Este o poruncă a sfântului apostol Pavel, nu un sfat prietenesc pe care îl poţi accepta sau refuza. El spune în Efeseni: „Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi s-a dat pe Sine pentru ea” (5:25).

Dar apoi, spre surprinderea noastră, apostolul nu le „porunceşte” nevestelor să-şi iubească bărbaţii, nu; lor le porunceşte: „Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri ca Domnului” (5:22). De ce această diferenţă?

În ambele cazuri, porunca nu este o povară impusă, dureroasă, atâta timp cât omul „[trăieşte] în dragoste [agape], după cum şi Hristos ne-a iubit [cu agape] şi s-a dat pe Sine pentru noi” (vers. 2). Singura condiţie, atât pentru soţ, cât şi pentru soţie, este să aibă o apreciere din inimă a preţului pe care L-a plătit Fiul lui Dumnezeu ca să ne salveze – dragostea Lui la cruce, unde a suferit moartea a doua în locul nostru.

Iar implicaţia este clară: dacă această apreciere din inimă a dragostei lui Hristos nu există în inimă, el sau ea nu vor fi fericiţi, nu vor putea fi fericiţi în împărăţia lui Dumnezeu. Dragostea conjugală (sau absenţa ei) devine o chestiune serioasă dacă i-ai făgăduit solemn lui Dumnezeu că o vei preţui.

Chiar dacă soţiei nu i se porunceşte să îl „iubească” sexual pe soţul ei, ceea ce spune 1 Corinteni 13 despre agape îi va controla inima: ea va fi „îndelung răbdătoare” şi „plină de bunătate,” nu se va „[purta] necuviincios,” nu se va „mânia,” nu se va „[gândi] la rău,” se va „[bucura] de adevăr,” va „[acoperi] totul,” va „[nădăjdui] totul,” va „[suferi] totul,” [dragostea ei] „nu va pieri niciodată” (vezi vers. 4-8). Ea nu îşi va răni soţul; îl va face fericit. Pavel, care el însuşi „nădăjduieşte totul,” pare să creadă că dacă în inima ei va exista această bunătate ca a lui Hristos, miracolul dragostei conjugale va fi refăcut. Supunerea poruncită va fi cea mai mare bucurie a ei atâta timp cât vor trăi amândoi.

 

Nu este bine să trecem prin viaţă, să îmbătrânim, fără să avem nici o idee despre cât de urâtă este păcătoşenia noastră. Dacă nu am avut această experienţă, poezia/rugăciunea lui Robert Burns nu a primit niciodată răspuns pentru noi, ca să putem să ne vedem aşa cum „alţii ne văd pe noi.”

Uneori în sălile de judecată un criminal care a fost găsit vinovat este adus pentru pronunţarea sentinţei. Victimelor lui (sau, dacă acestea sunt decedate, rudelor lor) li se permite să-l denunţe şi să-şi exprime furia împotriva lui. Deseori, în special când acesta nu arată nici o remuşcare, ei îl trimit în iadul veşnic. Dar în aceste critici violente nu este loc de răscumpărare.

Este mult mai bine ca Duhul Sfânt să ne spună adevărul trist despre noi înşine, pentru că atunci când El „[dovedeşte] lumea vinovată în ce priveşte păcatul” (Ioan 16:8), indiferent cât de adânc şi îngrozitor a fost acesta, există întotdeauna o veste bună în ceea ce ne spune El. O veste care merită să fie primită cu toată inima.

Cea mai mare tragedie care i se poate întâmpla unui om este ca acesta să-şi încheie viaţa fără să aibă nici o idee despre adevăratul lui caracter înaintea lui Dumnezeu şi înaintea lumii. Motivul este că noi vom apărea inevitabil la judecata finală când ne vom „[înfăţişa] înaintea scaunului de judecată al lui Hristos” şi Îl vom privi drept în ochi. Chiar dacă am participat la omorârea Lui „din nou” (Evr. 6:6), El nu va face critici violente la adresa noastră şi nu ne va condamna; poate că va tăcea. Dar cei pierduţi se vor condamna singuri – cu amărăciune (vezi Apoc. 20:12). În această experienţă tristă nu va fi nici o urmă de salvare.

În mod sigur, acesta a fost scopul Zilei Ispăşirii sărbătorită o dată pe an în sanctuar (Lev. 16:23). Ea simboliza marea Zi a Ispăşirii în care trăim noi astăzi. Solia finală de dragoste a lui Dumnezeu pentru lume este acea convingere profundă cu privire la păcat adusă prin lucrarea plină de iubire a Duhului Sfânt. Mulţumiri fie aduse Tatălui pentru ea! În ea există salvare.

 

Până în prezent, iudei sinceri sărbătoresc „ziua ispăşirii,” aşa cum citim despre ea în Leviticul 16 şi 23:24-32. În acea zi ei se gândeau la judecata finală: „În ziua a zecea a acestei a şaptea luni, va fi ziua ispăşirii.... o adunare sfântă, să vă smeriţi sufletele şi să aduceţi Domnului jertfe mistuite de foc.... Oricine nu se va smeri în ziua aceea, va fi nimicit din poporul lui.”

 „Smerirea” nu consta în purtarea unei haine de păr, sau auto-tortură într-un anumit fel; ea însemna un post de 24 de ore, închiderea magazinelor, un timp pentru cercetarea profundă a inimii, rugăciune şi umilire a sufletului înaintea Tatălui şi a Domnului Isus Hristos, un timp în care Duhului Sfânt să I se permită să convingă cu privire la păcat, un timp al pocăinţei.

Şi aceasta se întâmpla în fiecare an, în aceeaşi zi.

Dar totul era lipsit de orice valoare, la fel cum jertfirea mielului pentru păcate era lipsită de valoare, dacă poporul nu privea dincolo de „faptele” ceremoniale şi nu înţelegea că mielul junghiat Îl simboliza pe Mielul lui Dumnezeu junghiat pentru păcatele noastre pe cruce, şi că există o Zi antitipică, cosmică, a Ispăşirii, pentru întreaga lume.

