Biblia este clară (Mal. 4:5, 6):

a. „Zice Domnul oştirilor: .... ‘Vă voi trimite pe prorocul Ilie, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată….” Aceasta înseamnă acum.

b. Misiunea lui principală: nu să decapiteze profeţii moderni ai lui Baal, ci să „întoarcă” inimile într-o lucrare măreaţă, cosmică, de împăcare a inimilor.

c. „El va întoarce inima părinţilor.... şi inima copiilor....”

d. Cea mai mare „inimă” care are nevoie de „întoarcere”: inima viitoarei soţii a Mielului, biserica Lui (Apoc. 19:7, 8).

e. „Mielul” (care Îl simbolizează pe Hristos răstignit) o iubeşte şi vrea să Se căsătorească cu ea, dar ea a întârziat „nunta Mielului” rămânând nepregătită ca Mireasă, înstrăinată de acea maturitate conjugală profundă. Preocuparea egoistă a fost motivaţia ei primordială.

f. Aceasta înseamnă că „ea” se reţine de la o predare completă a inimii, potrivită pentru orice mireasă care se dăruieşte mirelui ei.

g. Cu alte cuvinte, curtenia „Mielului” nu a avut niciun succes până în prezent.

h. Cea mai mare „profeţie” despre sfârşitul timpului declară că ea (biserica Lui) se va pocăi ca Mireasă, Îi va dărui inima ei într-o dragoste colectivă, nupţială. Această predare a inimii la nivel mondial va face să izbucnească toate corurile Aleluia care au fost înăbuşite de-a lungul veşniciei – atunci când ea se pregăteşte pentru „nuntă” (vezi Apoc. 19:1-7).

i. Această lipsă de pregătire a implicat respingerea ruşinoasă, dureroasă a Mirelui de către Mireasă, El fiind în mod firesc umilit. Ea, nu El, a creat o despărţire cosmică a celor doi iubiţi.

j. Graţie lucrării lui „Ilie,” trebuie să aibă loc, şi va avea loc, o vindecare a inimii ei. Aceasta va fi „pocăinţa veacurilor.”

k. Aceia care vor să-I fie loiali Mirelui vor rămâne de asemenea, cu zdrobire profundă, într-o părtăşie plină de loialitate faţă de Mireasă. Ei vor da curs chemării lui Osea: „Rugaţi-vă, rugaţi-vă de” ea (vezi 2:2, 13-15, 17-20, KJV).

 

Cine a fost Moise? Care ar fi locul lui în lumea secolului 21? S-ar putea adapta?

Aceste întrebări nu sunt lipsite de relevanţă, pentru că el trăieşte, undeva. „Cei morţi în Hristos” dorm cu toţii, aşteptând prima înviere care va avea loc la cea de-a doua venire a lui Hristos (Apoc. 20:6; 1 Tes. 4:14-17; Ioan 5:28, 29). Dar lui Moise i s-a oferit o înviere specială (Iuda 9)! Lui în mod sigur i s-ar fi oferit luarea la cer fără să experimenteze moartea, ca şi în cazul lui Enoh (Evr. 11:5), dar Moise a adus ruşine şi dezonoare la adresa Domnului prin faptul că şi-a pierdut cumpătul la Cadeş (Num. 20:7-13). În mânia sa, el a lovit piatra de două ori pentru a da apă poporului, în loc să spună ceea ce Domnul îi poruncise să spună. Procedând astfel, el a dat poporului impresia că el – nu Domnul – le-a oferit apă.

Dar după ce a fost înviat, cineva ar putea crede că Moise a fost singur în cer (în privinţa relaţiilor interumane, cu excepţia acelora cu Enoh şi Ilie, care au fost luaţi la cer), pentru că toţi ceilalţi care au crezut în Domnul „dorm.” Dar cu siguranţă, Dumnezeu i-a dat lui Moise ceva important de realizat ca să nu se plictisească în cer. Şi avem un indiciu în această privinţă în Matei 17; Dumnezeu l-a trimis ca să-L încurajeze pe Mântuitorul lumii în cadrul întâlnirii de pe Muntele Schimbării la Faţă (vers. 1-3).

Moise a avut o experienţă care l-a făcut capabil să se apropie de Hristos. Inima lui fusese „lărgită” (vezi Ps. 119:32, KJV) în aprecierea pe care o avea faţă de jertfa lui Hristos. El fusese calificat pentru a-I sluji lui Hristos. El şi Ilie au împărtăşit această înţelegere profundă, astfel că amândoi au fost trimişi în această misiune unică. În dragostea sa pentru poporul lui Dumnezeu („adunarea.... din pustie,” Fapte 7:38) Moise a cerut ca propriul său nume să fie şters din cartea vieţii dacă astfel îl putea salva pe Israel (Ex. 32:32, 33). Aceasta este o dragostă preţioasă – este agape! Ea L-a motivat pe Hristos.

Dragostea pe care o cunoştea Moise nu preceda dragostea care L-a mişcat pe Hristos; Moise o învăţase de la El, căci Hristos a fost înaintea lui. Dar ceea ce este important este că a învăţat-o! Şi-a deschis inima; nu s-a împotrivit. Moise avea un punct de intimitate cu Hristos. El era calificat să participe la întâlnirea de pe munte şi să-I adreseze cuvinte de încurajare lui Hristos. Slavă lui Dumnezeu pentru faptul că Moise a făcut acest lucru!

