Îi întâlnesc peste tot pe unde merg, având aceeaşi nemulţumire: „Vreau să fiu un creştin adevărat. Sunt membru al bisericii, păzesc ziua Domnlui, merg la biserică, plătesc zecimea, dau daruri, dar ştiu că dacă ar fi să mor astăzi, nu aş fi pregătit. Nu iubesc Biblia, nu îmi place să mă rog... Ceea ce iubesc este lumea şi pe mine însumi. Sincer, povestea crucii nu îmi impresionează inima rece. Ce aş putea să fac?”

Desigur există mulţi sfătuitori mai înţelepţi decât mine. Dar Domnul să mă ajute să te încurajez:

1. Nu ai ales bine ultimul cuvânt. Nu este nimic de „făcut” – aceasta este problema. Ai nevoie să „crezi” ceva – „oricine crede...” (Ioan 3:16). „Prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea” (Rom. 10:10; dar ai dreptate, aceasta este problema ta: ai inima rece).

2. În versetul 9 avem făgăduinţa: „Dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat [pe Isus] din morţi, vei fi mântuit.” Ştii că aceasta nu este doar o vorbă-n vânt. Tu ai nevoie de o „lucrare în inimă.” „Fapte” nesfârşite, dar o inimă rece, îţi întreţin frica.

3. Domnul Isus este real; El este o Persoană; dar Îl poţi jigni. El spune: „Vino...” TREBUIE să vii; şi aceasta cere puţin timp – un timp de calitate. Poate departe de restaurant. Şi ceea ce te înspăimântă aproape mai mult decât orice altceva – liniştea. Radioul, CD-player-ul, televizorul, DVD-player-ul – toate închise. Toată „’muzica’ de fundal” ...oprită. În cadrul acestui interviu Îi vei acorda atenţie deplină.

4. Inima ta este goală, sufletul tău este înfometat; mintea ta este răvăşită. Nu ai nevoie de magie sau de emoţionalism. Poate că nici rugăciunea nu este suficientă – poate nici chiar rugăciunea altora pentru tine; sufletul tău are nevoie de ceva mai mult decât de rugăciune. Ai nevoie de hrană spirituală – „pâinea din cer” (Ioan 6:32). Ai nevoie de adevăr în inima ta. Nu te lăsa „prins” în citirea cărţilor sau revistelor DESPRE Biblie. CITEŞTE BIBLIA. Celelalte cărţi „inspirate” mai pot aştepta. Nici un autor „inspirat” nu ar îndrăzni vreodată să-ţi spună să citeşti cărţile lui/ei în locul Cărţii lui Dumnezeu, Biblia.

5. Citeşte o traducere bună. Autorii ei au fost inspiraţi. Dacă KJV este dificilă, citeşte NKJV; este bună. Cele patru Evanghelii şi Iov din TEV sunt minunate (dar nu şi Galateni sau Romani!).

6. Invită-L pe Domnul Isus să-ţi dea Duhul Său cel Sfânt. Ţi-l va da. „Nădăjduieşte în Domnul! ...Nădăjduieşte în Domnul!” (Ps. 27:14). El S-a apropiat deja de tine; acum este timpul ca tu să te apropii de El.

 

Este Biblia, ca şi carte (compusă din pagini legate la un loc), menită să fie „depăşită” şi înlocuită cu versiuni computerizate? Mai consideră Tatăl ceresc Biblia (ca şi carte) solia Sa către rasa omenească? Auzim spunându-se deseori că citirea cărţilor nu mai este la modă. „Oamenii nu mai citesc! Ei privesc filme.”

Ultimele cuvinte ale Evangheliei după Ioan se referă la „cărţi care ar trebui scrise” despre Isus ca Fiu divin al lui Dumnezeu (21:25, KJV). El a poruncit ca Scripturile să fie cercetate, referindu-Se la cărţile sau papirusurile pe care le aveau atunci (5:39). El i-a mustrat pe aceia care nu studiau şi nu credeau „Scripturile,” spunând: „Vă rătăciţi” (Mat. 22:29). În ziua în care a fost înviat, El le-a oferit un studiu biblic la doi dintre ucenicii Săi, începând „de la Moise şi de la toţi prorocii şi le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El” (Luca 24:25-27). El a susţinut studiul biblic.

Nu avem nici un motiv să ne îndoim de faptul că El are şi astăzi aceeaşi povară pe inimă pentru noi – să citim, să studiem, să învăţăm ceea ce Duhul Sfânt i-a inspirat pe profeţi şi apostoli să scrie „pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor” (1 Cor. 10:11, NKJV).

