În profeţia biblică se vorbeşte mult despre nefericita Franţă. Descoperitorul Ioan i-a văzut „pe cei şapte îngeri, care stau înaintea lui Dumnezeu [şi cărora] li s-au dat şapte trâmbiţe” (Apoc. 8:2). Sunetul succesiv al celor şapte trâmbiţe marchează şapte mari epoci din istoria omenirii, de la Hristos încoace. Cercetătorii sinceri ai Bibliei şi ai istoriei recunosc astăzi că trăim în vremea sunetului celei de-a şaptea trâmbiţe (11:15-18).

Timp de sute de ani, erudiţii protestanţi au înţeles că trâmbiţele a cincea şi a şasea (9:1-12, 12:21) descriu ridicarea şi progresul islamismului cu permisiunea divină, ca un bici pentru apostazia, regresul şi caracterul lumesc al creştinismului declarat („A căzut Babilonul” – 14:8). Sub sunetul celei de-a şasea trâmbiţe, Ioan a văzut lucrarea binecuvântată a solilor devotaţi ai lui Dumnezeu care „[au proorocit].... îmbrăcaţi în saci” în timpul celor 1260 de ani ai Evului Întunecat şi au păstrat pentru noi adevărurile Vechiului şi Noului Testament (Biblia) – oameni ca valdenzii (11:3-6).

În timp ce sfârşitul celor 1260 de ani se apropia, Ioan a văzut domnia terorii care s-a instalat în Franţa, ceea ce a grăbit apariţia ateismului militant şi a comunismului. Prin Revoluţia Franceză s-a încercat distrugerea Bibliei (vers. 7-10). Chiar şi perioada domniei terorii este specificată (vers. 11), şi înfiinţarea ulterioară a Societăţii Biblice Britanice şi Străine şi a Societăţii Biblice Americane este văzută ca rezultat al erei iluminismului (vers. 11.12).

Când „îngerul al şaptelea [sună] din trâmbiţă,” tot Cerul tresaltă de bucurie (vers. 15-18). Acum cartea lui Daniel este „deschisă” după ce a stat sigilată timp de mii de ani (Dan. 12:4) şi adevărurile glorioase ale „evangheliei veşnice” vestite în lumea întreagă vor pregăti un popor care să-L „[urmeze] pe Hristos răstignit [Mielul] oriunde merge El” şi să-L întâlnească bucuroşi pe Isus atunci când va reveni (14:1-15).

 

Avraam este „tatăl tuturor celor care cred” (Rom. 4:11), ceea ce înseamnă că nimeni nu va intra pe porţile Noului Ierusalim dacă nu este un copil al lui Avraam. Aceasta înseamnă că felul în care el a fost îndreptăţit prin credinţă constituie modelul de convertire pentru toţi aceia care cred în Isus.

Avraam a făcut parte dintre neamuri, ca toţi oamenii din lume, până când „Scriptura.... a vestit.... lui Avraam această veste bună,” iar el a crezut (Gal. 3:8). Când a fost el „socotit” neprihănit, sau „declarat” neprihănit? Nu înainte ca el să creadă iar inima lui să fie împăcată cu Dumnezeu, fiindcă citim că credinţa lui „i-a fost socotită ca neprihănire” (Gen. 15:6; Gal. 3:6).

Dar ca oricare alt membru al rasei umane, în timp ce, cu inima, Avraam făcea parte dintre neamuri, „inima lui firească” aflându-se într-o stare de „vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu” (Rom. 8:7), el nu a fost „socotit” sau „declarat” neprihănit. Dar jertfa lui Hristos pe cruce I-a permis Tatălui să îl trateze pe Avraam ca şi cum ar fi fost neprihănit! Hristos fiind „Mielul junghiat de la întemeierea lumii” (Rom. 13:8, KJV), El a fost junghiat pentru Avraam în timp ce acesta se afla în starea de necredinţă. Deoarece Hristos a murit pentru Avraam pe când acesta era „încă păcătos” (Rom. 5:8), Tatăl a putut să facă „să răsară soarele Său” şi să dea „ploaie” peste Avraam, care era „încă” necredincios (Mat. 5:45).

