru totdeauna.”

Operaţia a avut loc în această dimineaţă; temerile noastre cu privire la o boală incurabilă au fost risipite.

Acum ne reînnoim dedicarea noastră, personală, şi a tot ceea ce avem faţă de Cel care este Păstorul şi Mântuitorul nostru (şi al vostru, de asemenea!).

Şi ne rugăm pentru aceia ale căror temeri nu au fost risipite, care trebuie să se confrunte cu o povară de care Domnul ne-a ferit pe noi acum; noi suntem un trup colectiv în Hristos. Ne bucurăm cu cei ce se bucură şi plângem cu cei ce plâng (Rom. 12:15), şi suntem fericiţi să ne amintim că Însuşi Domnul Isus trăieşte, colectiv, împreună cu noi bucuriile şi plânsul nostru. Nimeni nu trebuie să se simtă singur.

 

Ultimul număr din Time conţine un articol anunţat chiar pe copertă cu titlul „Cum devenim dependenţi,” şi în care se afirmă că noi toţi, fără excepţie, devenim dependenţi de ceva anume dacă suntem atraşi sau ispitiţi suficient; noi am spune că noi toţi am deveni dependenţi dacă nu am avea un Mântuitor puternic care să ne salveze de aceasta. „Oamenii... îşi vor dori mereu să experimenteze diverse lucruri pentru a se simţi bine.”

Dependenţa: „Are o definiţie specifică: eşti incapabil să te opreşti atunci când îţi doreşti să faci acest lucru, în ciuda faptului că [eşti] conştient de consecinţele negative. Ea îţi ia viaţa în stăpânire; petreci tot mai mult timp satisfăcându-ţi [poftele].”

Dependenţa: „Este o boală cronică şi recurentă caracterizată de un comportament necontrolabil în căutarea şi folosirea drogului. Ea persistă chiar şi atunci când se cunosc consecinţele negative asupra sănătăţii şi din punct de vedere social.” Dependenţa jertfeşte cerul în schimbul satisfacerii poftei!

Time se bucură la gândul că noua psihologie a creierului şi noua tehnologie vor face posibilă vindecarea. Motivaţia egocentrică a vechiului legământ este lipsită de puterea care ne eliberează de dependenţă. Articolul este plin de motivaţiile populare bazate pe frică sau speranţa răsplătirii; în principiu, ele nu diferă cu nimic de metodele prin care dresorii lucrează cu animalele.

„Lumina” care încă urmează să lumineze „pământul cu slava sa” va răzbate prin norii din prezent şi va descoperi dragostea lui Hristos pe cruce ca fiind adevărata motivaţie pentru eliberarea de orice dependenţă – băutură sau droguri. Dar majoritatea bisericilor creştine cred în doctrina păgâno-papală a nemuririi sufletului; ca atare, ele nu pot înţelege dimensiunile dragostei care L-a determinat pe Hristos să sufere moartea a doua în locul omenirii. De aceea dependenţele de tot felul domină în prezent.

 

Citim în multe locuri despre „credinţa lui Avraam” şi despre faptul că el este „tatăl tuturor celor care cred,” etc., dar numai într-un singur loc găsim scris despre Sara, soţia lui, că a fost o femeie a credinţei, şi aceasta de-abia la sfârşitul anilor de aşteptare a unui moştenitor (Evr. 11:11).

Ea a mocnit în inima ei împotriva Domnului în tot acest timp pentru că El vestise adevărul noului legământ lui Avraam (Gen. 16:2). În necredinţa ei, nu a spus adevărul atunci când a afirmat că Domnul o făcuse stearpă; realitatea era cu totul alta:

Când Domnul i-a făgăduit lui Avraam că el va fi „tatăl multor neamuri,” făgăduinţa includea, fireşte, faptul că Sara va fi mama multor neamuri pentru că cei doi erau căsătoriţi, erau „un singur trup” înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu recunoaşte şi cinsteşte relaţia de căsătorie. Sara era o soţie credincioasă când vine vorba de „fapte;” de exemplu, gătea atunci când aveau musafiri (18:1-8); nu avem niciun indiciu cum că s-ar fi plâns de ospitalitatea soţului ei din cauză că aceasta îi dădea mai mult de lucru. În tot acest timp a fost o bună soţie „laodiceană,” dedicată faptelor bune (vezi Apoc. 3:15). Între timp, Avraam îşi smereşte inima pentru a crede făgăduinţele pline de har făcute de Dumnezeu în noul legământ (Gen. 12:2, 3) şi are o grozavă „experienţă creştină” de umblare în lumină, timp în care Sara îşi hrăneşte necredinţa.