Marea majoritate a locuitorilor pământului nu sunt conectaţi la internet sau nici nu ştiu să folosească un computer. Şi chiar mulţi dintre aceia care ştiu, preferă cărţile în formă tipărită. Ceea ce iei cu tine în pat înainte de a adormi este o carte. Ceea ce iei la biserică la Şcoala de Sabat este o Carte (cu câteva excepţii printre cei dependenţi de Internet). Uşurinţa cu care găseşti ceea ce te intereseză în Biblie prin răsfoirea paginilor nu poate fi îmbunătăţită, şi în mod sigur sublinierea pasajelor importante pentru a fi găsite mai uşor data viitoare este eficientă. Biblia ta devine „cuvântul lui Dumnezeu” pentru tine, într-un mod intim şi personal. Ţi se potriveşte mai bine decât ţi se potrivesc pantofii în care umbli. (Notează pe margine date şi locuri în care Duhul Sfânt a fost foarte aproape de tine!)

O rugăciune pe care Tatălui Îi place foarte mult să o audă şi să-i răspundă este cererea ca Duhul Sfânt să îţi facă cunoscute cuvintele Lui pentru tine (Prov. 1:23). Roagă-te ca El să-ţi dea foame şi sete după neprihănire (Mat. 5:6) – aceasta este calea „fericirii” (ceea ce înseamnă să fii „binecuvântat”). Şi vei fi surprins cât de des va deschide Domnul uşi pentru tine ca să împărtăşeşti comorile adevărului pe care le-ai descoperit în citirea personală a Bibliei. Un singur lucru, te rog: Fii modest cu aceste descoperiri; nu-i alunga pe cei sinceri mândrindu-te cu ele.

 

Cunosc istoria lui Isus aproape de când mă ştiu, dar acum este mai proaspătă şi mai vie decât oricând. Grace şi cu mine obişnuim încă să avem ceea ce se numeşte „închinare în familie” dimineaţa şi seara; în prezent citim Ioan, versiunea TEV. Niciodată până acum nu mi s-a părut ura poporului lui Dumnezeu faţă de Fiul Său aşa de amară şi lipsită de logică; e ruptă din iad! Niciodată de la apariţia acestei planete nu a fost cineva aşa de „dispreţuit şi părăsit de oameni” (Is. 53:3). Istoria lui Isus este istoria veşniciei. Peste tot pe unde există fiinţe inteligente în acest univers, acestea se miră că oamenii creaţi după chipul lui Dumnezeu şi răscumpăraţi prin dragostea Sa pot fi atât de diabolici în ura lor faţă de Fiul lui Dumnezeu.

În prezent lumea se află într-o relaţie complet nouă cu scaunul de domnie al lui Dumnezeu: Trăim în Ziua cosmică a Ispăşirii. Este ceasul în care, după cum Scriptura a spus de mult, pocăinţa pentru respingerea şi răstignirea Fiului lui Dumnezeu va fi completă şi, în final, un popor va fi pe deplin împăcat cu neprihănirea lui Dumnezeu. Una din metaforele vii care descriu această „ispăşire” (sau punere la un loc) este cea cu „Mireasa” care se pregăteşte pentru „nunta Mielului” (Apoc. 19:1-8). Din rasa omenească, având o vină colectivă pentru respingerea lui Hristos, se conturează (sau se va contura) o „rămăşiţă” unită cu Hristos la fel de intim cum o mireasă este unită cu soţul ei.

În timp ce această „ispăşire” are loc, oamenii care Îl resping pe Hristos Îl vor răstigni „din nou” într-o ultimă manifestare frenetică a urii lor faţă de Dumnezeu. Marea Zi a Ispăşirii este pentru unii ceasul în care se vor împăca deplin cu Dumnezeu, iar pentru ceilalţi, care aleg să nu creadă în Fiul lui Dumnezeu, este ceasul „judecăţii.” Va fi momentul ca Apocalipsa 13-19 să se împlinească, cu tot ce au spus profeţii cu mult timp în urmă. A şi venit acest moment.

 

Au trecut 41 de ani de când trei angajaţi în domeniul drepturilor civile au fost ucişi în mod misterios în Mississippi. În toţi aceşti ani, justiţia a părut că doarme. Ieri însă, un bărbat acum în vârstă de 80 de ani a fost găsit vinovat de plănuirea crimelor. Mulţi se vor gândi acum la versetul din Numeri 32:23: „Să ştiţi că păcatul vostru vă va ajunge.” Dar aceasta nu prea le mai foloseşte la nimic celor trei care au murit; ei nu pot decât să aştepte ziua judecăţii.