Există o diferenţă enormă, eternă, între faptul că Tatăl tratează pe „fiecare om” ca şi cum ar fi neprihănit şi faptul că Tatăl declară sau socoteşte un individ neprihănit. Tatăl nu minte niciodată; aşadar, El nu poate declara pe cineva neprihănit până când acel om nu alege să „creadă,” „să fie împăcat,” să fie „răstignit împreună cu Hristos.” Atunci „socoteşte” El credinţa lui ca neprihănire, chiar dacă acea credinţă este foarte imatură. El ştie că adevărata credinţă întotdeauna „lucrează prin dragoste şi curăţeşte sufletul.” De aceea El acceptă începutul firav al credinţei personale ca dovadă că ea va fi „desăvârşită” în Hristos.

 

„Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună” (Rom. 8:7). Şi firea pământească este ceva ce au toţi oamenii care nu şi-au supus „firea” „credinţei lui Isus.” Acesta este un gând întristător: noi toţi suntem în război cu Dumnezeu şi cu legea Lui sfântă, dacă nu am ales să fim „[răstigniţi] împreună cu Hristos” iar „lumea [să fie] răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume!” (Gal. 2:20; 6:14). Suntem ori într-un fel, ori în celălalt; nu există cale de mijloc.

Iar „vrăjmăşia” ascunde automat în ea uciderea, pentru că „oricine urăşte pe fratele său, este un ucigaş” (1 Ioan 3:15). Conducătorii iudeilor din vechime erau dominaţi de aceeaşi fire pământească „vrăjmaşă” lui Isus Hristos. Şi, într-adevăr, „şi nici nu se poate supune” li se potrivea. Ei simţeau că trebuie să dea curs presiunii emoţiilor negative care i-au determinat să-L răstignească. Ura lor faţă de El trebuia pur şi simplu se materializeze în uciderea Lui!

În zilele de pe urmă (pe care le trăim chiar acum!) aceeaşi „vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu” se va descoperi în „toţi locuitorii pământului.... al căror nume n-a fost scris în cartea vieţii Mielului care a fost junghiat de la întemeierea lumii” (Apoc. 13:8; KJV). Dar de această dată Fiul lui Dumnezeu nu este prezent în persoană, aşa cum s-a întâmplat în urmă cu două mii de ani; de aceea acea „furie împotriva lui Dumnezeu” care până acum a fost stăpânită, va exploda împotriva acelora care Îi sunt credincioşi lui Hristos în scenele finale ale marii controverse dintre Hristos şi Satana. Isus ne-a spus: „Veţi fi urâţi de toţi, din pricina Numelui Meu.... Ucenicul nu este mai presus de învăţătorul său, nici robul mai presus de domnul său.... Aşa că să nu vă temeţi de ei” (Mat. 10:22, 24, 26).

Unii oameni minunaţi sunt tentaţi să credă că ar putea „dormi” până în „ziua necazului,” şi că vor ajunge în cer ferindu-se de această traumă. Aveţi grijă! Vreţi să fiţi „mai presus de Învăţătorul [vostru].... mai presus de Domnul [vostru]”? Fericirea înseamnă a sta aproape de El!

 

Care este punctul central al cărţii Apocalipsa? Nu o veste rea, ci o veste bună!

Într-adevăr, căderea teribilă a „Babilonului” şi „cele din urmă şapte plăgi” ocupă o mare parte a cărţii. Dar acestea sunt eclipsate de biruinţa glorioasă a Mielului lui Dumnezeu. El este „Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor,” care călăreşte pe acel „cal alb,” şi care are „ochii Lui.... ca para focului; capul îl avea încununat cu multe cununi împărăteşti şi purta un nume scris pe care nimeni nu-l ştie, decât numai El singur,” a cărui haină este „muiată în sânge.... oştile din cer Îl urmau călare pe cai albi, îmbrăcate cu in subţire, alb şi curat.”

El câştigă marele război al veşniciei în lupta finală cu „balaurul,” Vrăjmaşul care a inventat păcatul în cer pe vremea când numele lui era Lucifer, fiu al zorilor, care a ajuns „şarpele cel vechi.... Diavolul şi Satana, acela care înşeală întreaga lume” (12:9).

Şi cum câştigă Hristos această luptă finală?

Apocalipsa 19 dezvăluie biruinţa Lui: El câştigă inima şi mâna unei „femei” greu de cucerit. În final ea îşi predă sufletul în pocăinţă pentru a deveni Mireasa Lui. „Nunta Mielului” este o ocazie de mare bucurie pentru locuitorii cerului, o bucurie cum Cerul nu a mai avut niciodată în trecut. Ioan aude „ca un glas de gloată multă.... ‘Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să împărăţească.’” Hristos este acum biruitor! „Să ne bucurăm, să ne veselim şi să-I dăm slavă!” Acestea sunt versurile celor patru coruri mari care răsună până-n veşnicii, „căci a venit nunta Mielului [în sfârşit!]; soţia Lui s-a pregătit” (vers. 6-9). Invitaţiile la ospăţul nunţii sunt primite chiar acum şi.... din păcate unii le-au respins. Sărbătoarea a început! Veniţi!