Să admitem că „povara” ei a fost prea greu de purtat: peste tot în jurul ei, toate soţiile vecinilor rămâneau însărcinate şi năşteau copii (visul oricărei femei!), dar se părea că Sara era trecută cu vederea, şi Cel care o trecea cu vederea era Însuşi Domnul. Părea ca şi cum Dumnezeu era împotriva ei – „Domnul m-a făcut stearpă”(!). El permite să fiu umilită înaintea tuturor!

Ea era la fel de sinceră ca Martin Luther atunci când părintele lui confesor, Staupitz, i-a spus: „Tu doar iubeşte-L pe Dumnezeu; aceasta este tot ce trebuie să faci!” şi tânărul Luther şi-a dat drumul la gură: „Dar eu Îl urăsc!” Această mărturisire sinceră, din inimă, era începutul convertirii lui Luther.

Până la urmă Sara îşi mărturiseşte resentimentele pe care le avea împotriva Domnului şi problema ei începe să se rezolve, iar despre aceasta citim în sfârşit în Evrei: „Prin credinţă şi Sara, cu toată vârsta ei trecută, a primit putere să zămislească, fiindcă a crezut în credincioşia Celui ce-i făgăduise.”

 

În această săptămână milioane de creştini din întreaga lume vor studia despre Avraam şi Sara, cum au aşteptat până la vârsta de 100, respectiv 90 de ani, pentru ca fiul lor mult dorit, Isaac, să se nască. Se pare că Dumnezeu nu era de găsit; toate rugăciunile şi eforturile lor de a avea un moştenitor erau în zadar.

Când trebuie să aştepţi atât de mult pentru ca o făgăduinţă să se împlinească, eşti tentat să crezi că eşti îndreptăţit să devii nerăbdător. Dar nerăbdarea este păcat. Lecţiunea pe care o studiază toată lumea sugerează că Însuşi Dumnezeu era responsabil de aceste lucruri, că El a întârziat împlinirea făgăduinţei pe care o făcuse.

Este sarcina celui care scrie aceste rânduri aceea de a instrui sau de a conduce una din grupele care vor discuta pe această temă; dar acest lucru m-a deranjat. Este adevărat că Însuşi Dumnezeu a întârziat împlinirea făgăduinţei că Sara va naşte un moştenitor? (Ea fost întotdeauna singura soţie legală a lui Avraam!)

Acest lucru m-a deranjat; dacă Însuşi Dumnezeu face o promisiune şi apoi întârzie voit împlinirea ei, aceasta pare să strice imaginea caracterului lui Dumnezeu. Pare ca şi cum El lucrează împotriva Sa Însuşi!

Sau ar fi mai corect să spunem că necredinţa lui Avraam şi a Sarei a fost ceea ce a întârziat împlinirea făgăduinţei?

Hotărârea lui Avraam şi a Sarei de a o implica pe Agar în rolul celei de-a doua soţii nu a însemnat decât necredinţă păcătoasă; rezultatul: durere şi tensiune în familie. Ismael l-a „sfidat” pe Isaac atunci când acesta s-a născut, arătând pe tot parcursul experienţei că legătura cu Agar a otrăvit relaţia de familie dintre Avraam şi Sara. Să fim foarte atenţi aici; oamenii au nevoie să fie împăcaţi cu Dumnezeu, nu înstrăinaţi de El printr-o înţelegere greşită a credincioşiei Sale.

