Ţi se întâmplă să ai sufletul cuprins de sentimentul amar că eşti „cel dintâi” dintre păcătoşi (1 Tim. 1:15), că eşti „pământesc, vândut rob păcatului” (Rom. 7:14), că „nimic bun nu locuieşte în [tine], adică în firea [ta] pământească” (vers. 18)?

Nu dispera! Acesta este un semn că Duhul Sfânt al lui Dumnezeu lucrează adânc în inima ta. Însuşi Dumnezeu te urmăreşte cu privirea, aşa cum urmăreşte un colibri care cade la pământ – şi acest lucru este ceva! Dumnezeul cerului te învaţă ca şi cum ai fi un elev în clasa Lui. El te onorează!

Începi să devii sigur că eşti într-adevăr „un copil al lui Dumnezeu” atunci când simţi că El Însuşi te pedepseşte: „’Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El. Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte’” (Evr. 12:5, 6).

Noi am crezut în general că aceasta se referă la a te îmbolnăvi, sau a suferi un accident, sau la altă întâmplare nefericită. Dar, de fapt, este vorba despre lucrarea Duhului Sfânt care ne convinge de păcat (Ioan 16:8). Pavel a avut o „experienţă creştină” sănătoasă care ilustrează ce înseamnă să fii pe aceeaşi lungime de undă cu Dumnezeu în această mare Zi a Ispăşirii – ziua curăţirii sanctuarului ceresc (vezi Dan. 8:14). A simţi sincer că eşti cu adevărat, nu doar retoric, „cel mai neînsemnat dintre toţi sfinţii” (Efes. 3:8) nu este o experienţă nesănătoasă. Ar putea fi începutul adevăratei tale convertiri. Treci în sfârşit prin experienţa la care se referă Zaharia 12:10–13:1. Până când Moise nu s-a umilit cu adevărat înaintea lui Dumnezeu nu a fost posibil ca faţa lui să strălucească de lumina cerului, lumină care a uimit poporul (Ex. 34:35).

 

Milioane de oameni din întreaga lume încep să deschidă epistola lui Pavel către efeseni pentru un studiu special. Există dovezi că apostolul a intenţionat ca epistola respectivă să ajungă la toţi, nu doar la credincioşii din cetatea aceea.

Aproximativ jumătate din epistolă are ca scop să transmită lumii ce a făcut Isus Hristos pentru noi chiar înainte ca noi să ne naştem. El „ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos” (1:3). Dar la cine se referă expresia „ne-a binecuvântat”? La credincioşii din Efes, da; în mod sigur; dar numai la ei?

Apoi apostolul continuă: „În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii.... ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale” (vers. 4, 5). Acum Pavel îl aduce pe cititor în punctul unei decizii; trebuie să ne hotărâm:

a. Vrea el să spună că Dumnezeu i-a „predestinat” [KJV] pe unii oameni, înainte ca ei să se nască, ca să fie mântuiţi, iar acel „noi” [din expresia „ne-a binecuvântat”] înseamnă că El i-a „predestinat” pe „toţi” ca să fie mântuiţi? Sau

b. El i-a predestinat pe alţii, înainte ca aceştia să se nască, ca să fie pierduţi?

Dacă alegem să credem (b), ridicăm o barieră enormă înaintea adevărului fundamentalal al întregii Biblii – că „Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:8). Nu există nici o cale sub cer prin care o fiinţă umană înzestrată cu raţiune să poată crede că un Dumnezeu care este dragoste ar stabili ca unii oameni să fie pierduţi, chiar înainte ca aceştia să se nască, în ciuda dorinţei lor (şi a alegerii) de a fi mântuiţi! Dacă „Dumnezeu este dragoste,” El trebuie să acorde fiecărei fiinţe libertatea de a alege; şi o predestinare divină la iad nu înseamnă libertate de alegere!

Acel „noi” din Efeseni trebuie să însemne întreaga rasă umană. La fel ca în Romani 5:15-18, se referă la „toţi oamenii,” cărora le este dat „darul fără plată” al alegerii şi îndreptăţii în Hristos, Înlocuitorul lor. (Dar putem refuza ceea ce ni s-a dat!)

 

Slavă Domnului că uraganul Rita nu a fost atât de crunt cum se anticipase. Totuşi el a măturat din nou New Orleans, şi a adus destulă suferinţă şi distrugeri pe acolo pe unde a trecut.

În istoria americană, dezastrele cauzate de foc, cutremure, războaie şi furtuni ne-au adus de fiecare dată în situaţia în care a trebuit să ne reasumăm poziţia noastră ca puterea cea mai stabilă şi prosperă din lume. Dar oameni serioşi din mijlocul nostru au înţeles că nu cele două oceane din jurul nostru ne-au apărat, ci Constituţia care a fost „digul” nostru împotriva dezastrului. Dacă acesta este spart printr-o apostaziere subtilă de la principiile ei fundamentale, ruina naţională va inunda republica. Această posibilitate se întrevede.

Combinaţia dintre Irak, costurile economice în urma Katrinei şi Ritei, plus subvenţionarea Israelului (şi, da, şi a duşmanilor lor) ne afundă şi mai mult în mlaştina unei datorii naţionale inimaginabile. Oamenii serioşi nu pot decât să se îngrijoreze, în ciuda afirmaţiilor preşedintelui. Şi dacă creditorii noştri ar deveni duşmani? Unii înţeleg din profeţia biblică faptul că acest lucru este posibil. Mai există şi denaturarea sexuală extrem de îngrijorătoare. Toate acestea în timp ce Apocalipsa 18 încearcă să ne capteze atenţia.