Noi trăim în acea „Zi” chiar acum. Este vremea când Isus spune: „Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură şi cu îngrijorările vieţii acesteia şi astfel ziua aceea [judecata finală] să vină fără veste asupra voastră.... Vegheaţi, deci, în tot timpul şi rugaţi-vă” (Luca 21:34, 36).

Nu motivaţi de o frică maladivă, egoistă – nu; ci motivaţi de o preocupare din inimă pentru Isus, ca El să fie glorificat de poporul Său înaintea lumii şi înaintea universului lui Dumnezeu, pentru ca El să iasă biruitor din marea controversă cu Satana.

 

Există un cuvânt interesant în descrierea biblică a celei de-a doua veniri a lui Isus: „Împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oştilor, cei bogaţi şi cei puternici, TOŢI ROBII şi toţi oamenii slobozi s-au ascuns în peşteri.... Şi ziceau.... ‘Ascundeţi-ne de Faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie’” (Apoc. 6:15, 16).

Este adevărat, în unele părţi ale lumii a treia mai există sclavie, cum ar fi aceea asupra negrilor; dar mai există sclavie în ţările dezvoltate, democratice? Marele Război Civil ar fi trebuit să pună capăt sclaviei în America! Şi cu mult înainte de aceasta, în coloniile britanice.

Ei bine, Domnul l-a inspirat pe Iacov să scrie o mustrare teribilă la adresa oamenilor „bogaţi,” în special la adresa acelora care trăiesc acum, „în zilele din urmă”: „Ascultaţi acum voi, bogaţilor! Plângeţi şi tânguiţi-vă, din pricina nenorocirilor, care au să vină peste voi.... V-aţi strâns comori în zilele din urmă! Iată că plata lucrătorilor, care v-au secerat câmpiile şi pe care le-aţi oprit-o, prin înşelăciune, strigă! ....Aţi trăit pe pământ în plăceri şi în desfătări. V-aţi săturat inimile chiar într-o zi de măcel.... Cel neprihănit.... nu vi se împotrivea!” (5:1-6). Diferenţa între veniturile bogaţilor şi ale săracilor în lume a crescut îngrijorător, în special în ţările dezvoltate. Aparatura electronică le-a oferit posibilitatea adolescenţilor întreprinzători să devină multi-milionari. Într-o cultură post-creştină, idolatria materialistă a depăşit orice limită.

Îmi amintesc că am ascultat un pastor inspirat declarând cu mult timp în urmă că va trebui să-I dăm socoteală lui Dumnezeu pentru fiecare dolar pe care l-am irosit din dragoste faţă de noi înşine. (La acea vreme, un dolar era plata muncii unui om pentru o zi). Fiecare dintre noi ar trebui să-I adreseze lui Dumnezeu o întrebare directă: În economia cerului, eu cheltuiesc mai mult decât mi se cuvine din bogăţia acestei lumi? Oare îngerii contabili scriu despre mine că sunt o persoană care, fără să-şi dea seama, oprimă oamenii săraci? Oare eu contribui la ceea ce Cerul numeşte sclavie, după cum scrie în Apocalipsa 6?

 

22 octombrie 1844 este o dată care nu va dispărea niciodată din istoria omenirii. Zeci de mii de creştini din Europa şi Statele Unite studiaseră cartea lui Daniel, mulţumindu-I lui Dumnezeu că acum, la sfârşitul persecuţiei şi opresiunii papale, cartea care fusese sigilată multe secole (12:4) era „deschisă” pentru a fi înţeleasă. Acum ea era o „cărticică deschisă” în mâinile unui „înger puternic” (Apoc. 10:1, 2), care era un „sol” – atrăgând atenţia întregii lumi.

Solia ei se axa pe Daniel 8:14; cititori sinceri ai Bibliei au fost atraşi de profeţiile lui Daniel. Principiul zi-an a fost stabilit atât de clar încât ei au înţeles că cei 2300 de ani din acea profeţie se încheiau în acea dată în 1844. „Apoi sanctuarul va fi curăţit,” spune cuvântul. Ei au împrumutat din comentarii ideea că „sanctuarul” este acest pământ şi, în concluzie, „curăţirea” reprezintă focul din ziua de pe urmă, la venirea lui Isus. Dar comentatorii se înşelaseră; există un sanctuar în cer – cel adevărat, şi acolo Marele Preot, Isus, slujeşte. „Curăţirea” reprezintă marea Zi a Ispăşirii, lucrarea Lui finală de pregătire a unui popor pentru reveniea lui Isus. Din nefericire ei nu ştiau ce reprezintă această pregătire! Nici mai mult, nici mai puţin decât răstignirea „eului” „împreună cu Hristos” (Gal. 2:20), şi răstignirea lumii faţă de ei (6:14). O lucrare formidabilă!

Istoria fascinantă a „marii dezamăgiri” şi a ceea ce a urmat după ea este descrisă în Apocalipsa, capitolul 10. Versetul 11 descrie lucrarea mondială care trebuie să fie împlinită (şi va fi!) pentru ca Isus să poată fi fericit că Se întoarce – fiecare om trebuie să aibă şansa de a auzi vestea bună şi de a oferi un răspuns din inimă. Îngerul a spus: „Trebuie să proroceşti din nou” înaintea lumii! Şi aceasta este lucrarea care are loc acum în întreaga lume. Ascultaţi!

 

Pentru fericirea noastră, Creatorul şi Mântuitorul nostru ne-a spus: „Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău” (Ex. 20:9, 10).

În mod sigur, noi credem lucrul acesta. Noi Îi oferim cu bucurie „ziua a şaptea.”