Dintre toate romanele care s-au scris vreodată nici unul nu a fost aşa de emoţionant ca această poveste de dragoste ajunsă până la urmă la punctul culminant.

 

Traducerea Cântării Cântărilor care este probabil cea mai fidelă traducere în limba engleză a acestei cărţi (Cântarea lui Solomon din VT) a fost realizată de Ariel şi Clana Bloch (Random House, 1995). Când a ajuns în posesia mea, am deschis repede ca să văd cum au tradus 4:7 – versetul citat de Pavel în Efeseni 5:27 („n-ai nici un cusur” – se referă la biserică atunci când se pregăteşte pentru „nunta Mielului;” Apoc. 19:7, 8). Da, această traducere clarifică lucrurile: „literal: ‘şi nu este nici un defect în tine.’”

Apoi am verificat versetul 15 („un izvor de ape vii”): da, „’un izvor, proaspăt şi care ţâşneşte din Liban.’” Acesta este versetul citat de Isus „în ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului [sărbătoarea corturilor], [când] a stat în picioare şi a strigat: ‘….Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura’” (Ioan 7:37, 38). În acest verset Isus confirmă locul Cântării Cântărilor în Biblie! Poate că rabinul Akiba a avut dreptate atunci când a spus că această carte este Sfânta Sfintelor a literaturii biblice. (Aţi putea găsi o definiţie mai bună pentru ceea ce înseamnă a „crede” în Isus? Cel care „crede” eşti tu! Curge şi din inima ta acel izvor de ape vii în relaţiile tale cu oamenii? Ai un cuvânt despre adevărul veştii bune pentru fiecare? Este el „viu” în tine?)

Soţii Bloch au înţeles greşit Cânt. Cânt. 5:1-8; ei au studiat doar textul ebraic. Isus citează versiunea greacă (Septuaginta) în Apoc. 3:20: „Eu stau la uşă şi bat.” Fata, mireasa Lui, se cuibăreşte în pat, este deranjată de venirea Lui la acea oră, şi la început nu Îi dă voie să intre (aceasta este biserica adevărată, „aceea” pe care El o iubeşte aşa cum un mire îşi iubeşte mireasa). Dezamăgirea Lui nu poate fi descrisă. În final, ea încetează să se mai gândească la confortul propriu, se gândeşte la nevoia Lui şi se ridică pentru a-I da drumul înăuntru – dar El a plecat. Doar pocăinţa („Sunt bolnavă de dragoste!”) o va ajuta să-L găsească din nou. Citiţi povestirea aşa cum este redată!

De ce ne-a îndemnat apostolul Pavel să ne rugăm „pentru împăraţi şi pentru toţi cei ce sunt înălţaţi în dregătorii” (1 Tim. 2:1, 2)? Cuvântul „toţi” trebuie să se refere la orice partid politic cu care simpatizăm; şi, da, la orice naţiune. Trebuie să includă de asemenea şi poliţia angajată în luptă, care încearcă cu disperare să „ţină” vânturile tornadei produse de patima omenească sălbatică ce suflă în Franţa. Dacă deţii o maşină franceză de dimensiuni modeste şi nu ai un garaj gen fortăreaţă în care să o parchezi noaptea, benzile formate din tineri înnebuniţi o vor incendia, aşa cum au făcut cu mii de maşini.

Expresia „toţi cei ce sunt înălţaţi în dregătorii” arată că trebuie să ne rugăm pentru Jacque Chirac, preşedintele Franţei, în egală măsură ca şi pentru preşedintele Statelor Unite. Aceştia sunt oameni ca noi toţi, alcătuiţi din carne, sânge şi nervi. Indiferent cât de uriaşi sunt din punct de vedere politic, ei nu sunt decât o protoplasmă slabă/neputincioasă. Conducătorii ambelor partide politice din S.U.A. au dat crezare minciunilor care au condus naţiunea la războiul din Irak; ei sunt bărbaţi şi femei limitaţi şi supuşi greşelii. Ca oameni care respectă Biblia şi pe Autorul ei, avem o datorie sfântă pe care nu trebuie să o neglijăm cu nici un chip – să ne punem în locul lor atunci când ne rugăm. A purta responsabilităţile statului acum ar putea dezechilibra pe oricare dintre „conducători,” în special dacă sunt imaturi. „Vai de tine, ţară, al cărei împărat este un copil” (Ecl. 10:16). Mântuitorul ne-a spus că în aceste zile de pe urmă conducătorii „îşi vor da sufletul de groază, în aşteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ” pentru că „puterile” care au constituit întotdeauna o temelie solidă pentru noi „vor fi clătinate” (Luca 21:26).