 

În 1906 mai erau şase ani până când avea să se producă dezastrul în care a fost implicat Titanicul; dar acum istoricii spun că mândria şi bucuria oraşului San Francisco, Hotelul Palace, a fost Titanicul acelor zile. Construit, după cât se pare, pentru a rezista cutremurelor (în San Francisco avuseseră loc cutremure în trecut), în numai două ore, pe data de 18 aprilie, din Palace rămăseseră numai ruine. Atunci când oamenii l-au văzut ars, au ştiu că oraşul lor era blestemat. Focul era mai periculos decât cutremurul.

De ce ar permite un Dumnezeu al dragostei să abiă loc un aşa dezastru îngrozitor? Numărul morţilor a fost aproape de acela din 9/11 (atunci nu exista Al Qaida pe care să se dea vina, doar Dumnezeu). Acum, după un secol, seismologii avertizează că oricând poate avea loc un alt mare cutremur şi sunt foarte puţine pregătirile care s-au făcut în acest sens.

Când stăm şi ne gândim, începem să ne dăm seama că mândria şi lăcomia omului a făcut ca dezastrul din 1906 să fie mai grav decât ar fi fost cazul. Cutremurele anterioare distruseseră o mare parte din oraş (1864, 1898) şi molozul care rămăsese în urmă fusese aruncat în golf, doar pentru a crea un „pământ” nou pe care să fie construită nebuneşte încă o parte de oraş. Construirea acelei zone a fost letală. Fiecare centimetru pătrat era valoros pentru construirea cât mai multor clădiri; chiar şi gunoaiele din lacuri au fost folosite pentru a se construi pe ele (şi acestea s-au lichefiat). California înflorea, iar San Francisco era oraşul în care bogăţia se realiza uşor. Banii pentru construcţii păreau că nu se mai termină. Se construia raiul pe pământ. Iar Dumnezeu era dat uitării. Să nu-L uităm şi noi astăzi.

El a făgăduit, într-adevăr, că va crea „ceruri noi şi un pământ nou,” dar nu înainte de cea de-a doua venire a lui Hristos. Pământul este zdrenţuit ca o haină veche (Is. 51:6); Dumnezeu nu a făgăduit că va re-crea acele zone în care se formează cutremurele, nici că va opri formarea uraganelor sau a tornadelor. Dar El a făgăduit că va avea grijă de aceia care stau „sub ocrotirea” rugăciunii către El (Psalmul 91), şi cărora le este de ajuns că au cu ce să se hrănească şi cu ce să se îmbrace (1 Tim. 6:6-9). Dacă Dumnezeu te cheamă să trăieşti şi să lucrezi într-un oraş precum „San Francisco,” fă acest lucru ca misionar.

 

Dumnezeu a spus Israelului din vechime că o anumită zi din an avea o importanţă extrem de mare: „ziua ispăşirii.” Acea zi avea o semnificaţie vitală aşa de profundă, deoarece ea prefigura Ziua finală a Judecăţii. Dacă un israelit nu respecta ziua ispăşirii aşa cum spusese Domnul, el era „nimicit,” exclus, pentru totdeauna.

Dar, desigur, toate acestea erau „tipice,” nu antitipice. Cu alte cuvinte, era ca o „jucărie” de la lada cu nisip a copiilor menită să le îndrepte atenţia către marele final al istoriei omenirii. Conform cu profeţia din Daniel 8 şi 9 cu privire la timp, trăim în marea Zi a Ispăşirii – Ziua antitipică, solemnă, cosmică, a Ispăşirii – de 162 de ani!

Ce însemna pentru israeliţi să-şi smerească sufletele în acel „sabat ceremonial,” să nu lucreze (să-şi închidă magazinele, să nu facă niciun ban, etc.) în acea zi? Doar în acea zi a anului li se cerea să postească! Trebuia să fie o zi pe pământ ca acea „zi” finală când „toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos” (2 Cor. 5:10). Răspunsul este simplu: în acea zi a anului, ei trebuiau să fie una cu Dumnezeu, să gândească aşa cum gândeşte El, să simtă aşa cum simte El, să privească viaţa, lumea, universul, aşa cum le priveşte El. Cu alte cuvinte, să fie împăcaţi cu El.

Această Zi a Ispăşirii este pentru întreaga omenire! Pavel spune: „Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus” (Fil. 2:5). Cu alte cuvinte: să urăm bun venit „gândului” lui Hristos, minţii lui Dumnezeu, să gândim aşa cum gândeşte El, să simţim aşa cum simte El.

Marele final va fi „nunta Mielului,” când „soţia Lui s-a pregătit” (Apoc. 19:7, 8). Nu, nu este o zi a terorii, ci a unirii în dragoste. Hristos Îşi invită poporul în această Zi a Ispăşirii să „şadă cu [El] pe scaunul [Său] de domnie, după cum şi [El a biruit]....” (3:21), adică să împartă cu El autoritatea executivă în încheierea cu suscces a marii controverse dintre Hristos şi Satana. „Ispăşire”? O Zi de Ispăşire [unire, punere la un loc; n.tr.] este ceea ce duce la realizarea nunţii, apoi cei doi iubiţi devin una – pentru totdeauna.