Dar mai există vreo bucăţică de timp pe care ar trebui să o considerăm „pusă deoparte”? Celelalte „şase zile” ale săptămânii nu sunt o escapadă departe de Dumnezeu; şapte zile pe săptămână noi trebuie să „locuim” în Hristos şi trebuie să Îl invităm ca şi El să „locuiască” în noi (Ioan 15:4). După truda fiecăreia din cele „şase zile lucrătoare,” scumpul nostru Domn le dă „preaiubiţilor Lui.... somn” (Psalmul 127:2). Astfel ne trezim în fiecare dimineaţă învioraţi pentru a „locui” încă o zi în Hristos, în timp ce ne continuăm viaţa. Isus ne-a dat un exemplu pentru încurajare despre cum să trăim în cele „şase zile lucrătoare” ale săptămânii:

„ A doua zi dimineaţa, pe când era încă întuneric de tot, Isus s-a sculat, a ieşit şi s-a dus într-un loc pustiu. Şi Se ruga acolo” (Marcu 1:35). Acesta nu este un exemplu de privare de la somnul necesar pe care Domnul li-l dă „preaiubiţilor Lui” – nu; este doar un mod sănătos de a trăi; era obiceiul Lui acela de a merge devreme la culcare pentru a putea face acest lucru (doar dacă nu venea la El cineva ca Nicodim şi se întâmpla să-L ţină treaz până târziu – vezi Ioan 3:2).

Este planul lui Dumnezeu acela ca fiecare nouă zi de care avem parte să înceapă la apusul soarelui (Gen. 1:5). Păgânismul roman a fost acela care a schimbat începutul zilei stabilindu-l la miezul nopţii. În această Zi cosmică a Ispăşirii, aceia care Îl urmează pe Marele nostru Preot în lucrarea Lui de curăţire a sanctuarului, aleg să „locuiscă” în El; noi preţuim cu gelozie acea oră de dimineaţă în care El ne trezeşte (vezi Is. 50:4, 5). Preţuiţi şi ora de seară.

 

Era una din acele seri rare pe care le puteam petrece acasă. Nici o întâlnire la care să participăm, nici o responsabilitate, nici o prezentare pe care să o susţinem undeva. Puteam să stăm acasă, să ne relaxăm, să ne amuzăm.

Am dat pe History Channel. Era o emisiune despre Holocaust – discursul oribil al lui Himmel care propunea exterminarea rasei iudaice, posedarea diavolească a lui Hitler, intrigile şi cruzimea naziştilor. Dureros! Aşa că am schimbat canalul.

Pe alte posturi erau ştiri – situaţia tragică produsă de Katrina, New Orleans forţat să se afunde şi mai mult în iadul jocurilor de noroc pentru a supravieţui, Irak-ul, teribila suferinţă cauzată de cutremurul din Pakistan/Kashmir, nesfârşita confuzie şi corupţie politică de aici, de acasă – numai veşti triste.

În final ne-am decis că nu vrem să mergem la culcare cu acest „iad” în minte! Aşa că am făcut ceva ce deseori pare imposibil – am hotărât să citim din Biblie ca formă de recreere, de amuzament! Nu doar să citim un pasaj scurt, aşa cum se procedează de obicei în cadrul „altarului familial,” ci să absorbim mesajul lui pentru a înţelege de ce a fost pus în Carte – nu o casetă video, nu un film, nu – ci Biblia! Să găsim bucurie în citirea Evangheliei după Matei în Today’s English Version, capitol după capitol.

Acest lucru s-a întâmplat într-o seară din timpul săptămânii, dar a fost ca o seară de sărbătoare. Fantomele istoriei, trecute şi actuale, au fost aduse la tăcere. Nopţile târzii cu filme, chiar filme „sfinte,” sunt înşelătoare atât pentru tineri, cât şi pentru bătrâni. Întotdeauna vine dimineaţa – şi dimineaţa Tatăl Îl trezea pe tânărul (sau adultul!) Isus şi El mereu răspundea la chemarea Tatălui: „În fiecare dimineaţă El mă face să tânjesc după a asculta ce doreşte El să mă înveţe.... Şi Eu nu M-am împotrivit, nici nu I-am întors spatele” [aşa cum facem noi după ce ne culcăm târziu, în noapte] (Is. 50:4, 5, TEV).

 

În Matei 24, Isus vorbeşte pe larg despre sfârşitul lumii şi despre cea de-a doua venire a Lui (vezi, de exemplu, versetele 12-15, 24, 29-31). Dintre toate cărţile Bibliei, El a ales una pe care ne-a îndemnat să o „citim” şi să o „înţelegem” – Daniel (vers. 15). Totuşi puţini pastori sau profesori studiază această carte. Oamenii merg la biserică ani de zile fără să audă vreo predică în care această carte să fie explicată.

Profeţia principală din Daniel spune: „Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi Sfântul Locaş va fi curăţit!” (8:14). În profeţia biblică, o zi reprezintă un an. La începutul secolului al nouăsprezecelea, iubitorii Bibliei s-au trezit ca după un somn de secole pentru a înţelege că cei 2300 de ani se vor sfârşi în 1844, pe data de 22 octombrie. Duhul Sfânt i-a convins pe mulţi de acest lucru extraordinar; până în ziua de astăzi, milioane de oameni din întreaga lume recunosc că istoria şi profeţia biblică converg către confirmarea acelui moment semnificativ în planul de mântuire al lui Dumnezeu.

Noi trăim în vremea curăţirii sanctuarului ceresc; mai pe înţeles, aceasta înseamnă că trăim în vremea când Hristos, ca Mare Preot al nostru, pregăteşte un popor care să fie gata la/pentru cea de-a doua Sa venire – o lucrare mai mare decât pregătirea poporului Său pentru a muri şi a învia la prima înviere, oricât de minunată este această lucrare. Aceasta înseamnă că poporul Său trebuie să trăiască pe pământ în timpul ultimelor zile pline de calamităţi, când se vor confrunta pe faţă cu ultimele ispite ale lui Satana, dar vor „birui.... după cum şi [Hristos a] biruit.” Ei Îl vor onora şi vor sta alături de El pe scaunul Lui de domnie. Ei vor demonstra neprihănirea Lui (Apoc. 3:21).

Dar Apocalipsa ne mai descoperă şi faptul că ultima mare bătălie a lui Hristos este cu orbirea şi încropeala propriului Său popor care nu pare să înţeleagă solemnitatea momentului pe care îl trăiesc (3:15-19). Mai urgent decât oricând, El spune: „Vegheaţi, deci” (Mat. 24:42).