Are Duhul Sfânt vreo legătură cu această întâmplare? Imaginea bătrânului care trebuie să plătească pentru ceea ce a făcut când avea treizeci şi ceva de ani poate fi transformată de Dumnezeu într-o binecuvântare pentru tinerii din întreaga lume. Şi aceasta este o lecţie bine venită care ne arată că cei trei tineri care şi-au dat viaţa pentru ceea ce considerau a fi o cauză a dreptăţii au fost reabilitaţi. Şi este de asemenea o binecuvântare faptul că indignarea care a produs agitaţie la nivel guvernamental în ce priveşte aceste crime ne încurajează să credem Dumnezeu are slujitori în posturi înalte.

Dacă eşti unul dintre cei mulţi din această lume care au trebuit să sufere fără să li se facă deptate, acceptă mângâierea şi încurajarea pe care ţi le oferă Biblia. Ea raportează experienţa celor care au trebuit să sufere încă de la omorârea lui Abel – primul martir (Gen. 4:1-8). O lecţie pare să se evidenţieze în toate povestirile biblice: Prezintă-i Domnului cazul tău în rugăciune fierbinte, şi lasă-L pe El să Se ocupe de acesta. El spune: „Răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplăti” (Rom. 12:19). Este nevoie de mult auto-control ca să-L laşi pe Domnul să Se ocupe de problemă; şi nu poţi face acest lucru dacă nu ai „credinţa lui Isus” (Apoc. 14:12). Nimeni nu a suferit vreo nedreptate mai mare decât El! Învaţă de la El. Nu este nevoie să aştepţi până în veşnicie ca să fii reabilitat; Duhul Sfânt te mângâie acum.

 

La curţile împăraţilor păgâni din Persia antică, dacă apăreai trist riscai să fii aruncat în închisoare. Ţi se cerea să păstrezi mereu pe chip un zâmbet îngheţat şi, evident, glumele şi comedia defineau stilul de viaţă.

Biblia ne spune că Neemia, slujind în prezenţa împăratului, s-a temut, pentru că era prea sincer pentru a face să piară acel zâmbet îngheţat de pe chip, pentru că inima lui suferea pentru onoarea lui Dumnezeu implicată în nimicirea Ierusalimului (Neemia 2:1-3). Dumnezeu iubeşte sinceritatea, chiar dacă aceasta înseamnă că o inimă frântă trebuie să se exprime. Citim în Psalmul 34:18: „Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă şi mântuieşte pe cei cu duhul zdrobit.”

Acest lucru sună foarte ciudat în anul 2005, nu-i aşa? Noi credem că El este foarte „aproape” de oamenii zâmbitori, fericiţi – dacă nu cânţi de bucurie înseamnă că este ceva în neregulă cu aşa-zisa ta „relaţie cu Isus.” Mulţi sunt de părere că este un păcat să ai inima frântă. Dar printr-o folosire poetică a negativului dublu suntem asiguraţi în Psalmul 51:17 de favoarea specială a Domnului pentru inimile frânte: „Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit: Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită.”

A avut Isus vreodată inima frântă? Nu în sensul că a cedat necredinţei păcătoase; dar citim că El a luat asupra inimii Sale fericite durerea inimilor noastre. De exemplu, citim că El a fost „dispreţuit şi părăsit de oameni,” iar acest lucru L-a durut, pentru că era „om al durerii şi obişnuit cu suferinţa” (Is. 53:3). Nu poţi vorbi despre a avea „o relaţie cu Isus” fără să ţii cont de acest aspect al caracterului Său. Cu cât te apropii de El mai mult, cu atât apreciezi mai mult acest adevăr. Şi pentru că a suferit foarte mult pe cruce, citim că rasa omenească L-a dispreţuit pentru aceasta: „Noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit” (vers. 4). „Noi” doream un Mesia mereu zâmbitor, nu Unul cu o inimă frântă. Ce părere avem însă astăzi despre inima Lui plină de dragoste? Simte El împreună cu toţi oamenii trişti şi îndureraţi de pe pământ? Da! El tânjeşte să pună capăt păcatului şi durerii pe care acesta o aduce. Şi cu cât ne apropiem mai mult de El, cu atât vom fi şi noi mai preocupaţi de acest lucru.