A deveni „una” cu Fiul lui Dumnezeu înseamnă a simţi faţă de Iraq, Darfur, şi suferinzii pământului aşa cum simte El faţă de ei, a simţi povara inimii Sale, a-L „ajuta” să-Şi poarte povara! Înseamnă a creşte, a te maturiza.

 

Mi s-a părut bizar că pe parcursul celor 24 de ani de lucrare în Africa, o întrebare ciudată apărea mereu în întâlnirile cu oamenii: „De ce este Iuda Iscarioteanul aşa de aspru judecat când el nu a făcut decât ceea ce Biblia spune că i se poruncise să facă? De exemplu, cu un an înainte de răstignire, Isus îi spusese: ’Nu v-am ales Eu pe voi cei doisprezece? Şi totuşi unul din voi este un drac’ (Ioan 6:70). Nu fusese trădarea lui Iuda prezisă în Psalmul 41:9 (Ioan 13:18)? Cum ar fi putut evita Iuda să facă acest lucru dacă fusese profetizat chiar cu mult timp înainte ca el să se nască că va face această faptă nelegiuită?” Aceste întrebări m-au tulburat; de care parte a „marii controverse” se poziţionează aceia care pun astfel de întrebări?

În urmă cu mult timp, fraţii mei africani nu ştiau nimic despre ceea ce acum se numeşte: „Evanghelia după Iuda Iscarioteanul” – o bombă de presă în prezent – însă păreau să aibă o simpatie adânc înrădăcinată pentru trădător. Spiritul lui Iuda Iscarioteanul era „vrăjmăşie împotriva” lui Isus, dovada clară a ceea ce Pavel vrea să spună că se găseşte în natura noastră a tuturor atunci când scrie: „Umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu” (Rom. 8:7). În toată perioada pe care Iuda a petrecut-o împreună cu ucenicii, el a încercat pe ascuns să stârnească răzvrătire faţă de Isus, deşi pentru un timp nu a fost conştient de spiritul care-l stăpânea. Se pare că el a participat alături de ceilalţi unsprezece la călătoriile misionare şi chiar a reuşit să scoată demoni (Mat. 10:5-8; Luca 10:17, 18 – o descoperire teribilă: un slujitor al lui Satana îl poate goni pe Satana şi poate face minuni!).

Capacitatea pe care o are Dumnezeu de a cunoaşte viitorul este ceva ce El nu poate evita, însă aceasta nu înseamnă predestinare. Dumnezeu ştia dinainte ce va deveni Lucifer în răzvrătirea sa, dar nu Dumnezeu l-a programat pe Lucifer să devină diavolul sau Satana. Însuşi Lucifer a ales să devină ceea ce a devenit. La fel s-a întâmplat şi cu Iuda Iscarioteanul;  fostul ucenic avusese ceea ce avem fiecare dintre noi – libertatea de alegere. Ca toţi aceia care în final vor fi pieri, el fusese un nou „Esau” căruia îi fusese dat dreptul preţios de întâi născut al mântuirii veşnice, dar a ales să-l „dispreţuiască” şi să-l „vândă.”

Iuda a permis ca un lucru foarte dominant şi modern să-i ia până la urmă sufletul în stăpânie: dragostea de bani. Trezorier al bisericii primare, el şi-a permis să devină un hoţ (Ioan 12:6) până când a pierdut controlul şi L-a vândut pe Domnul său pe preţul unui rob (Ex. 21:32).

Povestea lui Iuda ne aminteşte cât de uşor putem trece de cealaltă baricadă în „marea controversă dintre Hristos şi Satana.” O, Doamne, salvează-ne de noi înşine!

 

Dacă posezi mai multe bunuri din această lume decât îţi este necesar, Domnul te iubeşte atât de mult încât te avertizează să te debarasezi de ceea ce ai în plus înainte de a fi prea târziu. „Ascultaţi acum voi, bogaţilor! Plângeţi şi tânguiţi-vă, din pricina nenorocirilor, care au să vină peste voi. Bogăţiile voastre au putrezit şi hainele voastre sunt roase de molii. Aurul şi argintul vostru au ruginit; şi rugina lor va fi o dovadă împotriva voastră: ca focul are să vă mănânce carnea! V-aţi strâns comori în zilele din urmă!” (Iacov 5:1-3).

Nimeni din cer nu ne va condamna; condamnarea se va vedea de la sine în „rugina” „aurului şi argintului” nostru pe care în final le vom urî. Aceasta este o capcană prea jalnică pentru a cădea în ea – autoamăgirea cu o vilă somptuoasă sau o maşină luxoasă, sau sentimentul că ne putem permite tot ce ne dorim. Cândva i-am făcut o vizită regelui Ugandei, pe vremea când aceasta era încă un protectorat britanic. Ne-am întâlnit în casa privată a unuia dintre prietenii lui. El însuşi şi-a condus Rolls-Royce-ul până la locul întâlnirii. Îmi amintesc că în timpul vizitei şi-a exprimat aprecierea pentru lucrarea pe care o făceam în slujba evangheliei în Baganda, spunând că „problema noastră este materialismul.” Mai târziu a trebuit să părăsească luxul palatului său pentru a se refugia în Anglia. Da, ar fi fost mai fericit dacă trăia în pace şi siguranţă într-o colibă, şi având doar o bicicletă. Era un om bun prins în „nenorocirea” bogăţiei şi puterii, aşa cum spune apostolul.