Este un fenomen care, din nefericire, se preoduce aproape în cadrul fiecărui dezastru: supravieţuitori care nu au hrană sau apă se bat ca animalele sălbatice atunci când descoperă mici rezerve. Să avem înţelegere pentru situaţia în care se găsesc ei – unii sunt părinţi care fură tot ce pot pentru micuţii lor înfometaţi. Totuşi, oricine fură, comite o nedreptate faţă de semenul său.

Să ne oprim o clipă şi să ne rugăm ca Domnul să ne pregătească pentru momentul în care şi noi am putea deveni „supravieţuitori” înfometaţi. În Psalmul 19:12-14 [KJV] descoperim rugăciunea perfectă pe care ar trebui să o rostim:

1. „Cine îşi cunoaşte greşelile?” [Noi nu ştim ce zace în natura noastră păcătoasă! Este bine să cunoaştem adevărul despre ce am fi capabili să facem dacă nu ar fi Hristos].

2. „Curăţeşte-mă de greşelile pe care nu le cunosc! [Cele mai grozave păcate sunt acelea din subconştient. Isus S-a rugat pentru aceia care L-au omorât: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac” (Luca 23:34)]. Noi nu ştim ce suntem capabili să facem atunci când ne confruntăm cu o ispită suficient de puternică. Acum este momentul să cerem: „Curăţeşte-mă....!”

3. „Păzeşte, de asemenea, pe robul Tău de păcatele mândriei; nu le lăsa să stăpânească peste mine!” [Când sunt ispitit să renunţ la auto-control, o, Doamne, salvează-mă în clipa aceea! Nu lăsa eul să câştige biruinţa! Ajută-mă să-mi iau astăzi crucea ca să-L urmez pe Isus şi eul să fie „răstignit împreună cu El” (Gal. 2:20)].

4. „Atunci voi fi fără prihană, nevinovat de păcate mari” (Miza este mare acum; este timpul ca „144.000” să Îl „[urmeze] pe Miel oriunde merge El.... fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu” (Apoc. 14:1-5). Nu, noi nu ne zbatem pentru poziţiile cele mai înalte; ceea ce dorim noi este să Îl onorăm pe Hristos în ceasul încercării finale din „marea controversă.” El este cel care merită o coroană, nu noi].

5. „Primeşte cu bunăvoinţă cuvintele gurii mele şi cugetele inimii mele, Doamne, Stânca mea şi Izbăvitorul meu!” [astăzi; amin şi amin].

 

Mulţi musulmani sinceri întreabă: „De ce permite Allah dezastre aşa de teribile cum a fost cutremurul acesta îngrozitor din Pakistan/Kashmir?” Presa relatează cazuri în care oameni au fost prinşi sub ziduri de beton dărâmate şi care strigă înduioşător: „Allah, ascultă-ne!” până la un moment dat când strigătul încetează să se mai audă.

În acelaşi timp mulţi creştini sinceri întreabă: „De ce Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, despre care Biblia spune: ‘Dumnezeu este dragoste’ (1 Ioan 4:8) – de ce permite să se producă dezastre cum ar fi tsunami, uraganele şi cutremurele?” Ca să nu mai amintim de războaiele pe care noi, oamenii, le creăm.

Toate aceste întrebări ne îndreaptă atenţia către marea întrebare: De ce a permis Creatorul iubitor al lumii să aibă loc Potopul lui Noe? Acesta a distrus echilibrul planetei! În acel eveniment vedem portretul guvernării Cerului în relaţie cu omenirea căzută, păcătoasă. Dumnezeu nu a permis ca Potopul să aibă loc înainte de a se scurge cei 120 de ani; prin Noe, El a vestit o solie a „neprihănirii care se capătă prin credinţă” (1 Petru 3:18-20; Evr. 11:7). Dar oamenii necredincioşi, răzvrătiţi, au devenit un blestem pentru ei înşişi. „Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu, pământul era plin de violenţă” (Gen. 6:11). Acum doar o mică parte a suprafeţei planetei este locuibilă, căci din nou „ţara a fost spurcată de locuitorii ei, [pentru că] ei.... [au rupt] legământul cel veşnic” (Is. 24:5). Aceasta este o vină pe care o purtăm cu toţii.

Dumnezeu propune ca aceeaşi solie a „neprihănirii prin crednţă” să fie vestită din nou întregii lumii (Apoc. 14:6-12). „Stăpânitorul lumii acesteia” care produce aceste dezastre nu este Hristos – el este vrăjmaşul lui Hristos, „domnul puterii văzduhului” (vezi Ioan 14:30; Efes. 2:2).

 

Fox News remarca faptul că mulţi oameni obişnuiţi privesc la dezastrele produse de revărsarea apelor care au avut loc de la Crăciun încoace – tsunami în Indonezia, sau Katrina/Rita la noi, şi acum acest cutremur teribil din Pakistan/Kashmir – ca fiind „semnele timpului.” „Experţii” iau în discuţie „teologia dezastrelor.”

Noi, cei care scriem şi citim acest mini-mesaj, ne numărăm printre supravieţuitorii care, prin intermediul televiziunii şi al ştirilor din mass-media, suntem martori la „distrugerea care bântuie ziua în amiaza mare [când] o mie.... cad alături de [noi] şi zece mii la dreapta [noastră]; dar de [noi] nu [s-a apropiat].” Ci „doar [am privit] cu ochii şi [am văzut]” aceste grozăvii (Psalmul 91:6-8). Nu! Noi nu credem că aceia care au pierit în cataclismul de la ora 9 dimineaţa (cum ar fi cele 200 de fetiţe din şcoală) erau mai „răi” decât noi; tot ce ştim sigur este că suntem în viaţă, suntem bine, iar 20/30.000 de oameni la fel de buni sau „răi” ca oricare dintre noi au pierit.