Acum Iranul vrea să şteargă Israelul de pe faţa pământului: Aceasta ne aminteşte de conflictul dintre Ismael şi Isaac, conflict care a avut loc înainte de noul legământ. Suntem încă împotmoliţi la acest subiect! Dumnezeu a făgăduit că ni-l va trimite pe „proorocul Ilie” (Mal. 4:4, 5) care va vesti lumii adevărul puternic despre evanghelia noului legământ (vezi Apoc. 18:1-4) – o solie finală de har şi îndurare.

 

Acest tânăr a venit în fugă la Isus, abia mai putând să respire/şi cu respiraţia întretăiată L-a întrebat: „Ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică?” Un om care părea aşa de uşor de convertit! Isus a pornit de la cuvântul folosit de el – a face – şi i-a dat un răspuns complet legalist: „Păzeşte poruncile,” apoi a citat decalogul. La prima vedere, răspunsul Lui este un argument nemaipomenit în favoarea legaliştilor de astăzi.

Dar tânărul dorea mai mult: El I-a spus lui Isus că făcuse toate acestea încă de când era copil. „Ce-mi mai lipseşte?” Ceea ce voia să spună era că îşi dorea să atingă desăvârşirea – ţinta oricărui legalist.

Apoi Isus pune degetul pe rană: „Dacă vrei să fii desăvârşit.... vinde ce ai [şi] dă la săraci.” Să nu credeţi că a vrut să-l descurajeze pe tânăr: „Vei avea o comoară în cer.” Aceasta ar fi trebuit să satisfacă orice dorinţă de înavuţire cultivată „din tinereţe.” Dar Isus nu putea să „evanghelizeze” fără a vorbi despre cruce: „Apoi vino şi urmează-Mă” (Mat. 19:16-22). Tânărul ar fi putut avea şansa de a deveni un apostol Pavel!

Dar bietul om avea o problemă gravă. Era mai rău decât dacă ar fi avut lepră sau ar fi fost orb. El era bogat – „avea multe avuţii.” Aşa că a plecat. Mai târziu, Isus le-a spus ucenicilor Săi: „Cât de anevoie vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu cei ce au avuţii!” Apoi a repetat acest lucru, dar cu o mică diferenţă – „cei ce se încred în bogăţii....!” (Marcu 10:23-25). El pare să contrazică ceea ce a spus în Matei 11 despre jugul Său, cum că ar fi „bun,” iar sarcina lui „uşoară” (28-30; din nou legaliştii ar putea fi încântaţi, pentru că lor nu le place ideea cu/despre „bun” sau „uşor”). Dacă eşti bogat (şi fiecare persoană care primeşte acest mesaj este, într-un fel sau altul), poţi rezolva problema pe care o ai mărturisind că nu meriţi nici măcar un strop din „bogăţia” pe care o ai: Ceea ce meriţi tu este moartea a doua pe care a suferit-o Isus în locul tău şi pentru tine.

 

Cuvântul „evanghelie” înseamnă „veşti bune.” Pavel spune că lui nu îi este ruşine cu ea, pentru că ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede (Rom. 1:16). Nu vrem să o încâlcim cu controverse şi argumentări neînsemnate!

Samaritenii din satul Sihar aveau evanghelia curată chiar înainte ca ucenicii să o priceapă clar, pentru că ei înţeleseseră adevărul că Isus este „Mântuitorul lumii” (Ioan 4:42), nu doar al celor care cred. Ucenicii nu au înţeles pe deplin acel adevăr până la învierea lui Isus, nici până la Cincizecime. Dar el continuă să fie un adevăr pe care mulţi nu îl înţeleg, şi acesta este motivul penru care capacitatea lor de a câştiga suflete la Hristos este paralizată. În multe biserici există scaune goale tocmai din acest motiv. Întoarcerea lui Isus este întârziată din cauză că noi am rămas în urma samaritenilor.