Cel mai simplu bun simţ biblic spune: „Ieşiţi din [Babilon],” închideţi căile sufletului către distracţiile lumeşti; deschideţi uşa inimii pentru glasul Duhului Sfânt. Mâncaţi, „mestecaţi,” „pâinea” cuvântului care este „trupul” frânt al lui Isus. Faceţi diferenţa între falsitatea filmelor religioase şi acele „râuri de apă vie” (vezi Ioan 7:38). Rugaţi-vă la fel de fierbinte ca acei oameni salvaţi din ghearele Katrinei şi ale Ritei. Supravieţuirea este din ce în ce mai dificilă.

Evacuaţi „Babilonul” ACUM! Este o mare amăgire religioasă, spirituală, care este letală.

 

Unul din cele mai bune sfaturi din Biblie se găseşte în 1 Corinteni 11. Pavel vorbeşte despre Cina Domnului (vers. 23); pâinea este un simbol al trupului Domnului Isus „care se frânge pentru [noi].” Noi trebuie să serbăm acest act „spre pomenirea [Lui].” Dar apoi ne avertizează împotriva faptului de a consuma „pâinea aceasta sau [a] bea paharul Domnului în chip nevrednic,” pentru că o astfel de atitudine, neglijentă, nepăsătoare, ne face „[vinovaţi] de trupul şi sângele Domnului,” cu alte cuvinte, vinovaţi de răstignirea „din nou” pentru noi a „[Fiului] lui Dumnezeu, [şi darea Lui] să fie batjocorit” (Evr. 6:6).

Apoi apostolul spune: „Fiecare să se cerceteze,” „căci cine mănâncă şi bea, îşi mănâncă şi bea osânda lui însuşi, dacă nu deosebeşte trupul Domnului.” Această vină poate chiar să producă moartea, şi „nu puţini dorm” (mor prematur). Motivul este că Cina Domnului ne învaţă că „fiecare masă devine un sacrament.” Dacă mâncăm hrana zilnică fără să discernem şi să recunoaştem faptul că tot ceea ce avem, avem datorită jertfei Fiului lui Dumnezeu, „[mâncăm] şi [bem] osânda [noastră înşine].” Apoi vine concluzia absolut logică: „Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi” (vers. 31). De ce să aşteptăm până la judecata finală ca să înfruntăm judecata? Nu ar fi normal să avem mai întâi un proces de auto-judecată, şi să rezolvăm situaţia înainte de osânda finală?

Lucrarea Duhului Sfânt este de a dovedi „lumea vinovată în ce priveşte păcatul” (Ioan 16:8) şi de a ne ajuta să ne judecăm singuri acum. Totul se întâmplă într-o manieră prietenească, chiar dacă pare o lucrare dură. Păcatul principal, care se găseşte la baza tuturor celorlalte păcate, este că noi nu credem în El (vers. 9). Dacă credem, nu doar că „din [inimile noastre] vor curge râuri de apă vie,” dar vom vedea neprihănire în plecarea lui Isus la Tatăl, şi vom şti că „stăpânitorul lumii acesteia” a fost aruncat afară din vieţile noastre (16:8-11). Vom „călca peste” acest vrăjmaş! (vezi Luca 10:19).

 

În urma Katrinei şi a dezastrului produs de ea, oamenii care vor să se teamă de Dumnezeu şi să-I dea slavă (Apoc. 14:7) sunt cuprinşi de uimire: Vrea El să ne transmită ceva? Au fost multe uragane în zona Caraibe/Golf, chiar şi atunci când corăbiile spaniole transportau aurul nostru în Europa catolică; „noi” pur şi simplu am reconstruit cu şi mai multă râvnă. Nu prea ne-am gândit noi la Dumnezeu – nu cine ştie cât. Dar Katrina e celebră; este aceasta o judecată asupra unei vieţi închinate „decadenţei,” dezmăţului de Mardi Gras şi jocurilor de noroc în America post-creştină?

Cheamă Dumnezeu întreaga lume să acorde atenţie marii Zile a Ispăşirii – împlinirea antitipică a sărbătorii de Yom Kippur, care continuă să fie respectată de iudeii devotaţi? Sau chemarea Lui este limitată la un grup relativ mic care o percep în Biblia iudeo-creştină?

Iată ce ştim sigur:

a. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a dat...” (Ioan 3:16).

b. Hristos este „Mântuitorul tuturor oamenilor şi mai ales al celor credincioşi” (1 Tim. 4:19)

c. Atât Vechiul, cât şi Noul Testament, învaţă adevărul despre marea Zi a Ispăşirii; acelaşi Mântuitor care a mântuit lumea cheamă acum lumea la responsabilitate pentru mântuirea ei din moartea veşnică (Mat. 25:31, 32).

d. Solia despre Ziua Ispăşirii realizate de Hristos („ceasul judecăţii Lui”) trebuie vestită „oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod” (Apoc. 14:6).

e. Acest adevăr care este o veste bună care trebuie vestită ca niciodată mai înainte cu „mare putere; şi pământul [trebuie să se lumizeze] de slava lui,” trebuie strigat „cu glas tare”: „Ieşiţi din [Babilon], poporul Meu” (18:1-4).

f. Fiind „Cel ce judecă tot pământul” (Gen. 18:25) şi Dumnezeu care „este dragoste” (1 Ioan 4:8) şi care „[a gustat] moartea [a doua] pentru toţi” (Evr. 2:9), El are dreptul indiscutabil de a face o declaraţie înaintea lumii. Şi toţi oamenii pentru care El „[a gustat] moartea” au datoria de a asculta. Ce spune El?

 

Aţi fost vreodată uimiţi de devotamentul şi jertfirea de sine pe care le vedem în viaţa apostolului Pavel? El a spus: „Pentru mine a trăi este Hristos” (Filip. 1:21). Dar el nu era un fanatic sau un masochist; iubea viaţa ca toţi oamenii, totuşi tresălta de bucurie pentru faptul că i se permitea să sufere de dragul lui Hristos care suferise atât de mult pentru el. Şi-a continuat drumul în viaţă fără să-i treacă prin cap că s-ar putea „pensiona” – acest lucru era motivat de dragostea [agape] a lui Hristos prezentă în slujba sa faţă de oameni, până când capul i s-a prăvălit pe piatră atunci când soldatul roman i l-a tăiat.