Aproape până la final inima Sarei a fost ca o piatră rece împotriva lui Dumnezeu (vezi Gen. 16:2; ea este prima care L-a învinovăţit pentru „întârzierea” lucrurilor; Sara a anticipat lecţiunea noastră!). Dar în Evrei 11:11 se spune clar că în final s-a pocăit – pe deplin; şi acea experienţă spirituală a făcut posibil ca ea să aibă relaţii sexuale cu soţul ei cu o inimă înmuiată, astfel că Domnul a putut face ceea ce Şi-a dorit întotdeauna – a făcut ca ea să rămână însărcinată.

 

Domnul Isus doreşte ca nouă să ne fie „foame” după o bucată din „pâinea vieţii” şi să ne fie „sete” după „apa vieţii,” pentru că este bine să-ţi fie foame şi sete într-un mod sănătos. Aceasta este o dovadă că trăieşti. Noi tânjim după înţelegerea acelor adevăruri care vor fi contestate în momentele finale ale istoriei acestui pământ.

Astăzi haideţi să-l invităm pe apostolul Pavel pentru a contribui la devoţionalul nostru cu propriile lui cuvinte. El scrie cel mai curat adevăr al veştii bune din câte au fost scrise până acum. El pune capăt unor controverse care au durat secole la rând; deschide porţi ale adevărului care conduc la experienţa binecuvântată ce dă sens Zilei cosmice a Ispăşirii – împăcarea inimii cu Domnul. Să permitem cuvintelor inspirate ale lui Pavel din Romani 5:15-18 să se facă auzite:

„Dar cu darul fără plată [la cruce] nu este ca şi cu greşeala; căci, dacă prin greşeala unuia singur, cei mulţi [adică toţi] au fost loviţi cu moartea, apoi cu mult mai mult harul lui Dumnezeu şi darul pe care ni l-a făcut harul acesta într-un singur om, adică în Isus Hristos, s-au dat din belşug celor mulţi [la fel, tuturor].

Şi darul fără plată nu vine ca printr-acel unul care a păcătuit; căci judecata venită de la unul, a adus osânda; dar darul fără plată venit în urma multor greşeli a adus o hotărâre [juridică] de iertare...

Astfel, deci, după cum printr-o singură greşeală, a venit o osândă [juridică], care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare [crucea] a venit pentru toţi oamenii o hotărâre [juridică] de neprihănire care dă viaţa.”

Aceasta este cea mai clară lumină, atât de simplă şi de transparentă încât şi un copil poate înţelege.

Citiţi şi recitiţi, cuvânt cu cuvânt; permiteţi minţii să pătrundă adevărul pe care Dumnezeu l-a pus pentru voi în aceste cuvinte. Este „foarte preţios.” Adăugaţi-l în repertoriul textelor clasice pentru memorat, alături de Psalmul 23 şi rugăciunea Domnului. Romani ne oferă aici „pâinea” vieţii după care ne este foame, „apa” de care ne este sete şi care izvorăşte de la tronul sfânt (Apoc. 22:1).

 

Ţi-ar plăcea să ai bucuria de a cădea pe genunchi ca să-I mulţumeşti Domnului din toată inima pentru o binecuvântare uriaşă pe care ţi-a oferit-o ţie, personal? 

Cum ar fi să te salveze de la un accident de maşină; înţelegi că viaţa ta nu-ţi aparţine.

Într-o zi te trezeşti şi realizezi că ai scăpat cumva de ravagiile cancerului, care îi afectează pe atâţia oameni; relizezi că nu ai niciun merit personal pentru aceasta; un memento al faptului că viaţa ta nu ţi-a aparţinut niciodată. Acum Îi consacri cu bucurie tot ce ai Celui care a murit pentru tine, din pură recunoştinţă.

Poate că eşti pastor: pastorii sunt predispuşi la ispite la fel ca toţi oamenii. Dar se presupune că ei ar trebui să ştie cum să facă faţă şi cum să biruiască ispita. A cădea victimă unei ispite sexuale te-ar umple de ruşine, ar traumatiza comunitatea ta, i-ar descuraja pe adolescenţii din biserică; i-ar frânge inima soţiei tale şi i-ar îngrozi pe copiii tăi; şi totuşi există pastori carismatici pe care îi cunoaştem cu toţii şi care au căzut în această dizgraţie dureroasă care nu se va încheia cu adevărat atâta timp cât vor trăi.