Pavel a înţeles, pentru că el a spus că Hristos este „mântuitorul tuturor oamenilor şi mai ales al celor credincioşi” (1 Tim. 4:10). Astfel, există două aspecte ale mântuirii: unul se aplică „tuturor oamenilor,” şi celălalt se aplică doar „celor credincioşi.” După ce Adam, ca reprezentant al rasei omeneşti, a fost înfrânt, Hristos a preluat rolul „ultimului” sau celui de-al doilea Adam (1 Cor. 15:45), şi a murit pentru lume, nu doar pentru „cei aleşi.” El a „[gustat] moartea pentru toţi,” nu doar pentru cei botezaţi (vezi Evr. 2:9). Tatăl a plănuit ca „toţi oamenii” să fie salvaţi pentru totdeauna (1 Tim. 2:3, 4). El nu a „predestinat” pe nimeni pentru pieire, ci pe toţi pentru mântuire (Efes. 1:3, 4). De aceea înainte de „întemeierea lumii” El i-a ales pe „toţi oamenii” să fie „în Hristos” la fel de sigur cum El i-a oferit lui Esau „dreptul de întâi-născut.” Darul nu a fost sub nici o formă „provizoriu,” depinzând de vreo faptă bună din partea lui Esau; acesta era „dreptul” lui. Dar el l-a „nesocotit” şi l-a „vândut” (Gen. 25:32-34). Acum, nu nesocoti şi nu vinde ceea ce ţi-a fost dat ca drept de naştere „în Hristos.”

 

Este posibil să Îl urmăm pe Isus Hristos cu credinţă şi să nu întâmpinăm împotrivire sau chiar persecuţie? Înţeleptul a spus că atunci „când sunt plăcute Domnului căile cuiva, îi face prieteni chiar şi pe vrăjmaşii lui” (Prov. 16:7); aceasta sună ca şi cum dacă te confrunţi cu împotrivire şi persecuţie căile tale „nu sunt plăcute Domnului.” Dar Pavel spune că „toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus, vor fi prigoniţi” (2 Tim. 3:12). Şi Isus a spus că El ne trimite „ca pe nişte oi în mijlocul lupilor.... Veţi fi urâţi de toţi, din pricina Numelui Meu” (Mat. 10:16, 22).

Aceasta poate fi o viaţă solitară, în special dacă treci prin toate fără să ai pe cineva alături. De aceea Isus Se grăbeşte să te asigure că în singurătatea ta dureroasă ai parte de tovărăşia Lui: „Ucenicul nu este mai presus de învăţătorul său, nici robul mai presus de domnul său.... Nici [o vrabie] nu cade pe pământ fără voia Tatălui vostru.... Cine vă primeşte pe voi, Mă primeşte pe Mine; şi cine Mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine” (Mat. 10:16-40). Da! Când îngenunchiezi în rugăciune cerând putere pentru a rezista, primeşti asigurarea că Domnul Isus este alături de tine. Duhul Sfânt te va îndemna să „[suferi] totul” şi să fii „credincios până la moarte” (1 Cor. 13:7; Apoc. 2:10).

Doar roagă-L pe Domnul să te ajute ca să nu atragi singur cenzura asupra ta pe căi sucite, prin ceea ce le-ar putea crea oamenilor sinceri impresia că eşti extremist sau fanatic. Un adevărat urmaş al lui Isus Hristos îi va iubi întotdeauna pe vrăjmaşii săi, îi va binecuvânta pe cei ce îl bleastămă, va face bine celor îl urăsc şi se va ruga pentru cei ce îl asupresc şi îl prigonesc (Mat. 5:44). Să nu crezi niciodată că eşti singur; nu doar că Hristos este alături de tine prin Duhul Sfânt. Dar în fiecare luptă în care adevărul se confruntă cu eroarea, există oameni sinceri care privesc. Va veni şi binele. Capătă curaj din exemplul dat de Rosa Parks.