Un alt lucru pe care îl ştim sigur: Ca în zilele lui Ieremia, „datorită bunătăţilor Domnului nu suntem nimiciţi, căci îndurările Lui nu au sfârşit.... El nu necăjeşte cu plăcere, nici nu mâhneşte pe copiii oamenilor. Când se calcă în picioarele toţi prinşii de război ai unei ţări, când se calcă dreptatea omenească în faţa Celui Prea Înalt, când este nedreptăţit un om în pricina lui, Domnul nu aprobă.... Să luăm seama la umbletele noastre, să le cercetăm şi să ne întoarcem la Domnul. Să ne înălţăm şi inimile cu mâinile spre Dumnezeu din cer” (Plâng. 3:22-41, KJV). Viaţa noastră şi tot ce avem sunt daruri ale harului lui Dumnezeu; să mărturisim acest lucru şi „să nu mai [trăim] pentru [noi înşine], ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru [noi]” (2 Cor. 5:14, 15).

Da, sfârşitul este aproape; dar înainte de aceasta este nevoie de multă lucrare. Aşadar, să slujim!

 

a. Sclavii păcatului de pe pământ nu ştiau că au fost eliberaţi – era necesar ca ei să audă vestea bună a evangheliei pentru a afla acest lucru.

b. Era necesar ca ei să creadă vestea, altfel sclavia lor nu ar fi luat sfârşit.

c. Ei puteau să continue să fie sclavi doar dacă nu credeau vestea bună.

d. Era necesar să acţioneze conform veştii şi să beneficieze de libertate, cerând-o ca drept al lor şi declarând-o (Psalmul 116:16).

Dacă există cineva pentru care te rogi în mod special, cineva pe care vrei să-l conduci la Mântuitorul, apostolul Ioan oferă un sfat deosebit în 1 Ioan 5:15, 17: „Şi dacă ştim că [Domnul] ne ascultă, orice i-am cere, ştim că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut. Dacă vede cineva pe fratele său săvârşind un păcat care nu duce la moarte, să se roage; şi Dumnezeu îi va da viaţa, pentru cei ce n-au săvârşit un păcat care duce la moarte.” (Ne oprim aici; aceasta trebuie să se refere la rugăciunea pentru oricine care nu a comis un păcat de neiertat – dar, desigur, este posibil ca tu să nu ştii; dacă ar fi fost vorba despre Saul din Tars, ai fi fost sigur că a mers mult prea departe pentru a mai putea fi mântuit.) 

Apoi Ioan continuă: „Este păcat care duce la moarte. Nu-i zic să se roage în această privinţă. Orice nelegiuire este păcat, şi este păcat care nu duce la moarte” (traducere literală). Cu alte cuvinte, există speranţă pentru aceia care nu au comis păcatul de neiertat. Încă se poate ajunge la ei cu evanghelia. Logic. Acum, cum ne putem ruga eficient pentru o astfel de persoană?

Răspunsul pare să fie următorul: Dumnezeu îţi oferă „viaţă” spirituală  pentru acel om! Tu devii un salvator de „vieţi;” tu trebuie să îi faci acelei persoane o resuscitare spirituală gură-la-gură. (Nu mă întreba exact cum; Domnul îţi va arăta! Aceasta este o chestiune personală – te sprijineşti pe El!).

Dacă permiteţi o ilustraţie mai puţin delicată, este aşa cum o pasăre îşi hrăneşte puiul. Mai întâi digeră ea bucăţica pe care i-o pune în gură. Dumnezeu îţi dă ŢIE „viaţa” pentru persoana pentru care te rogi. Cu alte cuvinte, nu va fi suficient să-i trimiţi o revistă misionară, cartea misionară a anului şi să te rogi: „Doamne, ajută-l să înţeleagă,” şi apoi să dai drumul la televizor încrezător că un înger îi va da acelui om „viaţă.” Nu, Domnul îţi dă ŢIE „viaţă” pentru acel om. Tu trebuie să digeri dinainte orice adevăr pe care vrei ca el să îl înţeleagă! TU trebuie să fii cel care transmite adevărul mântuitor. Un dar la colecta Şcolii de Sabat este minunat dar nu va fi suficient în această privinţă. Trebuie să te implici profund şi personal.

 

Jertfa lui Isus Hristos pe cruce a fost cel mai decisiv eveniment din întreaga istorie – da, să spunem adevărul, din întreaga veşnicie. Soarta tronului lui Dumnezeu era în cumpănă; Satana dorea să Îl dea jos pe Dumnezeu de pe tronul Său şi să Îi ia locul.

Moartea pe care a suferit-o Isus pe cruce a fost diferită de moartea pe care au suferit-o toţi ceilalţi oameni. Adevărul este că doar un singur Om a murit cu adevărat de la începutul lumii – toţi ceilalţi oameni care au „murit” în realitate doar au adormit. Moartea lui Isus a fost un lucru real – a fost un întuneric total, veşnic, o moarte fără sfârşit. Biblia face diferenţa între cele două tipuri de moarte – „somnul” pe care l-a suferit Lazăr atunci când a murit (şi pe care îl experimentează toată lumea), şi ceea ce Apocalipsa numeşte „moartea a doua” (2:11; 20:12-14). Cea din urmă este moartea pe care a suferit-o Isus.

Dar unii vor obiecta: „Îmi pare rău, dar El nu a trecut prin iazul de foc! Şi a fost înviat!” Vor ei să batjocorească sau să deprecieze jertfa lui Isus? Citiţi pasajul în întregime – chinul prin care a trecut Isus pentru a salva sufletele noastre a fost mai puternic decât orice durere fizică pe care o produce focul. Angajamentul pe care Şi l-a luat El a fost total şi infinit.

Dacă Isus a fost singurul Om care a suferit vreodată acest tip de moarte, atunci apostolul Pavel trebuie să fie omul care a ajuns să aprecieze cel mai bine dragostea (agape) care l-a condus pe Fiul lui Dumnezeu să sufere acea moarte pentru noi (Efes. 3:14-21). De aceea, Pavel, mântuit prin har, a dovedit pentru totdeauna că este posibil ca încă 144.000 (un număr simbolic sau literal) să „[urmeze] pe Miel oriunde merge El” (Apoc. 14:5, 6). Dacă „dragostea lui Hristos [l-a constrâns]” pe Pavel să trăiască doar pentru Isus, universul ar putea fi martor cum şi noi suntem constrânşi în această Zi a Ispăşirii să trăim doar pentru El, aşa cum El a trăit şi a murit pentru noi.