Numărul de ieri al Sacramento Bee conţine o imagine tristă a chipului lui Jacque Chirac sub titlul: „Franţa se teme de viitor.” Aparatul foto nu a putut evita surprinderea realităţii: un om bun care îşi dă „sufletul de groază, în aşteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ; căci puterile cerurilor vor fi clătinate,” spune Isus (Luca 21:26). Pentru noi, Pavel spune: „Dacă avem, deci, cu ce să ne hrănim şi cu ce să ne îmbrăcăm, ne va fi de ajuns,” „căci noi n-am adus nimic în lume şi nici nu putem să luăm cu noi nimic din ea” (1 Tim. 6:8, 7). Să fim gata să lăsăm totul în urmă şi să plecăm – să ne fie „de ajuns” să umblăm de mână cu Isus.

 

Aproape un miliard de  creştini au primit învăţătura populară cunoscută sub numele de „concepţia imaculată a Fecioarei Maria” – o doctrină despre care nu se spune nimic în Biblie. „Părinţii” bisericii primare, sinceri, dar având o înţelegere greşită, credeau că îi pot converti mai rapid pe păgânii din Imperiul Roman dacă reuşeau să adapteze învăţăturile păgâne populare la gândirea „creştină.” Această învăţătură se număra printre ele.

Sărbătoarea extrem de populară din preajma solstiţiului de iarnă (25 decembrie) a fost „sfinţită” sub numele de „Crăciun,” în ciuda negării ilogice, iraţionale, a faptului că naşterea lui Hristos a avut loc atunci când păstorii „stăteau afară în câmp [dormind pe pământ] şi făceau de strajă noaptea împrejurul turmei lor” (Luca 2:8).

Conceptul păgân al nemuririi sufletului omenesc a fost primit cu braţele deschise în biserica primară în ciuda contradicţiei evidente cu adevărul fundamental „că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi” (1 Cor. 15:3), lucru pe care nu L-ar fi putut face dacă sufletul ar fi fost nemuritor.

Ideea că mamei lui Isus i-a fost făcută marea favoare de a fi concepută „imaculat,” adică nu a primit ADN-ul pe care îl primeşte, genetic, fiecare fiinţă omenească de la capul rasei omeneşti – această idee a fost bine primită de biserica romană. Ei au refuzat să creadă că ea a avut natura sau „firea” lui Adam după păcat, ci au decretat că a primit darul supranatural, inexistent, al unei firi sau naturi lipsite de păcat. Procedând aşa, ei au scutit-o de luptele cu ispita exercitată de păcat cu care ne confruntăm cu toţii.

Dar pentru ce atâta efort de a crea această mică excepţie nebiblică?

Adevăratul scop: de a „crea” un „hristos” care de asemenea a fost scutit de la moştenirea ADN-ului nostru primit de la Adam; şi „el,” ca fiu al acestei „Marii” inventate, trebuie să fi fost „conceput imaculat.” Acest „mântuitor” plastic arată frumos în vitraliile catedralelor, dar nu are o relaţie de la inimă la inimă cu fiinţele omeneşti, nefiind niciodată ispitit ca ele.

O altă sărbătoare păgână împrumutată este aceea a Paştelui. Memorialul învierii lui Hristos nu presupune păzirea unei zile, ci botezul prin „îngroparea” în apă (Rom. 6:3-5), nu doar „stropire” – care, de asemenea, sfidează logica. Isus a avertizat că orice învăţătură care nu are susţinere biblică, chiar dacă este predicată de biserică, este blestemată (Mat. 15:9-13).

 

Aproape tot ce se referă la SIDA reprezintă veşti proaste, dar ultima dintre ele este îngrijorătoare: Washington Post relatează că „planul global al preşedintelui Bush în legătură cu SIDA.... de a promova abstinenţa şi fidelitatea [conjugală] produce confuzie în multe ţări şi în câteva dintre ele erodează alte eforturi de prevenire.... Planul de Urgenţă al Preşedintelui Împotriva SIDA, sau PEPFAR.... încurajează abstinenţa înaintea căsătoriei, [şi] fidelitatatea după aceea.” Acest program de tip „ABC” este „susţinut pe scară largă” în douăzeci de ţări care vor să contribuie la combaterea SIDA, dar „managerii programului [sunt] îngrijoraţi” de faptul că cerinţa ca 2/3 din cheltuielile care sunt direcţionate către „împiedicarea transmiterii HIV pe cale sexuală să fie folosite pentru promovarea abstinenţei şi fidelităţii” este considerată neproductivă.