 

Ţi se întâmplă din când în când să cazi pe genunchi şi să strigi către Domnul: „Îţi mulţumesc pentru că m-ai salvat de la dezastrul pe care îl meritam”?

Sunt mulţi aceia care ar da orice ca să poată şterge din memorie şi din raportul vieţii lor o anumită faptă nesăbuită sau indiscretă. Deseori este vorba despre curvie sau adulter, o ispită la care au cedat, un pas greşit, sau o gafă care a umbrit o reputaţie de altfel impecabilă. Aproape imediat după aceea apare sentimentul teribil de vină şi ruşine. Acesta poate fi letal.

Un grup de-al nostru discuta dacă Hristos a murit din cauza păcatelor noastre care au fost aşezate asupra Lui, sau din cauză că aceste păcate erau în El de la naştere. S-a simţit vinovat ca şi cum erau ale Lui? S-a identificat El cu noi, păcătoşii, în mod deplin?

Citim Isaia 53:6: „Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor”; aceasta este o dovadă în favoarea conceptului „asupra.” Dar citim şi 2 Corinteni 5:21: „Pe Cel [Hristos] ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi.” Aceasta este o dovadă în favoarea conceptului „în.” Nu infecţia provocată de cuiele ruginite care I-au străpuns mâinile şi picioarele L-a omorât, ci vina, în forma ei cea mai pură – vina noastră. Povara L-a copleşit ca şi cum El era Cel vinovat. Acest adevăr profund luminează cartea Psalmilor; peste tot în ea se vorbeşte despre Hristos, în special în psalmii scrişi de David. Numele lui Hristos este „Dumnezeu cu noi.”

Dacă porţi povara unei vine care îţi anulează orice bucurie, aminteşte-ţi Psalmul 130: „Dacă ai păstra, Doamne, aducerea aminte a nelegiuirilor, cine ar putea sta în picioare, Doamne? Dar la Tine este iertare, ca să fii de temut” (vers. 3, 4). Te-ai aştepta ca psalmistul să spună: „Dar este vină... ca să fii de temut.” Nu, este iertare; sentimentul copleşitor al harului bogat, faptul că El a purtat vina ta şi te-a eliberat de ea. Toată viaţa ar trebui să „mergi încet” aşa cum a mers Ahab atunci când s-a pocăit de nelegiurile sale teribile (1 Împ. 21:27).

Şi dacă Domnul nostru iubit te-a salvat de tine însuţi, tot trebuie să „mergi încet,” căci ştii că nu ai nici măcar un dram de neprihănire proprie (vezi Is. 54:17). Înţelegi cât rău ai fi făcut dacă nu ar fi existat un Mântuitor care să te ţină de mână (vezi Mat. 8:25; 14:30; din întâmplare, înţelegerea sănătoasă, plină de umilinţă, a acestui fapt este similară cu „pocăinţa colectivă”).

 

Te numeri şi tu printre oamenii moderni care se simt împovăraţi de toate lucrurile pe care trebuie să le facă? Poate că eşti destul de tânăr pentru a face faţă, şi poate că simţi că tot ce-ţi trebuie este doar câte o pastilă din când în când care să te ajute să rezişti în timpul zilei. Şi, da, faci tot posibilul să mai strecori în program şi puţin studiu biblic sau o pagină din devoţional, dar apoi, cu cât citeşti mai mult, cu atât te simţi mai vinovat pentru faptul că ai lăsat anumite „datorii” neîndeplinite.

Ei bine, iată o rază chiar de la Domnul Isus: „Vouă, însă, tuturor celorlalţi din Tiatira, care... n-aţi cunoscut ‘adâncimile Satanei’ cum le numesc ei, vă zic: ‘Nu pun peste voi altă greutate” (Apoc. 2:24). Aceasta demonstrează că Domnul Isus ştie cum este să fii un om împovărat. Nu înţeleg prea bine contextul particular din „Tiatira” care a necesitat această remarcă plină de milă, dar ai tot dreptul să crezi că Isus simte împreună cu tine. Poate ai crezut că Duhul Sfânt te covinge în mod constant cu privire la păcat (Ioan 16:8 – acest lucru este adevărat! Dar el aduce şi mângâierea! 14:6), îndemnându-te mereu să munceşti mai mult, să acţionezi mai mult, să te rogi mai mult, să studiezi Biblia mai mult, să te rogi mai mult, să plăteşti „mai multă zecime,” să dai mai multe daruri, să mergi în călătorii misionare, să te trezeşti mai devreme, să mănânci mai sănătos, şi te simţi epuizat din punct de vedere spiritual, ca şi fizic. Este aceasta voia Domnului pentru tine?