Şi-a câştigat Pavel un bilet la clasa întâi către cer în timp ce noi, toţi ceilalţi, trebuie să ne mulţumim cu clasa a treia (dacă reuşim să ajungem şi acolo!)? Se va bucura el pe noul pământ de o vilă, în timp ce noi ne vom mulţumi cu un cort, sau chiar să dormim pe iarbă, numai de-am putea să ne strecurăm prin porţile de mărgăritar? Este devoţiunea deplină a lui Pavel posibilă şi pentru noi, care trăim în comfortul şi luxul Lumii Întâia? Nu este vina noastră că am moştenit stilul de viaţă de care ne bucurăm! La judecată, noi ne vom retrage în spate, ruşinaţi, în timp ce Pavel îşi va primi răsplata deosebită? Sau devotamentul lui este posibil şi pentru noi?

În aceste zile de pe urmă, devotamentul lui se va repeta în numărul mistic al celor „144.000” din Apocalipsa 14:1-5, „care urmează pe Miel oriunde merge El.” Acest devotament nu a fost o trăsătură specială de caracter a lui Pavel; ca şi noi, el a fost un păcătos egoist prin natura sa. El doar a înţeles ceva ce noi încă nu am înţeles bine: Isus Şi-a dat viaţa (care era şi pentru El la fel de preţioasă ca şi pentru noi!), „s-a dat pe Sine însuşi la moarte” (Is. 53:12) – moartea a doua. Pavel a putut „înţelege” ceea ce noi nu am înţeles încă bine – „lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea” acestei dragoste [agape] a lui Hristos, „care întrece orice cunoştinţă” (Efes. 3:17, 18).

Dumnezeu ne va ajuta să o „pricepem;” veţi ura bun venit descoperirii ei?

 

Recent a avut loc un eveniment semnificativ. Conducerea unei biserici protestante proeminente din Germania a publicat, ca să vadă întreaga lume, mărturisirea lor cu privire la implicarea în ororile nazismului. La început, „ei” l-au considerat pe Adolf Hitler o binecuvântare de la Dumnezeu. Patriotismul „lor” a întrecut limita, şi „ei” au contribuit încurajând guvernul nazist chiar mai mult decât acesta ceruse. Conducerea modernă a acestei biserici se pocăieşte de ceea ce acum recunosc a fi păcatul mândriei şi al orbirii din partea conducerii bisericii lor cu o generaţie în urmă.

În realitate, nici unul dintre actualii conducători ai acestei biserici (care au făcut în mod serios această mărturisire) nu a făcut acele lucruri. Pe vremea în care părinţii lor susţineau nazismul, ei erau doar nişte copii sau adolescenţi iresponsabili. Dar această generaţie se pocăieşte în numele acelei generaţii, dând curs unei convingeri care nu poate fi decât de la Duhul Sfânt.

Noi, oamenii, suntem incapabili să ne „vedem” păcatul fără lucrarea Sa binecuvântată, pentru că Isus a spus că după înviere va trimite Duhul Sfânt care „va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul” (Ioan 16:8). Doar El îi poate convinge pe oameni de vinovăţia pe care o au pentru păcatul pe care nu l-au comis personal. Aceasta este o lucrare pe care ar fi trebuit să o facă conducătorii iudei atunci când Isus a arătat că sunt vinovaţi de omorârea lui „Zaharia, fiul lui Barachia pe care [l-au] omorât” în Templul lui Solomon – dar acest lucru se întâmplase cu vreo 800 de ani mai înainte! Isus a spus că iudeii din zilele lui erau vinovaţi de acea crimă (Mat. 23:34-36; 2 Cron. 24:20). Cărturarii şi fariseii din Sinedriu ar fi trebuit să se pocăiască pe loc; dar în loc să facă acest lucru, ei au continuat să-şi ducă la îndeplinire planul de omorâre a lui Mesia.

Nici unul din noi nu era prezent atunci când iudeii i-au strigat lui Pilat: „Răstigneşte-L!” [pe Isus]. Dar noi mărturisim că păcatul lor este şi păcatul nostru. Aceasta se numeşte vină colectivă. Şi ceea ce a experimentat biserica din Germania este vină colectivă. Aceasta este o veste foarte bună.

 

Citim că Dumnezeu Tatăl a iubit atât mult această lume încât L-a dat (nu doar L-a împrumutat) pe Fiul Său „pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16). Acum, o întrebare: Ar fi El mulţumit ca solia despre acest Dar să fie distorsionată şi interpretată greşit într-o aşa măsură încât Hristos să fie jefuit de puterea Sa de a mântui oamenii DIN păcat?

Să presupunem că la milioane, miliarde de oameni pierduţi le-ar fi vestit doar un „Hristos” care nu poate „osândi păcatul” în „trupul” omenesc? Aceasta ar avea ca rezultat răspândirea ideii că „cerinţa sfântă a legii” nu poate fi „împlinită” în oamenii care consideră că ei cred în Isus; ar conduce doar la învăţătura că este imposibil ca oameni ca noi, care au fost născuţi cu o natură păcătoasă să „osândească păcatul” în natura noastră căzută, şi aceasta ar însemna că noi nu putem „birui.... după cum şi [Hristos a] biruit” (Apoc. 3:21). Concluzie: Trebuie să recunoaştem că nu ne putem împotrivi ispitelor puternice ale păcatului. Cu alte cuvinte, nimeni nu poate obţine un caracter desăvârşit aşa cum Hristos a demonstrat desăvârşirea caracterului în trupul căzut, păcătos pe care l-a „luat.” Ca să exprimăm altfel această învăţătură falsă larg răspândită: Ea se finalizează cu ideea că este imposibil ca oamenii obişnuiţi să nu calce porunca a şaptea. Astfel, „abstinenţa înaintea căsătoriei” este de asemenea imposibilă. Şi în locuri ca Africa nu ai ce să faci decât să te împaci cu proliferarea SIDA – cu excepţia cazului în care umpli continentul de prezervative şi medicamente scumpe. Indulgenţa trebuie acceptată pur şi simplu ca inevitabilă.