„Abstinenţa până la căsătorie şi fidelitatea după aceea” sunt roadele dragostei lui Hristos care lucrează, şi ele sunt o binecuvântare de la El pentru toţi oamenii. Dragostea lui Hristos uneşte două inimi transformându-le în una singură, astfel încât în planul lui Dumnezeu promiscuitatea devine respingătoare şi chiar inimaginabilă pentru aceia ale căror inimi sunt mişcate de dragostea lui Hristos. Banii guvernului, chiar ai preşedintelui Bush, nu pot înlocui vestirea acelei dragoste. Dumnezeu a încredinţat această misiune bisericii Sale de pe pământ. Dacă „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a dat pe singurul Său Fiu” pentru a o mântui, înseamnă că El plănuieşte ca biserica Sa să vestească acea solie pe care nici măcar tone de bani ai guvernului nu o pot înlocui.

Există doi „Hristoşi”: Cel adevărat, pe care Tatăl L-a trimis „într-o fire asemănătoare cu a păcatului şi din pricina păcatului, ....a osândit păcatul în firea pământească, pentru ca porunca legii să fie împlintă în noi...” (Rom. 8:3, 4, KJV); şi cel pe care Însuşi Hristos l-a numit „fals” (Mat. 24:23, 24), care nu a „luat” natura noastră căzută asupra naturii Sale lipsite de păcat şi de aceea nu a putut fi „în toate lucrurile.... ca şi noi” (Evr. 4:15), şi care nu poate face nimic altceva pentru noi decât să ne „ierte” ÎN păcat, nu să ne mântuiască DIN păcat. Dumnezeu nu a încredinţat misiunea de a-L predica pe adevăratul Hristos guvernului, ci bisericii. Să facem acest lucru!

 

Domnul Isus Hristos i-a surprins pe toţi, i-a şocat, atunci când a spus opusul a ceea ce se aşteptau oamenii să audă de la El: „Ferice de cei săraci în duh..., ferice de cei ce plâng..., ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii,” etc. (Mat. 5:3-12).

Specialitatea Lui este mângâierea celor cu „inima înfrântă” (Psalmul 34:18). Dacă Îl cauţi pe Isus, dacă încerci să-L găseşti, aminteşte-ţi că „inima înţelepţilor este în casa de jale, iar inima celor fără minte este în casa petrecerii” (Ecl. 7:4). „Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă şi mântuieşte pe cei cu duhul zdrobit.”

El are mulţi astfel de oameni lângă care trebuie să fim „aproape.” Cum ar fi tinerii care vor muri de SIDA înainte de a fi început să trăiască cu adevărat – sunt foarte mulţi oameni cu „inima înfrântă.” Unii şi-au produs singuri necazul prin promiscuitate; dacă au inimile zdrobite pot simţi că Domnul este „aproape” şi de ei. Dacă, aşa cum se întâmplă în multe cazuri, sunt victime nevinovate (de exemplu, soţii fidele ai căror soţi le-au dat boala), Domnul Isus simte împreună cu ei în mod deosebit. El a suferit pe nedrept pe cruce; S-a simţit „părăsit” de Dumnezeu, şi a strigat: „Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Citiţi ce spune El în Psalmul 22.

Oare tot ce simte Isus pentru aceste persoane aflate în suferinţă este milă? Sau El chiar le „mângâie”? El făgăduieşte: „Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi.” Când se află pe patul de moarte, El este aproape de ei. „Preaiubiţilor Lui El le dă somn” (Ps. 127:2, KJV). Aceia care cred că trăim în marea Zi a Ispăşirii (împăcarea inimilor) sunt binecuvântaţi prin lucrarea „profetului Ilie” care împacă inimi înstrăinate de peste tot (Mal. 4:5, 6). Alătură-te lui în lucrarea sa de împăcare! Dă cuiva vestea bună.

Ce a realizat Isus pe cruce? Lumina care va lumina pământul cu slavă (vezi Apoc. 18:1-4) va clarifica acest lucru pentru fiecare inimă sinceră. Acest adevăr care smereşte este cataclismic.

În Ioan 12:47 El spune că nu a venit pentru a pronunţa o condamnare asupra lumii, ci pentru o mântui. „Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El” (Ioan 3:17). Aşadar, Tatăl L-a trimis pentru ca El să mântuiască lumea; aceasta a fost misiunea Lui.

În 17:4 El afirmă că Şi-a îndeplinit lucrarea pe care Tatăl I-o încredinţase. El nu spune: Tată, am încercat să mântuiesc lumea, am făcut tot ce am putut mai bine, dar ei nu M-au lăsat! Am oferit fiecăruia mântuirea, dar majoritatea nu o doresc! Îmi pare rău!

Nu, El a spus: „Tată, ....am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac,” am adus-o la îndeplinire. Şi cu ultima Sa suflare pe cruce a spus: „S-a sfârşit,” lucrarea este făcută, împlinită. Până la ultima suflare a „osândit păcatul în firea pământească,” a spus „Nu!” eului, El fiind „al doilea Adam” (1 Cor. 15:45); El a anulat ceea ce făcuse „primul Adam” rasei omeneşti şi a transformat osânda lui legală într-o „hotărâre de iertare” legală (vezi Rom. 5:15-18, NEB). Hristos a construit un pod peste prăpastia pe care păcatul o produsese înaintea rasei omeneşti, şi a respins cea mai puternică ispită pe care o putea inventa Satana – ispita de a cădea pradă disperării atunci când a simţit pe deplin blestemul lui Dumnezeu: „Dumnezeul Meu, ....M-ai părăsit!” (citiţi Psalmul 22 de la început până la sfârşit – iată ce s-a întâmplat!) Pentru fiecare suflet omenesc Isus a făcut ca disperarea să fie inutilă şi depăşită.