Şi tu ai cunoscut ispita chinuitoare şi fascinantă până la un anumit punct, în lucrarea pe care o faci. Vrăjmaşul nostru nr. 1 atacă plin de cruzime pastorii ocupaţi, devotaţi; dacă poate obţine o biruinţă aici, Satana a obţinut o victorie semnificativă, şi cât de puternic este trântită victima pastorală: „Gura unei femei imorale este o groapă adâncă; cel ce este urât de Domnul va cădea în ea” (Prov. 22:14, NKJV şi KJV).

Dacă înţelegi că „stai în picioare” doar datorită faptului că Cineva te-a ţinut strâns de mână atunci când erai pe punctul de a cădea în acea „groapă” îngrozitoare, atunci poţi cunoaşte acea bucurie splendidă de a-I mulţumi Domnului pentru că te-a salvat de tine însuţi! Soarele va străluci pentru tine mult timp de-acum înainte.

Aceasta se numeşte „o apreciere din inimă a ceea ce a făcut Hristos pentru noi” – aproape o definiţie a ceea ce înseamnă să „crezi.” „De acum înainte” aceasta este motivaţia ta pentru ascultare şi slujire, nu teama de iad sau speranţa răsplătirii.

 

Respectă Domnul angajamentul luat în rugăciune de un adolescent? Sau, pentru că este aşa de tânăr, nu îl ia în serios?

 

a. El a luat foarte în serios devotamentul adolescentului Avraam din Ur din Haldea atunci când băiatul a insistat să se închine adevăratului Dumnezeu, Dumnezeul care a creat luna, în loc să se închine lunii înseşi, aşa cum făcuse tatăl său, Terah. S-ar părea că Avraam era singurul adolescent din lume la vremea aceea care se închina Dumnezeului adevărat (Gen. 11:27 – 12:1-3).

b. Atunci când adolescentul Iosif a plâns mult în prima noapte după ce fusese vândut ca rob madianiţilor, a decis în rugăciune solemnă să se dedice, trup şi suflet, lui Dumnezeu; rugăciunea lui a fost respectată în cer. Chiar dacă au urmat încercări grele ale credinţei lui, Domnul nu a desconsiderat niciodată devotamentul lui Iosif din timpul adolescenţei. El iubeşte colaborarea cu adolescenţi serioşi! 

c. Samuel nici măcar nu intrase în adolescenţă atunci când Domnul l-a ales ca pe singura persoană din Israel căreia putea să-i încredinţeze solia gravă pentru Eli (şi astfel, pentru naţiune; 1 Sam. 3). Şi nici în adolescenţă cuvintele lui n-au fost lăsate să cadă la pământ (vers. 19). Orice pastor ar fi nespus de fericit să ştie că Domnul va binecuvânta aşa „cuvintele” lui!

d. David era un păstoraş adolescent, dar atunci când „un leu... [venea] să-i ia o oaie din turmă, [el alerga] după el, îl [lovea]... îl [apuca]... şi-l [omora].” El a omorât şi-un urs! (17:34-36). Nu ştim dacă David avea timp să se roage în timpul acestor isprăvi; dar devotamentul său faţă de datorie era deplin; Dumnezeu îl respecta. În anii adolescenţei David şi-a trasat cursul vieţii.

e. Daniel a fost un alt adolescent care s-a dedicat Domnului trup şi suflet, şi Domnul i-a respectat angajamentul, iar băiatul a devenit un bărbat „preaiubit şi scump” înaintea cerului (9:23). Nu v-ar plăcea să auziţi un înger care să vă spună aşa ceva?

f. Isus nu era încă adolescent atunci când a participat pentru prima oară la sărbătoarea Paştelui; când a început să înţeleagă că Cineva trebuie să moară pentru păcatele lumii, ca „Miel al lui Dumnezeu,” inima Lui tânără a tresăltat de bucurie la gândul că Se va preda pentru a fi El acel Miel. Tatăl a ascultat rugăciunea Lui şi L-a luat în serios.

 

Da, scumpi adolescenţi: maturizaţi-vă! Sunteţi foarte importanţi în cadrul planului lui Dumnezeu, în special în această Zi cosmică a Ispăşirii. Tatăl Ceresc vă ia în serios!