Iată rezultatul: Locul lui „Hristos” este în vitraliile catedralelor, nu în parcările camionagiilor sau în şcolile în care tinerii sunt copleşiţi de atracţiile sexuale. Doar ai grijă să-ţi mărturiseşti mereu păcatele; şi atunci când vei muri vei fi mântuit. Există vreo biserică pe acest pământ care să-L vestească pe Hristos cel adevărat clar şi la unison?

George F. Will are curajul de a spune din când în când anumite adevăruri dure. În primul număr din 2000 al publicaţiei Newsweek, el a pledat pentru un nou John Wesley care să meargă în Africa sub-sahariană şi să salveze continentul de la distrugere, aşa cum marele reformator a salvat Anglia de la distrugerea produsă de Revoluţia Franceză. Blestemul SIDA îşi trage seva din promiscuitatea sexuală răspândită pe scară largă în Africa aşa-zis creştină.

Acum Will ne îndreaptă atenţia către problema pe care Katrina a scos-o la iveală în legătură cu oamenii afectaţi de sărăcie din New Orleans. Este acelaşi lucru. El vorbeşte despre „trei reguli bine cunoscute pentru evitarea sărăciei: să absolvi liceul, să nu faci copii în afara căsătoriei, să nu te căsătoreşti în perioada adolescenţei. Printre oamenii care respectă aceste reguli,” spune el, „sărăcia este minimă.” Deranjant pentru unii, dar adevărat. Foarte multe dintre victimele Katrinei „erau femei cu copii, dar fără soţi,” spune Will. Şi a creşte băieţi fără taţi înseamnă a reînnoi mereu „cohorta... de părinţi adolescenţi imaturi, ...[ceea ce] conduce la haos.” „În 2003, 24,6 procente din numărul total de naşteri în America aparţineau femeilor nemăritate,” spune National Center for Health Statistics; „procentajul printre femeile afro-americane era de 68,2.” Suntem noi o maşină naţională producătoare de sărăcie?

Tatăl ceresc al omenirii „a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului” pentru a salva omenirea. „Porunca Legii [este] împlinită în [aceia] care [trăiesc] nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului [Sfânt]” (Rom. 8:3, 4). Dar cea mai mare biserică „creştină” din lume a respins acest adevăr conform căruia Isus Hristos mântuieşte din păcat, şi învaţă că El mântuieşte în păcat. Există vreo biserică protestantă în această lume care vesteşte cu curaj şi în unitate adevărul biblic despre Isus din Romani 8? George F. Will poate că nu este conştient de toate implicaţiile, dar el pledează pentru ca o biserică – oricare ar fi ea – să trimită lumii un nou John Wesley cu o solie care să o salveze.

 

Un cititor credincios şi consecvent al DDB ne-a scris reproşându-ne faptul că ezităm să spunem că ororile produse de uraganul Katrina reprezintă judecata lui Dumnezeu asupra oraşului New Orleans. Noi am spus că distrugerea şi pierderea de vieţi omeneşti şi a mijloacelor de trai îi aparţin lui Satana, căruia îi place să distrugă omenirea, iar judecata lui Dumnezeu constă în aceea că a permis lui Satana să aducă la îndeplinire această lucrare (sursa noastră de inspiraţie a fost Marea luptă, pag. 36).  

Oricum, este destul de clar că Dumnezeu Şi-a spus cuvântul. Este de datoria noastră să-L respectăm şi să-L ascultăm. Ceea ce complică însă situaţia este că în prezent starea morală a aproape întregii naţiuni se îndreaptă către starea morală a locuitorilor din New Orleans. Mesajul întregului oraş făcea un titlu de glorie din devotamenul lui faţă de “decadenţă.” Timp de multe decenii, California a încercat să evite degradarea morală prin legalizarea jocurilor de noroc; statul este acum plin de cazinouri spre care mii de oameni se îndreaptă, în loc să-şi continue drumul spre Nevada. Judecata stă oare şi asupra noastră? Răspunsul este: Da. Până atunci suntem încă sub “aripa protectoare a lui Dumnezeu.”

Biblia ne spune să privim în trecut la naţiuni care au avut mai mult sau mai puţin legătură cu planul lui Dumnezeu de mântuire, dar care au apostaziat şi au trecut prin „dezastre naţionale” – fie direct din partea lui Dumnezeu, fie datorită retragerii protecţiei Sale (preluând Satana misiunea de nimicire). „Am voit să vindecăm Babilonul,” spune Domnul, „dar nu s-a vindecat! ....Pedeapsa lui a ajuns până la ceruri şi se înalţă până la nori.” „Veniţi să istorisim în Sion lucrarea Domnului, Dumnezeului nostru” (Ier. 51:9, 10). Ne găsim în faţa acestui adevăr solemn când Dumnezeu a încercat să „vindece” această naţiune care a primit atâtea binecuvântări din mâna Sa. O societate „post-creştină” se află sub o judecată cu mult mai mare decât Lumea a Treia – „Iraq” – care nu a cunoscut niciodată asemenea binecuvântare de la Dumnezeu cum ar fi istoria noastră constituţională. Katrina ne pune pe gânduri. Semne ale judecăţii divine sunt evidente.