 

Când Dumnezeu ne porunceşte să facem ceva, El asigură întotdeauna puterea sau capacitatea de a face acel lucru. Dacă acest lucru nu ar fi fost adevărat, El nu ar fi meritat definiţia sublimă a lui Ioan: „Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:8). El dă porunca; răspunsul nostru ar trebui să fie de îndată: „Da, Tată din cer; aleg să fac şi să fiu ceea ce porunceşti Tu! ‘Cât de mult iubesc legea Ta! Toată ziua mă gândesc la ea’” (Psalmul 119:97). Când evanghelia este înţeleasă, „a trebui” capătă imediat o formă activă: A face ceea ce porunceşte El devine acum voinţa noastră liberă, desfătarea noastră. Minunea minunilor – suntem împăcaţi cu Dumnezeu! (2 Cor. 5:20). Aceasta este semnificaţia ispăşirii – punerea la un loc cu Dumnezeu, care El Însuşi este „dragoste.”

Una dintre porunci este: „Bărbaţilor [engl: soţilor; n.tr.], iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi s-a dat pe Sine pentru ea” (Efes. 5:25). Cuvântul folosit pentru „dragoste” este verbul pentru agape, şi agape este dragostea lui Dumnezeu – aşa că acum venim faţă în faţă cu o descoperire uluitoare: dragostea sexuală este un dar al dragostei lui Dumnezeu – ceva pur şi sfânt, în sfânta căsătorie. „Soţii” sunt întotdeauna bărbaţi căsătoriţi! Aceasta înseamnă că desfrânarea şi adulterul nu reprezintă „dragostea” care este agape; sexul nepermis înseamnă dragoste de sine, care are uciderea împletită în fibrele ei.

Este agape un tip fericit de dragoste? Dacă soţul crede evanghelia, răspunsul trebuie să fie da. În agape există o înţelepciune care întrece toată iscusinţa lui Satana şi a îngerilor răi; este o dragoste biruitoare. Revista TIME a publicat odată un articol de Jacques Levy care recunoştea deschis că desfrânarea este „vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu.” Adevărat; este „umblarea după lucrurile firii pământeşti,” „vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu” (Rom. 8:7). Cu toţii o avem; o moştenim de la Adam prin natura noastră păcătoasă. Şi Ioan defineşte „vrăjmăşia” ca ucidere (1 Ioan 3:15); de aceea sexul nepermis înseamnă întotdeauna răstignirea din nou a lui Hristos. Evrei 6:6 – „ei răstignesc din nou pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu, şi-L dau să fie batjocorit.” Toate vor ieşi la iveală la judecata finală, când, din nefericire, pentru mulţi va fi prea târziu. Dar bucuraţi-vă că Duhul Sfânt ne poate descoperi acest adevăr astăzi! În el se găseşte o binecuvântată ispăşire.

 

Din ce în ce mai mult principiul vinei colective şi al responsabilităţii colective este recunoscut de mari instituţii. Oameni sinceri din industria tutunului încep să înţeleagă că au o responsabilitate colectivă pentru grăbirea suferinţei şi a morţii unui mare număr de persoane dependente.

McDonalds şi alte firme din indusria fast-food au acelaşi îndemn al conştiinţei. Acest fruntaş al industriei plănuieşte să fie mai agresiv în a le spune clienţilor adevărul despre grăsimile letale din produsele promovate de firmă.

Ierarhia Bisericii Romano-Catolice este forţată să accepte responsabilitatea colectivă pentru preoţii care au molestat sexual copii. Alertaţi, romano-catolicii conştiincioşi sunt îndureraţi de responsabilitatea lor colectivă, oricât de neimplicaţi ar fi fost în aceste infracţiuni. Acum Consiliul Executiv al Bisericii Episcopale doreşte ca biserica să se pocăiască pentru faptul că în secolul 19 a susţinut sclavia.

Conducerea unei biserici protestante proeminente din Germania şi Austria tocmai a publicat la scară mondială o mărturisire a vinei colective pe care o au deoarece părinţii lor l-au elogiat pe Adolph Hitler şi au susţinut într-o manieră entuziastă regimul nazist – fapte care au avut loc cu o generaţie în urmă, ei nefiind implicaţi personal. Toate acestea sunt rezultatul principiului divin adânc înrădăcinat al vinei colective de care oamenii nu pot scăpa. (vezi. Lev. 26:40).

Implicarea maximă în vina colectivă este respingerea şi omorârea Fiului lui Dumnezeu, când „noi,” oamenii, în sens colectiv, L-am torturat şi L-am răstignit. Împotrivirea faţă de convingerea cu privire la vină pe care o aduce Duhul Sfânt este considerată de Cer o „insultă” la adresa Lui. Sfârşitul inevitabil: condamnare totală. Slavă lui Dumnezeu, pocăinţa este încă posibilă!