 

Dacă îţi doreşti să ştii cum să te rogi astfel încât Cerul să răspundă rugăciunii tale 100% afirmativ, iată câteva exemple:

„Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele! (Marcu 9:24). Citiţi contextul rugăciunii; bărbatul acesta era absolut disperat; el a mărturisit necredinţa latentă despre care ştia că se afla adânc înrădăcinată în inima sa. Era pe punctul de a pierde totul, pentru că Isus îi spusese clar: „Tu zici: ’Dacă poţi!’ Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede!” (vers. 23). Bărbatul nu ştia cum să creadă! A simţit că nu putea, pentru că trei sferturi dintre pastorii şi predicatorii din vremea sa erau incapabili să îl conducă la adevărata credinţă (situaţia este la fel de jalnică şi în prezent, când un suflet sincer Îl caută pe Domnul, dar descoperă că majoritatea conducerii pastorale nu face decât să trateze cu indiferenţă strigătele inimii sale). Şi totuşi acest bărbat tulburat a ales să creadă atunci când nu simţea credinţa şi nu vedea vreo dovadă că ea l-ar ajuta. Acesta este un model inspirat de „experienţă creştină” autentică! Meditaţi la ea; este plină de veşti bune.

O altă rugăciune care cu siguranţă va primi un răspuns afirmativ este aceasta: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul” (Luca 18:13). Articolul hotărât este din original (greacă); bărbatul acesta spunea: Doamne, dintre noi doi, care ne rugăm aici, ştiu că acest om extraordinar merită mai mult decât mine; dintre noi doi, Te rog, răspunde rugăciunii lui. Dar, Doamne, comparativ cu el, eu sunt atât de nevrednic. Tot ce pot să Te rog este să ai milă de mine, care sunt cel mai nevrednic, păcătosUL.

Ai o garanţie de origine divină că rugăciunea acestui bărbat a primit un răspuns afirmativ pentru veşnicie (vers. 14). Ar putea ajunge să fie cel mai fericit om din cer atunci când va învia, la prima înviere!

 

În această săptămână milioane de creştini din întreaga lume încep o serie de studii de treisprezece săptămâni pe tema căsătoriei, analizând câteva căsnicii biblice care au fost fericite (puţine!), şi altele care au fost cu probleme. Această serie va culmina cu studiul nr. 13, dedicat „nunţii Mielului.”

Tatăl nostru ceresc priveşte cu bunătate şi milă la mulţimile de oameni care sunt nefericiţi în căsnicie; El priveşte cu aceeaşi îndurare şi la cei care tânjesc să se căsătorească şi să experimenteze dragostea conjugală, dar nu pot face acest lucru. Toţi ar trebui să se „odihnească în Domnul” (Psalmul 37; vă rog să recitiţi întregul psalm), şi să-I permită să-I încurajeze.

Cineva s-ar putea simţi extrem de singur într-o căsnicie nefericită; Adam se simţea foarte singur înainte ca Domnul să i-o dăruiască pe Eva. Singurătatea lui ar fi fost imposibil de alinat. Dar Creatorul infinit a efectuat o operaţie chirurgicală pentru a-Şi aduce la îndeplinire lucrarea plină de îndurare.

Sorbiţi Psalmul 37 şi permiteţi-I Domnului să facă „divina vindecare.”

Citim despre un bărbat care, în cruzimea războiului, a fost castrat împotriva voinţei sale (profetul Daniel) şi care, într-un sens deosebit, a fost „preaiubit şi scump” înaintea cerului (10:11). Bărbatul care a fost privat de dragostea pământească sau omenească a primit dragostea fiinţelor cereşti; puteţi fi siguri că inima lui a tresăltat de bucurie datorită acestei „tovărăşii.” Dar o astfel de „dragoste” din partea fiinţelor cereşti nu l-a făcut sub nicio formă arogant; deşi nicio femeie nu l-a iubit aşa cum o soţie îşi iubeşte soţul, el i-a iubit pe oameni cu dragostea dezinteresată a cerului.

Şi a fost fericit – aşa cum oamenii căsătoriţi tânjesc să fie!