 

Apostolul Pavel se evidenţiază ca un om deplin consacrat lui Dumnezeu, un caracter rar care a îndrăznit să le spună oamenilor să calce pe urmele lui pentru că şi el călca pe urmele Domnului (1 Tes. 1:6; 2 Tes. 3:7). Domnul l-a onorat, astfel că în viziune el „a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte, care nu se pot spune şi pe care nu-i este îngăduit unui om să le rostească” (2 Cor. 12:3-7).

Dar el nu era un călugăr singur într-o mănăstire; el era în mijlocul vâltorii vieţii. Aşa cum Biblia ne spune că Isus „în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi” (Evr. 4:15, „dar fără păcat”), la fel Pavel are încredere în noi să ne mărturisească faptul că a fost puternic ispitit, ca noi toţi. El nu era un „om de fier” care nu ştia ce este ispita sexuală! Era un bărbat sănătos, „întreg,” la fel de vulnerabil ca toţi ceilalţi.

În Romani, mărturiseşte că nu înţelesese niciodată care este adevărata definiţie a „păcatului” până când nu a descoperit cum este să fii ispitit de o femeie care nu era, şi nici nu putea fi, a lui! El spune: „Păcatul nu l-am cunoscut decât prin lege. De pildă, n-aş fi cunoscut pofta, dacă legea nu mi-ar fi spus: ‘Să nu pofteşti!’” (Originalul spune: „soţia aproapelui” [Rom 7:7; Ex. 20:17]). Pavel, ca orice bărbat sănătos din această lume, a trebuit să se lupte cu pofta.

Dar, din nou, nu trebuie să punem semnul egal între ispită şi păcat; păcatul vine doar prin cedarea în faţa ispitei. Lupta din inima lui Pavel era dură: „eu sunt pământesc, vândut rob păcatului. Căci nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc” (vers. 14, 15). El a continuat să se întâlnească în visele lui cu o persoană pe care ştia că nu are voie să o întâlnească. A învăţat că ispita sexuală este puternică! Este „păcatul care locuieşte în mine,” a spus el (vers. 17). „Răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac” (vers. 19). Dar Pavel a descoperit în următorul capitol secretul minunat al birunţei asupra acestui tip de ispită. Dacă Domnul ne va da ziua de mâine, vom arunca o privire asupra lui.

 

Dumnezeu a făcut un lucru minunat pentru noi atunci când l-a chemat pe Saul din Tars să devină apostolul Pavel. Pavel avea un intelect puternic, dar avea şi darul unei inimi umile, sincere, care a făcut posibil ca el să atingă coarda inimii fiecăruia dintre cei ce suntem ispitiţi într-un fel sau altul. În Galateni 5, el detaliază multe dintre căile prin care „faptele firii pământeşti sunt cunoscute,” dar în capul listei pune ispitele sexuale: „preacurvia, curvia, necurăţia [limbajul murdar, imaginaţia bolnavă?], desfrânarea [cuvântul înseamnă păcat necontrolat], ....îmbuibările [Mardi Gras, „decadenţa sudistă” din New Orleans şi din întreaga lume].” „Preaiubitul nostru frate Pavel” ne spune deschis „că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu” (vers. 19-21; vezi 1 Petru 3:15). Avem nevoie de această onestitate!

Pavel mărturiseşte că îşi dorea din tot sufletul să se „[desfate] în legea lui Dumnezeu” [KJV] dar nişte forţe potrivnice îl ţineau rob legii păcatului, care era în mădularele lui. „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” (Rom. 7:22-24). Acesta este strigătul a milioane de inimi omeneşti din întreaga lume.

Acum Pavel ne spune cel mai preţios adevăr din Romani 8:1-4: Tatăl cunoaşte problema noastră. Firea noastră pământească este „fără putere,” şi legea nu ne poate ajuta. Astfel, „Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului;” El L-a trimis pe Fiul Său chiar în groapa păcatului omenesc pentru a salva lumea. „Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Cor. 5:21). El a luat asupra Sa aceeaşi natură păcătoasă pe care o avem noi toţi, şi a biruit păcatul chiar acolo unde el ne devorează sufletele. Primiţi credinţa lui Isus şi neprihănirea legii va fi împlinită în voi în timp ce umblaţi nu după firea pământească, ci după Duhul Sfânt. El este mai puternic decât toate ispitele!

 

Domnul Gugino, un veteran de război din Pearlington, Mississippi, este unul dintre miile de oameni care au fost nevoiţi să „o ia de la capăt” după Katrina. El nu ştie ce să facă. Toate uneltele lui de construit sunt distruse. El dă glas sentimentelor multora: „Dumnezeu S-a răzbunat pe noi. Nu pot să înţeleg acest lucru.”

Nu ştiu cum să intru în contact cu domnul Gugino; dacă aş putea face acest lucru, i-aş spune:

1. Nu Dumnezeu a fost cel care S-a „răzbunat” pe tine. 2. Satana a făcut acest lucru; chiar şi aşa, „nu poţi înţelege,” pentru că te întrebi de ce a permis Dumnezeu aşa ceva. Mai rău decât să-ţi pierzi uneltele de construcţie ar fi să-ţi pierzi încrederea în Dumnezeu, care este Tatăl Domnului nostru Isus Hristos şi Tatăl nostru al tuturor. 3. Dragă frate, adevărul este următorul: noul tău nume este acum „Iov,” omul care are în Biblie o carte ce-i poartă numele. Şi el pierduse totul în „dezastre naturale” – inclusiv copiii. La începutul cărţii îl găsim stând pe o grămadă de cenuşă, în dureri cumplite şi mizerie (2:8). 4. Dar chinul fizic era ultima dintre problemele lui: până şi soţia se întoarce împotriva lui (vers. 9) şi, mai rău ca toate, 5. acum se confruntă cu gândul îngrozitor că Prietenul lui de-o viaţă, Dumnezeu, i-a făcut toate acestea (1:21; 2:10)! Dacă ar fi ştiut că Satana este cel ce i-a făcut asta, ar fi fost fericit să se încreadă şi mai departe în Dumnezeu, dar el nu mai „simţea” acum acest adevăr minunat. Rezultatul: Iov este la pământ. Îţi sună familiar?