El (a) „a mântuit lumea,” sau (b) doar a încercat să o mântuiască? Să-L credem pe El atunci când ne spune ce a făcut.

Şi dacă a făcut acest lucru, atunci te-a mântuit şi pe tine – cinci lucruri, spune Pavel în Efeseni 1: te-a „binecuvântat,” te-a „ales,” te-a „rânduit mai dinainte,” te-a înfiat, te-a primit în Preaiubitul Lui (vers. 3-6; [vezi KJV, n.tr.]). Cuvântul „noi” folosit în aceste versete înseamnă lumea întreagă, tu. Când, la Iordan, Ioan L-a botezat pe Isus, Tatăl L-a declarat „Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea” (Mat. 3:17). Dar trebuie să crezi şi faptul că El te-a cuprins în braţele Sale! Te poţi împotrivi şi poţi respinge tot ce a făcut El pentru tine, dând curs păcatului îngrozitor al necredinţei. Răspunde-I, mulţumeşte-I! Roagă-te: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!” (Marcu 9:24).

 

Într-un ziar local a fost publicat ceva neobişnuit: o elevă de liceu a scris la ora de engleză o compunere despre dragostea agape! Ea se intitulează: „Este vremea să manifestăm puţină dragoste neegoistă”:

„În timpul orei de engleză.... discutam pe o temă controversată.... Se părea că întreaga clasă era de părere că nu există nicio faptă lipsită de.... egoism.... Nimic din ceea ce face omul nu este lipsit de egoism.... [Dar] există ocazii rare în care sunt înfăptuite acte complet neegoiste şi într-un spirit jertfitor de sine.... agape.... Se pare că oamenii care îşi donează hainele Armatei Salvării fac acest lucru mai mult pentru scutirea de la plata taxelor, decât.... [din] această dragoste neegoistă [care] este extrem de rară.... Dar aceasta nu înseamnă că ea nu există.... Faptele dragostei agape nu trebuie să fie neapărat extrem de importante, similare unei minuni.” (Această fată a învăţat despre agape de la C.S. Lewis.) Dar ea nu ne spune de unde să învăţăm despre agape! (fără „despre”)

Ioan spune că nimeni dintre aceia care nu au învăţat să iubească cu agape nu ar putea fi fericit în cer, pentru că el nu Îl cunoaşte pe Dumnezeu (vezi 1 Ioan 4:7, 8, 17; la porţile Noului Ierusalim ni se va pune o întrebare – aţi învăţat să iubiţi cu agape?). Dragostea agape a fost descoperită şi demonstrată lumii în Isus (vers. 9). Mântuirea nu depinde de manifestarea dragostei agape din partea noastră faţă de Dumnezeu, ci de primirea din partea lui Dumnezeu a dragostei Lui agape în inimile noastre goale (vers. 10; Rom. 5:5). Petru a refuzat, în mod înţelept, să pretindă că Îl iubea pe Hristos cu agape (vezi Ioan 21:15-17, greacă). Ceea ce este important în ochii lui Dumnezeu este ca noi să-l iubim pe semenul nostru, nu pe El, cu agape (1 Ioan 4:11, 20)!.

Pavel s-a rugat pentru noi ca să putem „pricepe.... care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea.... [dragostei agape a] lui Hristos” (Efes. 3:14-19). Acestea sunt dimensiunile crucii lui Hristos! Preocupaţi-vă de „pricepere” (un scriitor sugerează că este nevoie de o oră pe zi pentru a „privi”), şi dragostea agape vă va „constrânge” să trăiţi neegoist, ceea ce Îi aduce onoare lui Isus (2 Cor. 5:13-15). Nu trebuie să fie aşa de rară!

 

Povestea lui Saul, primul împărat al lui Israel, alături de aceea a lui Iuda Iscarioteanul, este cea mai tristă din Biblie. Problema a fost la început din vina poporului. Ei I-au cerut lui Dumnezeu să le dea un împărat aşa cum aveau toate naţiunile din jurul lor. Dumnezeu l-a ales pe cel mai bun om din tot poporul. Profetul Samuel l-a uns, şi totul a mers bine pentru o vreme. El s-a dovedit a fi un succes din punct de vedere politic şi militar.

Atunci când Domnul l-a îndrumat să facă un pas care ar fi stabilit Israelul ca naţiune sigură pentru totdeauna, adică să-i îndepărteze pe amaleciţi, împăratul Saul nu a ascultat, şi a minţit. Răbdător, Domnul a încercat să-l ajute, dar el s-a încăpăţânat în răzvrătire. Atunci Domnul a făcut cel mai teribil lucru pe care-l poate face El unui om – S-a retras şi l-a lăsat pe Saul singur. Nu a trimis foc din cer pentru a-l nimici, ci doar a întors spatele şi a plecat.