 

Europa crenelată a suferit multe dezastre tragice, atât naturale, cât şi produse de mâna omului – majoritatea produse de om. De-a lungul secolelor a suferit prin persecuţii sângeroase, crude, religioase, da, „creştine.” Papalitatea i-a oprimat aspru pe creştinii care iubeau Biblia (dar au existat şi persecuţii protestante). Europa a mai trecut şi prin războaie nesfârşite, inclusiv cele două războaie mondiale şi grozăvia de nedescris a Holocaustului. Lipsa de omenie în relaţiile interumane a fost cruntă. Cel mai civilizat continent a suferit din cauza celei mai mari cruzimi de origine omenească.

Dar la un moment dat asupra Europei s-a abătut un dezastru natural deosebit – cutremurul din Lisabona (Portugalia), la 1 noiembrie 1755. Acesta a avut loc de sărbătoarea romano-catolică – Ziua Tuturor Sfinţilor – care a urmat după Halloween. Având o rază de peste 700 de mile [aprox. 1.130 km; n.tr.] (unele rapoarte spun 1800 mile [aprox. 2.900 km; n.tr.] – chiar până în Norvegia), acest cutremur a zdruncinat puternic Europa, şi chiar Anglia. Urmat de un tsunami de aproximativ 20 de picioare [aprox. 6 m; n.tr.] au pierit în jur de 30.000 de oameni, iar cele 12.000 de case din Lisabona au fost distruse.

Creştinii devotaţi Bibliei au înţeles că acesta a fost cutremurul cel mare de pământ care marca ruperea peceţii a şasea din Apocalipsa 6:12. Mulţimile au fost trezite; bogaţii şi oamenii cu sânge regal au înţeles că existau lucruri mai importante în viaţă decât petrecerile „decadenţei” şi festivalurile de tip Mardi Gras. John Wesley a fost mişcat să-şi dedice viaţa salvării Angliei de la ororile care au urmat Revoluţiei Franceze. Învăţătura care a dat naştere Mişcării Advente a început să se răspândească. Vreamea sfârşitului despre care vorbea Daniel urma să înceapă (în 1798).

A vorbit Dumnezeu lumii în cutremurul de la Lisabona? Da! Ne-a vorbit El în uraganele Katrina/Rita? Rapoartele spun că peste 200.000 de case au fost distruse; pare incredibil, dar dezastrul este într-adevăr imens. Da, Dumnezeu vorbeşte. El cheamă lumea să participe la Ziua Ispăşirii. Merită atenţia noastră. Să ascultăm glasul Său.

Europa crenelată a suferit multe dezastre tragice, atât naturale, cât şi produse de mâna omului – majoritatea produse de om. De-a lungul secolelor a suferit prin persecuţii sângeroase, crude, religioase, da, „creştine.” Papalitatea i-a oprimat aspru pe creştinii care iubeau Biblia (dar au existat şi persecuţii protestante). Europa a mai trecut şi prin războaie nesfârşite, inclusiv cele două războaie mondiale şi grozăvia de nedescris a Holocaustului. Lipsa de omenie în relaţiile interumane a fost cruntă. Cel mai civilizat continent a suferit din cauza celei mai mari cruzimi de origine omenească.

Dar la un moment dat asupra Europei s-a abătut un dezastru natural deosebit – cutremurul din Lisabona (Portugalia), la 1 noiembrie 1755. Acesta a avut loc de sărbătoarea romano-catolică – Ziua Tuturor Sfinţilor – care a urmat după Halloween. Având o rază de peste 700 de mile [aprox. 1.130 km; n.tr.] (unele rapoarte spun 1800 mile [aprox. 2.900 km; n.tr.] – chiar până în Norvegia), acest cutremur a zdruncinat puternic Europa, şi chiar Anglia. Urmat de un tsunami de aproximativ 20 de picioare [aprox. 6 m; n.tr.] au pierit în jur de 30.000 de oameni, iar cele 12.000 de case din Lisabona au fost distruse.

Creştinii devotaţi Bibliei au înţeles că acesta a fost cutremurul cel mare de pământ care marca ruperea peceţii a şasea din Apocalipsa 6:12. Mulţimile au fost trezite; bogaţii şi oamenii cu sânge regal au înţeles că existau lucruri mai importante în viaţă decât petrecerile „decadenţei” şi festivalurile de tip Mardi Gras. John Wesley a fost mişcat să-şi dedice viaţa salvării Angliei de la ororile care au urmat Revoluţiei Franceze. Învăţătura care a dat naştere Mişcării Advente a început să se răspândească. Vreamea sfârşitului despre care vorbea Daniel urma să înceapă (în 1798).

A vorbit Dumnezeu lumii în cutremurul de la Lisabona? Da! Ne-a vorbit El în uraganele Katrina/Rita? Rapoartele spun că peste 200.000 de case au fost distruse; pare incredibil, dar dezastrul este într-adevăr imens. Da, Dumnezeu vorbeşte. El cheamă lumea să participe la Ziua Ispăşirii. Merită atenţia noastră. Să ascultăm glasul Său.

 

Când trecem de primii ani ai tinereţii şi ne maturizăm cât de cât, ajungem să fim de acord cu apostolul Pavel: „Prin harul, care mi-a fost dat, eu spun fiecăruia dintre voi, să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine” (Rom. 12:3). Când biruim mândria şi aroganţa, sfatul acesta este mai uşor de urmat; mai rămâne însă o problemă despre care aflăm în partea a doua a versetului: „ci să aibă simţiri cumpătate despre sine, potrivit cu măsura de credinţă pe care a împărţit-o Dumnezeu fiecăruia.”