Da, numele tău este Iov; dar numele lui Iov este un alt nume al lui Isus Hristos, care a strigat pe cruce cu o durere similară, simţindu-Se lipsit de orice speranţă: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Dar Tatăl Lui nu-L părăsise! Şi nici pe tine nu te-a părăsit; ceea ce nu poţi înţelege, alege să crezi. Nu pot vorbi cu tine, dar te rog, crede că Dumnezeu continuă să fie dragoste (1 Ioan 4:8).

Oare Dumnezeul Bibliei, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, „Domnul, Dumnezeul duhurilor oricărui trup” (Num. 27) judecă naţiunile pentru apostazia lor? Biblia răspunde că da.

Să luăm ca exemplu Israelul, poporul ales al lui Dumnezeu. El, personal, nu i-a pedepsit fizic, dar a fost forţat să-i lase la mila vrăjmaşilor lor. Din cauza apostaziei lor profunde, regatul de nord a fost predat asirienilor, care l-au desfiinţat.

Regatul de sud nu a învăţat din experienţa lor, şi Dumnezeu a fost forţat să-i lase să cadă în mâinile babilonienilor. Din cauza apostaziei şi perfidiei împăratului Zedechia şi a curţii lui, judecata a fost foarte dură. Ieremia a trebuit să sufere ca toţi ceilalţi.

Împăratul Nebucadneţar, în ciuda regulilor lui severe, avea o inimă sinceră (până la urmă el a scris un capitol în Biblie – Daniel 4); dar nepotul lui, Belşaţar, s-a abătut de la calea dreptăţii, şi Daniel 5 raportează „decadenţa,” sărbătoarea Mardi Gras, care a atras judecata lui Dumnezeu, împăratul găsindu-şi sfârşitul în mâna medo-persanilor. La început au respectat într-o oarecare măsură dreptatea. Apoi au avut şi ei două secole de probă, dar apostazia a pus capăt imperiului lui Alexandru cel Mare. Istoria se repetă.

Are Dumnezeu o socoteală cu naţiunile astăzi? Cu cât mai multă lumină a avut o naţiune, cu atât mai severă va fi judecata ei. Căderea vechiului Babilon rămâne în Noul Testament o metaforă care anunţă jedecata lui Dumnezeu cu naţiunie astăzi (Apoc. 14:8; cap. 18). Dar să ne amintim că întotdeauna atunci când Dumnezeu tratează cu indivizii şi naţiunile, „în mânia [Sa Îşi aduce] aminte de îndurările [Sale]” (Hab. 3:2). El continuă să fie acel „Dumnezeu [care] este dragoste,” Tatăl ceresc al omenirii (1 Ioan 4:8; Mat. 6:9). Nu te îndoi de adevăr: El nu încetează să fie dragoste!

 

Cum vom trăi în lumea post-Katrina? Ar fi trebuit să trăim „în teamă de Dumnezeu” chiar dacă nu ar fi existat Katrina. Dar pentru oamenii obişnuiţi din întreaga lume solia este clară: „Căutaţi pe Domnul câtă vreme se poate găsi; chemaţi-L, câtă vreme este aproape” (Is. 55:6). Domnul nu va fi întotdeauna „aproape” ca acum!

Oamenii de ştiinţă nu pot oferi altă explicaţie pentru potopul lui Noe cu excepţia faptului că „Domnul a văzut că răutatea omului era mare” (Gen. 6:5). Un singur om a fost „neprihănit,” şi Dumnezeu l-a ferit pentru a putea deveni „moştenitor al neprihănirii care se capătă prin credinţă” (Evr. 11:7). Bunul simţ ne spune că şi noi ar trebui să trăim într-o lume păcătoasă ca moştenitori ai neprihănirii care se capătă prin credinţă!

Nu am nici cea mai mică intenţie să „judec” New Orleans; „nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” este legea lui Isus. Păcatele altora ar fi păcatele noastre (şi sunt păcatele noastre!) dacă nu ar fi harul unui Mântuitor care a luat asupra naturii Sale fără păcat natura noastră păcătoasă pentru a putea fi în toate lucrurile ispitit ca şi noi; totuşi a trăit „fără păcat” (Evr. 4:14). El nu a fost doar un Exemplu imposibil de egalat; El este un Salvator din păcat. Priveşte la TV graficele cu statistica distrugerilor în zone cum ar fi Waveland şi apoi gândeşte-te la casa în care locuieşti – „datorită harului lui Dumnezeu mă aflu aici.”

În lumina acestor lucruri, singura noastră concluzie este următoarea: „Dragostea [agape] lui Hristos ne constrânge.... [ca] să nu mai [trăim] pentru [noi înşine] [nu mai putem face acest lucru!], ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru [noi]” (2 Cor. 5:14, 15; KJV). Să lăsăm lumea [sau chiar biserica?] să ne judece ca fiind fanatici; dar cum am putea noi „judeca” altfel?

Şi „teama de Dumnezeu” pe care o avem nu este o teamă egoistă, ci o „teamă” ce-ţi înmoaie inima, ca aceea descrisă în Psalmul 130: „Din fundul adâncului, Te chem, Doamne! ....Dacă ai păstra, Doamne, aducerea aminte a nelegiuirilor, cine ar putea sta în picioare, Doamne? Dar la Tine este iertare, ca să fii de temut” (vers. 1-4). „Teama” din solia primului înger din Apocalipsa 14:6, 7 este recunoştinţa pentru iertare!