Dar Dumnezeu nu-l putea părăsi pe Israel. Ei aveau nevoie de un împărat alături de care să fie Domnul, aşa că l-a instruit pe Samuel să-l ungă pe tânărul David.

Saul a permis geloziei nebuneşti să pună stăpânire pe inima lui, şi „unsul Domnului” l-a persecutat pe tânărul David. Dar el a continuat să-l respecte pe Saul. (David credea ceea ce spun înţelepţii astăzi: „Dacă nu poţi respecta omul, respectă instituţia pe care o reprezintă.”) Puţini oameni au crezut în David şi l-au susţinut; dar tânărul avea de purtat o povară grea: De ce era „unsul Domnului” împotriva lui? Oare şi Domnul era împotriva lui? Interpretase el greşit „ungerea” umilă făcută de Samuel? Putea avea încredere în „spiritul profeţiei” din zilele lui când absolut totul era împotriva lui?

Ceata lui David a venit la Ţiclag în mijlocul unui dezastru care părea să demonstreze că fusese părăsit definitiv de Domnul. Puţinii lui oameni plănuiau să-l ucidă cu pietre (vezi 1 Sam. 30). Domnul a trebuit să-l lase pe David să sufere din pricina faptului că părea să fie părăsit, altfel el nu ar fi reuşit niciodată să scrie Psalmul 22! Domnul părea că l-a părăsit; dar în durerea lui, David a făcut ce trebuia să facă – ce trebuie să facem şi noi: „David s-a îmbărbătat, sprijinindu-se pe Domnul” (1 Sam. 30:6). În principiu, aceasta este ceea ce va face viitoarea soţie a Mielului atunci când se va pregăti pentru nunta Mielului. Acesta este un lucru pe care Mielul nu-l poate face în locul ei, un lucru pe care Domnul nu l-a putut face în locul lui David la Ţiclag. Era o alegere pe care David trebuia să o facă singur, ceva ce trebuia să facă personal – să creadă!

 

Este una din acele dimineţi în care nu pot dormi; îmi doresc să fi putut. Dar povestea (parabola) Păstorului cel Bun persistă în inima mea goală (Luca 15:3-7). Plouă şi este frig – o vreme potrivită pentru a te cuibări în patul cald; biroul este afară, dar până la urmă mă scol, merg afară şi mă rog: „Tată din cer, Te rog să-mi umpli inima ’turnând’ din nou dragostea agape a lui Hristos, pentru că nu mi-a mai rămas niciun strop de ieri (Rom. 5:5). Dă-mi o bucăţică din ’pâinea vieţii’ pe care să o împart vreunui prieten necunoscut de-al meu (nu ştiu cui – cuiva dintr-un colţ îndepărtat al lumii), căci a venit la mine de pe drum ’şi n-am ce-i pune înainte’” (Luca 11:6; nu este chiar miezul nopţii, dar aproape). Permiteţi-mi să fiu un mic canal prin care să curgă câteva picături din „apa vieţii” către o inimă însetată (Ioan 7:38).

Păstorul cel Bun continuă să caute oaia pierdută „până când o găseşte” (Luca 15:4). Aceasta se întâmplă până la ultima răsuflare a lui/ei; cel pierdut ar putea fi prins în spini şi mărăcini renunţând de mult să mai spere că va fi „găsit.” Păstorul înfruntă furtuna, întunericul, precipitaţiile, El Însuşi fiind rănit în căutarea Sa; ceea ce trebuie să facă „oaia” este să strige în întuneric – El o va auzi, trebuie să o audă. Tu nu te poţi elibera singur – eşti rănit; dar trebuie să faci cel mai dificil lucru pe care l-ai făcut vreodată – trebuie să crezi (1) că El te iubeşte cu o dragoste divină care nu renunţă niciodată la căutare, (2) că „omul acesta primeşte pe păcătoşi” – pe tine.

Trebuie să crezi că El te iartă cu adevărat; El, care „n-a cunoscut niciun păcat,” a fost „făcut păcat pentru noi (2 Cor. 5:21), El te-a „ales,” te-a „înfiat,” şi practic te-a „rânduit mai dinainte” pentru a fi mântuit veşnic (Efes. 1:4-5). Tunetele se rostogolesc printre munţi, fulgerele străpung cerul, dar Păstorul nu poate merge acasă pentru a Se odihni până când nu te ia cu El.

Gândeşte-te la El în loc să te gândeşti la tine; are nevoie de puţină bucurie – uită de bucuria ta. Dăruieşte-I bucuria  de a-i chema „pe prietenii şi vecinii săi şi [a] le zice: ’Bucuraţi-vă împreună cu mine, căci mi-am găsit oaia care era pierdută.’” La un moment dat vei auzi: „Intră în bucuria stăpânului tău” (Mat. 25:21).

 

În curând se vor împlini o sută de ani de la marele cutremur din San Francisco, din 1906. The Smithsonian Magazine a editat, cum era de aşteptat, un număr dedicat acestui eveniment. Într-un articol ni se spune despre eforturile eroice ale lui Frank Leach şi echipa lui care aveau apă şi cai şi care au reuşit să salveze Trezoreria atunci când flăcări nimicitoare începuseră să topească geamurile şi să ardă obiectele de lemn din interior. Tot aurul de la subsol a fost salvat, la fel şi marea clădire (granitul pocnea din cauza temperaturii ridicate).