Este destul de uşor să ne desconsiderăm pe noi înşine, să spunem împreună cu Ioan Botezătorul: „Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan 3:30). Este uşor pentru cineva să se considere „cel mai neînsemnat dintre toţi sfinţii” (Efes. 3:8), un rob netrebnic (Luca 17:10), cel dintâi dintre păcătoşi (1 Tim. 1:15). Aceasta este o modestie spirituală sănătoasă.

Partea grea a lucrurilor constă în a avea „simţiri cumpătate” despre noi înşine: nu suntem cine ştie cine, dar nici preşul cuiva. Care este locul nostru? Cine suntem? O, Doamne! Dă-ne bun simţ! Învaţă-ne cum să evităm mândria, şi totuşi să ţinem capul sus – să fim ceea ce ai dorit Tu să fim, şi să fim fericiţi cu aceasta. Nici mai mult, nici mai puţin.

Cu privire la „măsura de credinţă” pe care ne-a „împărţit-o” El: cuvântul grecesc este metron – capacitatea de a avea credinţă. Nu este imposibil pentru nimeni de pe acest pământ să creadă [să aibă credinţă] în Hristos şi să fie mântuit. Dumnezeu v-a dat capacitatea; acum deschideţi uşa închisă a inimii şi primiţi atâta credinţă din „credinţa lui Isus” câtă doriţi să aveţi. Apoi ţineţi capul sus cu o umilinţă sănătoasă în timp ce „înfloriţi” acolo unde Domnul v-a „plantat.”

 

Să presupunem că este de datoria ta să iubeşti pe cineva (părinte, copil, soţ/soţie, sau pe cineva din biserică) dar în inima ta simţi că nu poţi iubi acea persoană. Ai prea multe sentimente negative. Dacă preţul intrării tale în cer ar fi schimbarea inimii faţă de persoana respectivă, ar trebui să rămâi afară – aşa simţi tu.

Mulţi oameni se confruntă cu această problemă. Isus a spus despre „vremea sfârşitului,” pe care o trăim noi acum: „Şi, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea [agape] celor mai mulţi se va răci” (Mat. 24:12). „Dar,” spui tu, „aceasta este dragoste, punct – dragoste pentru toţi; şi totuşi sunt oameni pe care eu îi iubesc! Problema este că sunt anumite persoane pe care nu le pot iubi.” Dar dacă dragostea [agape] nu îi iubeşte şi pe cei care nu pot fi iubiţi, înseamnă că nu iubeşte pe nimeni (1 Cor. 13:1-3), nu-i aşa?

Pavel descrie această problemă deosebită: „Să ştii că în zilele din urmă.... oamenii [anthropoi, atât bărbaţii, cât şi femeile] vor fi iubitori de sine [philautoi].... fără dragoste firească [a-storgoi, acesta este cuvântul!]” (2 Tim. 3:1, 3, KJV).

Într-o formă sau alta, aceasta este problema rasei umane. Toţi ne confruntăm cu ea. Noi îi iubim pe prietenii noştri – punct. Dar exact acesta este motivul pentru care Hristos a venit în lumea noastră întunecată – ca să ne înveţe ce este dragostea [agape], şi să „toarne” în inimile noastre goale, reci, darul dragostei autentice (Rom. 5:5). Să ceri darul este un lucru bun, dar nu este suficient; noi primim darul prin „înţelegerea” dimensiunilor ei măreţe – pur şi simplu „privind” (Efes. 3:14-16). Cum? Nu prin urmărirea unor filme, ci „mâncând” „trupul” lui Hristos – Cuvântul Lui, Biblia (Ioan 6:33, 35, 48, 53). Când mănânci o bucată de pâine, ea intră în sistemul tău circulator; pâinea de astăzi pregăteşte omul de mâine. Astfel, putem spune că, într-un anumit sens, credinciosul devine „Cuvântul... făcut trup.” Există răspuns la problema ta (problema noastră!)!

 

Tinerii, în general, cred că sunt nemuritori; ei nu vor ajunge niciodată ca bătrânii pe care îi văd în azile. Bunul nostru Tată ceresc spune: „Adu-ţi aminte de Făcătorul tău în zilele tinereţii tale, până nu vin zilele cele rele şi până nu se apropie anii, când vei zice: ‘Nu găsesc nici o plăcere în ei’ ....până nu-ţi trec poftele” (Ecles. 12:1, 5).

O poezie superbă, dar şi mult bun simţ! Conducătorii Sinedriului au permis ca facultăţile lor mentale să se atrofieze odată cu vârsta, aşa că atunci când Tânărul din Nazaret a venit cu solia Lui înviorătoare, ei „nu [au găsit] nici o plăcere în” ea. Când Dumnezeu a turnat darul „ploii timpurii” a Duhului Sfânt la Cincizecime, ei au ratat binecuvântarea.

În răbdarea Sa plină de dragoste, Tatăl nostru ceresc încearcă iar şi iar să ne capteze interesul cu privire la foarte preţioasa solie de început a „ploii târzii.” Dar dacă noi am iubit odihna noastră intelectuală mai mult decât încordarea minţii pentru a o înţelege, vom pierde capacitatea de a aprecia descoperirile proaspete ale adevărului. Problema noastră este asemănarea cu lumea, „potrivirea” faţă de societatea din interiorul sau din afara bisericii. Chiar dacă am îmbătrânit, haideţi „să [ne prefacem], prin înnoirea minţii [noastre]” (Rom. 12:1, 2). Bătrânii pot avea o minte tânără, înnoită!

Era noapte atunci când Samuel a auzit glasul lui Dumnezeu chemându-l; el s-a ridicat de îndată şi a ascultat (1 Sam. 3:3-9). Domnul l-a strigat de patru ori şi de ficare dată el a răspuns. Deoarece „Domnul, Dumnezeul [nostru] [este] un Dumnezeu gelos” (Ex. 20:4), este foarte posibil ca noi să avem de ascultat doar o chemare la adevărul „ploii târzii.” „Cumpără adevărul şi nu-l vinde” (Prov. 23:23).