 

Dacă te-ai gândit la grozăviile cauzate de Katrina (clasat acum drept cel mai mare dezastru de după Războiul Civil), tânjeşti după câteva veşti bune din cuvântul lui Dumnezeu. Există mulţi oameni în întreaga lume, dar în special în America, ale căror inimi cedează „de groază, în aşteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ; căci puterile cerurilor vor fi clătinate” (spune Isus în Luca 21:26). Nu are importanţă ce spun necredincioşii sau cum iau ei în batjocură toate acestea – omul obişnuit care respectă Biblia este cuprins de un sentiment de solemnitate în faţa acestui dezastru semnificativ din istoria Statelor Unite.

Da, Domnul are „veşti bune.” Dacă eşti unul dintre sutele de mii de oameni înghesuiţi în Astrodome sau în alte adăposturi de urgenţă, fă rost de o Biblie şi citeşte Psalmul 130: „Din fundul adâncului, Te chem, Doamne! ....La Tine este iertare.... Sufletul meu aşteaptă pe Domnul, mai mult decât aşteaptă străjerii dimineaţa.... Pune-ţi nădejdea în Domnul, căci la Domnul este îndurarea.” Dacă ştii că eşti păcătos, preţuieşte aceste veşti.

Citeşte Psalmul 23: Tatăl ceresc al omenirii te invită să transformi acest psalm în cântecul tău. „Domnul este Păstorul [tău]: nu [vei] duce lipsă de nimic.” Tu – cel care ai fugit dintr-o casă distrusă fără să întrezăreşti cum va fi viitorul tău – TU nu vei duce lipsă de nimic! Dacă nu ai învăţat până acum să îţi predai sufletul neajutorat în mâinile Mântuitorului, fă acest lucru acum. Ca un Păstor credincios, „El.... [te] duce la ape de odihnă; [îţi] înviorează sufletul.... Chiar dacă ar fi să [umbli] prin valea umbrei morţii, nu [te temi] de nici un rău, căci [El este cu tine].” Chiar şi ceea ce pare să fie o pedeapsă din partea Lui „[te] mângâie.” A venit vremea să faci un salt în credinţă şi să crezi această făgăduinţă din partea lui Dumnezeu, să faci din aceasta mărturia ta de credinţă: „Da, fericirea şi îndurarea MĂ vor însoţi în toate zilele vieţii MELE şi voi locui în Casa Domnului pentru totdeauna.” Cele mai bune veşti pe care le-ai auzit vreodată.

 

S-a întâmplat ceva care la prima vedere pare o veste proastă, dar în realitate este o veste foarte bună. Dumnezeu a oferit lumii o întrezărire a mâniei Lui – doar o întrezărire. Este teribil şi dureros, dar o pregustare a ceea ce va însemna „ziua Domnului” este o veste bună pentru tineri. Ei au nevoie să ştie că Dumnezeu este real, că dreptatea Lui este în contrast cu imoralitatea ispititoare care a captivat lumea.

Katrina a intervenit la timp pentru a anula sărbătoarea sălbatică a imoralităţii homosexuale programată în New Orleans în „săptămâna Katrina.” Ei o numesc cu mândrie „Decadenţa sudistă” – mândrindu-se practic cu termenul „decadenţă.” Mii de oameni din întreaga lume vin la această sărbătoare, desfătându-se câteva zile în abandonarea restricţiilor morale. O copie fidelă a Sodomei şi Gomorei. Dar solia lui Dumnezeu este transmisă, pentru că El a ştiut cum să atragă atenţia presei. Nici chiar toţi psihologii din lume nu pot şterge impresia creată în mintea tinerilor serioşi: Dumnezeu Şi-a exprimat mânia împotriva „decadenţei” civice. El nu Se mânie pe oameni; mânia Lui este împotriva păcatului în sine.

De îndată ce lucrurile se vor aşeza cât de cât în făgaşul lor firesc, iubitorii decadenţei vor începe din nou să-L insulte pe Isus Hristos şi El răstignit. Dar pentru un moment de neuitat „Domnul [Şi-a descoperit] braţul Său cel Sfânt, înaintea tuturor neamurilor.” Omenirea a urmărit cu atenţie această „cădere” umilitoare a oraşului New Orleans. Dumnezeu poate atrage atenţia omenirii! Dar vestea bună se găseşte în partea a doua a versetului: „Şi toate marginile pământului vor vedea mântuirea Dumnezeului nostru” (Is. 52:10). Prezenţa veştilor proaste este o dovadă că urmează veşti bune – marea strigare a evangheliei curate, „foarte preţioase,” despre neprihănirea lui Hristos (Apoc. 18:1-4). Braţul sfânt al lui Dumnezeu a fost acoperit; acum este începutul (doar începutul) descoperirii lui. De acum înainte „evenimentele finale se vor desfăşura cu rapiditate.”

 

Nimeni nu ar putea să spună că Isus Hristos este pesimist. Numele Lui este „’Emanuel,’ care, tălmăcit, înseamnă: ‘Dumnezeu este cu noi’” (Mat. 1:23). Şi „Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:8), cea mai înaltă treaptă a optimismului sfânt. Dar Isus a spus unele lucruri care nu seamănă cu nişte „veşti bune.” Matei 24, Marcu 13 şi Luca 21 raportează o predică pe care a oferit-o Isus înainte de a fi răstignit. El vorbeşte despre „strâmtorare printre neamuri, care nu vor şti ce să facă la auzul urletului mării şi al valurilor; oamenii îşi vor da sufletul de groază, în aşteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ; căci puterile cerurilor vor fi clătinate” (Luca 21:25, 26). Există acum nenumărate „premiere” în această tragedie.

Cum putem să mâncăm, să bem şi să ne veselim când mii şi mii de oameni, „vecinii” noştri, suferă şi se tem de moarte? Chiar şi apa care inundă oraşul New Orleans este un pericol mortal. Există durere în Lumea a Treia, există strâmtorare? Un oraş mare şi celebru din America este distrus. „Cetăţile noastre de alabastru [trebuie să] strălucească, Neîntunecate de lacrimile omeneşti,” spune imnul – „O, ţară frumoasă cu cerul infinit.” Dar înţelepciunea împletită cu expertizele statului şi ale guvernelor naţionale nu ştie ce să facă.