Dar nu acesta este subiectul principal al acestui scurt articol. Da, „un oraş cu 400.000 de locuitori a fost făcut una cu pământul de o răbufnire a naturii” – Katrina acelei generaţii. „Aproximativ 3000 de oameni au murit ca o consecinţă directă sau indirectă a cutremurului şi a incendiilor care au urmat. Peste jumătate dintre locuitorii oraşului San Francisco au rămas fără locuinţe.” Articolul din The Smithsonian subliniază un adevăr biblic.

Un grup mic de supravieţuitori plănuieşte să celebreze centenarul. Frances Duffy, care atunci avea 11 luni, apreciază norocul pe care l-a avut. Eu cred, spune ea, „că dacă supravieţuieşti unei întâmplări de acest gen, restul vieţii este floare la ureche.” Aceasta este ceea ce dorim şi noi să subliniem astăzi.

Faptul că poţi citi aceste cuvinte este o dovadă că ai supravieţuit unor întâmplări cărora alţii, la fel de buni ca şi tine, nu le-au supravieţuit. Fiecare dintre noi este un supravieţuitor al acelei morţi care este „plata păcatului” (Rom. 6:23). Dacă Tatăl nu ar fi iubit „lumea” şi nu L-ar fi dat pe Fiul Său ca să ia asupra Sa „plata” morţii, am fi fost cu toţii în mormânt acum.

Oamenii înţelepţi, inteligenţi, se opresc din tempoul ameţitor al vieţii şi meditează la acest lucru. Pentru ei, „restul vieţii este floare la ureche.” Indiferent ce durere sau suferinţă ai, aceasta capătă o semnificaţie care-ţi îmbogăţeşte viaţa cu o bucurie înălţătoare. Noi suntem colaboratori cu Fiul lui Dumnezeu, părtaşi la suferinţele Lui (1 Petru 4:13). Acel grup mic de centenari care vor celebra pe data de 18 aprilie la ora 5:12, ne pot învăţa pe toţi cum să celebrăm crucea Domnului nostru Isus Hristos predându-I viaţa noastră şi tot ce avem Lui, care a murit pentru noi. A trăi o astfel de viaţă de acum înainte este „floare la ureche” (vezi 2 Cor. 5:14, 15).

 

Biblia este clară: există trei oameni din Vechiul Testament care în prezent se află în cer: 1.      Enoh, care „a fost mutat.... de pe pământ, ca să nu vadă moartea” (Evr. 11:5) pentru că „a umblat cu Dumnezeu” (Gen. 5:24). 2.      Moise, care era la un pas de a fi luat la cer, dar care a trebuit să moară pe muntele Nebo, însă a fost înviat de „arhanghelul Mihail [Hristos]” (Iuda 9). 3.      Ilie, care a fost de luat la cer fără să vadă moartea (2 Împ. 2:11). Toţi ceilalţi care au murit în perioada Vechiului Testament „dorm” în mormintele lor aşteptând prima sau cea de-a doua înviere. Unii au fost înviaţi atunci când a înviat Hristos (Mat. 27:52, 53). Moise şi Ilie au fost trimişi în acea misiune specială de a conversa cu Isus înainte de răstignirea Lui (Mat. 17:1-5). Dar de ce la „noi” este trimis Ilie, şi nu Moise sau Enoh, „înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată” (Mal 4:5, 6)? Israelul din vechime era „trupul” colectiv al lui Hristos în zilele lui Ilie şi ei au căzut într-o mare apostazie fără să ştie acest lucru; Martorul Credincios spune că Laodicea modernă (de asemenea trupul colectiv al lui Hristos) a căzut, fără să ştie, într-o stare gravă de tip „nu ştii” în ce situaţie te găseşti înaintea lui Dumnezeu şi a universului – o situaţie de „goliciune” jalnică a sufletului (Apoc. 3:14-21). Ilie a avut experienţă unică de confruntare cu închinarea la Baal în zilele lui Ahab; este evident că Domnul l-a trimis pe „profetul Ilie” pentru a ne ajuta în lupta noastră cu închinarea modernă la Baal. Această luptă este dezvăluită în solia celor trei îngeri din Apocalipsa 14:6-12 care pregăteşte un popor pentru a rezista încercării finale a semnului fiarei şi încheierii timpului de probă. Nu putem şti dacă Ilie va conduce această luptă personal; solia lui Ioan Botezătorul a realizat aceeaşi lucrare chiar înainte de prima venire a lui Hristos. Acum, chiar înainte de cea de-a doua venire a Lui, trebuie făcută aceeaşi demascare curajoasă a închinării la Baal – „Ieşiţi din [Babilon], poporul Meu,” spune Dumnezeu. „Ilie” va fi loial bisericii, dar loialitatea cere şi credincioşie faţă de adevăr, oricâtă umilinţă ar presupune aceasta. Să ne asigurăm că Îl cunoaştem personal pe Duhul Sfânt, că ştim să recunoaştem prezenţa Sa şi lipsa prezenţei Sale.