 

Prima oară când Isus a fost răstignit, a fost răstignit de bărbaţi. Cruzimea pe care au manifestat-o ei faţă de El a fost îngrozitoare.

Este posibil ca şi femeile să facă acest lucru? Este posibil ca şi ele să acumuleze o vină aşa de mare?

În multe biserici, femeile depăşesc numărul bărbaţilor. Sunt ele în mod natural mai neprihănite? Sau este mai uşor pentru ele să fie neprihănite? Bărbaţii au părut întotdeauna a fi cei care comit abuzuri asupra femeilor; rolul pe care l-au jucat în răstignirea lui Hristos a semănat cu tratamentul lor asupra celor pe care Biblia le numeşte „sexul mai slab” (1 Petru 3:7, GNB). La sfârşit va exista, în mod natural, o proporţie mai mare de femei mântuite în Împărăţia lui Dumnezeu decât bărbaţi? Ele au suferit mai mult; ca să fim cinstiţi, se vor bucura ele mai mult? (Dar nimeni nu merită fericirea pe care o va avea în cer!)

Biblia este clară atunci când spune că „toţi au păcătuit [timpul trecut] şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu [prezent]” (Rom. 3:23). De-a lungul istoriei, când femeile au obţinut putere, unele dintre ele au fost extrem de crude: Izabela (1 Împ. 19:2) de exemplu, sau Atalia (2 Împ. 11:1), sau alte femei celebre. Capacitatea de a păcătui pare să fie universală la descendenţii lui Adam.

Soţilor li se porunceşte: „Iubiţi-vă nevestele” (Efes. 5:25), dar nevestelor nu li se porunceşte să-şi iubească soţii! Lor li se spune să fie „supuse” faţă de ei (vers. 22; acelaşi cuvânt se referă şi la atitudinea pe care o are cineva faţă de toţi credincioşii – a fi respectuos faţă de toată lumea; vezi vers. 21). Soţul este cel care curtează şi câştigă – soţia este cea care răspunde.

Nu este nici o îndoială: noi TOŢI trebuie să ne pocăim de răstignirea Domnului slavei!

 

A predicat apostolul Pavel profeţiile din Daniel? Dar Isus, pe parcursul lucrării Sale? Ştim că îngerul îi spusese lui Daniel să pecetluiască această carte „până la vremea sfârşitului” (12:4). Atunci de ce le-a spus Isus ucenicilor Săi să „citească” profeţiile din Daniel şi să le „înţeleagă” (Mat. 21:15) dacă această carte era „pecetluită”?

Şi de ce le-a reamintit Pavel credincioşilor din Tesalonic de profeţiile din Daniel despre marea apostazie („lepădarea de credinţă”) şi venirea „[omului] fărădelegii.... fiul pierzării,” puterea „cornului cel mic” din Daniel 7, 8?

Deşi înţelegerea deplină a profeţiilor din Daniel nu a fost posibilă înainte de vremea sfârşitului pe care o trăim acum, este clar că biserica apostolică a înţeles că cea de-a doua venire a lui Hristos nu putea avea loc până când profeţiile din Daniel despre „lepădarea de credinţă” nu erau împlinite (2 Tes. 2:1-5). Isus a ştiut, şi Pavel a ştiut, că biserica avea nevoie de această informaţie!

Deşi Isus a ales din Biblie profeţiile cărţii lui Daniel şi le-a scos în evidenţă îndemnându-i pe creştini să le „citească” şi să le „înţeleagă,” majoritatea preoţilor, pastorilor şi profesorilor nu le-au predicat niciodată. Făgăduinţa pe care Domnul a făcut-o în Daniel 12 este că în vremea sfârşitului „mulţi vor ţine seama de porunca Domnului şi vor medita la acele profeţii, şi vor „creşte” „cunoştinţa” înaintea lumii (12:4).

Şi acum, fiecăruia dintre noi, cei care trăim în această lume tumultoasă, ni se adresează porunca solemnă a lui Isus: „Citeşte şi înţelege!” profeţiile din Daniel. Aceasta înseamnă: „Studiază! Citeşte!” Permite foamei şi setei după neprihănire să stingă obsesia pe care o ai pentru distracţiile acestei lumi păcătoase (vezi Mat. 5:6).

 

Ţi se întâmplă să fii încurcat de forţa filozofiilor sau a teologiilor care te asaltează? Eşti ocupat cu treburile zilnice despre care ştii că este de datoria ta să le îndeplineşti; aceste învăţături care îţi solicită cu insistenţă atenţia par să te depăşească. Simţi cum te scufunzi în marea infinită de cuvinte.

Dacă există un geniu care încearcă să te domine, nu-i permite să te îndepărteze de simplitatea Predicii de pe Munte a lui Isus. Tot ce doreşte Dumnezeu ca tu să înţelegi este atât de simplu şi clar, încât şi un copil poate înţelege. Aceasta a vrut Isus să spună atunci când a zis: „Împărăţia cerurilor este a celor ca ei” (Mat. 19:14).

Domnul i-a spus profetului Său: „Scrie prorocia şi sap-o pe table, ca să se poată citi uşor!” (Hab. 2:2). Nu poţi scrie multe cuvinte pe tăbliţe de lut. Înţelegerea corectă a îndreptăţirii prin credinţă, a ispăşirii, a cărţilor Daniel şi Apocalipsa, trebuie să fie accesibilă dintr-o privire.

Aşadar, rămâi aproape de Biblia ta. Gândeşte-te la cantitatea vastă de informaţii care se găsesc în Daniel şi Apocalipsa, şi în Proverbele lui Solomon – toate extrem de simple.

Şi când acel ultim înger va coborî cu solia care va lumina pământul cu slavă, aceasta va fi o solie care va ajunge la orice neam, orice seminţie, orice limbă şi orice norod având impactul puternic pe care l-a avut Predica de pe Munte a lui Isus asupra lumii în urmă cu două mii de ani, pentru că va fi simplă (Apoc. 14:6, 7; 18:1-4).

Domnul nu te împovărează (Apoc. 2:24). Dar tu STUDIAZĂ!