În violenţa şi teroarea din New Orleans vedem prefigurată întreaga lume dacă şi atunci când Duhul Sfânt va fi retras. Când Tatăl L-a dat pe singurul Său Fiu, El ne-a dat şi Duhul Sfânt. El este reprezentantul lui Hristos; El a fost dat lumii, pentru a „dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul” (Ioan 16:8). El nu va părăsi omenirea, ci omenirea Îl va părăsi pe El, îl va respinge şi Îl va izgoni.

Să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru viaţa şi siguranţa pe care le avem astăzi, şi să dedicăm totul slujirii Lui. El a făgăduit: „Nici un păr din cap nu vi se va pierde” (Luca 21:18).

 

Titlul cu litere aldine din ziarul nostru local anunţă: „New Orleans dat pierzării.” Simpatizăm cu bieţii oameni care au pierdut totul şi inimile noastre bat împreună cu ale lor. O pătură pe podea în Astrodome-ul din Houston pentru lunile care vor urma reprezintă un confort prea mic. Niciodată nu au suferit americanii în ţara lor aşa cum suferă aceşti oameni acum. Prin intermediul ştirilor din presă simţim durerea lor. Ea devine durerea noastră.

Dacă inimile noastre sunt impresionate, ce simte Dumnezeu? Putem gusta agonia pe care o simte El atunci când poporul Său suferă atât de mult citind puţin cunoscuta carte Plângerile lui Ieremia. Ierusalimul fusese „dat pierzării” de două ori (cucerirea babiloniană, în anul 486 î.Hr., şi cea romană, în anul 70 d.Hr.). Ieremia îşi amintea bine sentimentele poporului, similare cu acelea ale locuitorilor oraşului New Orleans. „O! voi, care treceţi pe lângă mine, priviţi şi vedeţi dacă este vreo durere ca durerea mea.... Din pricina copiilor şi pruncilor de ţâţă leşinaţi pe uliţele cetăţii” (Plâng. 1:12; 2:11). Dumnezeu, care este o Persoană şi care a simţit suferinţa poporului suferă. „În toate necazurile lor El a suferit şi Îngerul care este înaintea Feţei Lui i-a mântuit; în dragostea şi îndurarea Lui El i-a răscumpărat” (Is. 63:9, KJV). Am putea fi tentaţi să spunem că aceasta se referă doar la aceia care cred în El; şi, bineînţeles, El le ascultă rugăciunile. Dar Dumnezeu are milă şi de aceia care sunt doar nişte „copii” din punct de vedere spiritual, care nu ştiu nimic despre caracterul Său, care nu-L cunosc şi nu au înţeles niciodată vestea bună. Ei sunt fiinţe omeneşti aflate în nevoie. Sobrietatea cuprinde mintea oamenilor.

În America are loc un proces de creştere, de maturizare spirituală. Poporul vechiului Israel ne-a învăţat o lecţie: nu trebuie să ne răzvrătim împotriva lui Dumnezeu: „Să luăm seama la umbletele noastre, să le cercetăm şi să ne întoarcem la Domnul” (Plâng. 3:40).

 

A trimis Dumnezeu Katrina? Este aceasta o judecată din ceruri?

Reputaţia pe care şi-a făurit-o New Orleans este de „Oraşul Norocoşilor” [engl.: „Big Easy;” n.tr.] – un oraş plin de jocuri de noroc, voodoo şi petreceri sălbatice de Mardi Gras. Dacă un creştin aruncă o privire în magazinele din cartierul francez i se face rău, simte nevoia să iasă afară cât mai repede. Teama umilă de Dumnezeu, respectul faţă de legea Lui sfântă, nu erau bine venite acolo. Şi în mod sigur Duhul Sfânt nu are nimic de-a face cu jafurile care au loc acum.

Expresia „iadul jocurilor de noroc” este cu siguranţă una inspirată de Duhul Sfânt. Jocurile de noroc crează o dependenţă păcătoasă care a distrus multe familii; Dumnezeu urăşte această dependenţă pentru că ea vatămă vieţile atâtor copii ai căror părinţi risipesc veniturile familiei pe acest blestem lipsit de orice sens.

În lumina neprihănirii prin credinţă pe care o învaţă Sfânta Biblie, răspunsul la întrebarea noastră pare să fie un „da” nejustificat. Mulţi concluzionează că grozăviile indescriptibile produse de Katrina trebuie să fie o judecată de la Dumnezeu. Dar, o clipă, acelaşi spirit al jocurilor de noroc şi al sărbătorii Mardi Gras a cuprins un mare segment al vieţii în Statele Unite. De ce să fie pedepsit doar „Oraşul Norocului”?

Realitatea este că uraganul Katrina va afecta viaţa în întreaga ţară. Mulţumită televiziunilor, am fost cu toţii părtaşi la suferinţa care pare să se asemene foarte mult cu grozăviile pe care Biblia le descrie sub numele de „şapte urgii, cele din urmă.... cu ele s-a isprăvit mânia lui Dumnezeu” (Apoc. 15:1). Dar cele „şapte urgii” nu au început încă, pentru că „isprăvit” înseamnă că atunci când încep să cadă, uşa milei va fi închisă pentru totdeauna; şi acel moment nu a sosit încă – slavă Domnului. Pe scurt, nu Dumnezeu a trimis acest uragan ucigaş; el este o reiterare satanică, la scară mai mică, a Potopului lui Noe. Dar acolo unde Duhul Sfânt este respins, protecţia pe care Dumnezeu doreşte să o ofere trebuie retrasă. Acest lucru este periculos.