Opreşte-te o clipă şi gândeşte-te: Domnul Isus făgăduieşte că va pune o limită a „sarcinilor” pe care EL ţi le va da. Chiar insistă că „sarcina” LUI este „uşoară.” Şi cu cât Îl laşi să Se apropie mai mult de tine, cu atât jugul Lui devine mai „uşor” (Mat. 11:28-30). Complicaţiile pe care le crează în viaţa ta un program al faptelor te-ar putea face să crezi că aceasta este o erezie; dar este o latură a lui Isus pe care trebuie să o cunoşti. El este „Stăpânul” tău, da; dar este şi Prietenul tău.

 

Când Isus a fost înviat, Satana a fost rănit mortal. Geneza 3:15 a fost împlinită: şarpele (Satana) a „zdrobit” într-adevăr „călcâiul” lui Hristos prin răstignire; dar Hristos i-a „zdrobit” „capul.” Dacă zdrobeşti capul unui şarpe, înseamnă că-l omori. Aşadar, la înviere, Satana a fost zdrobit.

Dar în mintea celor care meditează la aceste lucruri apare de îndată următoarea întrebare: „Atunci de ce încă 2000 de ani de păcat, cruzime, mizerie, create de acelaşi ‘şarpe’ care se presupune că ar fi fost zdrobit? De ce i-am mai avut pe Hitler, Idi Amin, Stalin şi alţii ca ei, şi de ce stăpânesc în această lume crima şi violenţa ca în zielele lui Noe? De ce este împlinită într-un mod atât de îngrozitor profeţia lui Pavel, conform căreia ‘oamenii răi şi înşelători vor merge din rău în mai rău’?” (2 Tim. 3:13). „Dau toate acestea mărturie despre biruirea vrăjmaşului?”

Şi alte întrebări: „De ce nu vine Isus din nou, aşa cum a promis, ca să pună capăt lucrării lui Satana? Este Dumnezeu indiferent? Amână El acest eveniment până în momentul în care Se va sătura de tot şi Se va hotărî să sune din trâmbiţă şi să coboare cortina în mod arbitrar?” Putem căuta un răspuns în această lume, dar trebuie să ne întoarcem la ceea ce spune Biblia: „Un om” „aruncă” „sămânţa în pământ... Când este coaptă roada, pune îndată secera în ea, pentru că a venit secerişul” (Marcu 4:26-29). Poporul lui Dumnezeu trebuie să se maturizeze şi să aprecieze – să „creadă” – ceea ce a realizat Hristos prin moartea, îngroparea şi învierea Sa, şi anume faptul că Satana a fost biruit. Evrei 2:14 spune că el a fost „paralizat,” aşa cum experţii zoologi trag cu o săgeată într-un rinocer sau un leu periculos şi îl paralizează pentru a-i putea examina dantura. Satana nu ne poate forţa să continuăm să păcătuim, doar dacă noi alegem de bună voie să îl lăsăm să facă aşa ceva, să îi permitem să ne înşele.

Biruinţa lui Hristos asupra lui Satana prin învierea Sa a fost minunată; acum, spune Apocalipsa 12:11, poporul lui Dumnezeu trebuie de asemenea să îl biruiască „prin sângele Mielului.” Satana continuă să pretindă că este imposibil ca o fiinţă omenească să asculte de legea dragostei lui Dumnezeu; este privilegiul nostru acela de a ne împărtăşi din biruinţa glorioasă a lui Hristos. Acesta este un lucru pentru care merită să trăieşti!

 

Diferenţa dintre un credincios şi un necredincios este rugăciunea. Necredincioşii nu au nevoie să se roage; se pot descurca pe cont propriu. Ei sunt stăpânii lumii, totul le merge bine – „Adevărat vă spun, că şi-au luat răsplata,” spune Isus. Dar acelora care „cred” în Isus le este greu atunci când încearcă să se descurce pe cont propriu; ei se includ în categoria din care făcea parte şi David, care (aproape) mereu îşi descărca sufletul în rugăciune în Psalmi. El avea tot felul de „duşmani” despre care se ruga continuu ca Domnul să-i biruiască (O clipă! Nu cădeţi în capcana de a crede că David era paranoic! După fiecare rugăciune, cu excepţia uneia singure [Psalmul 88], el se ridică bucuros şi biruitor deasupra tuturor problemelor, încrezător în Dumnezeu, care l-a ascultat şi a răspuns rugăciunii lui. Aceasta nu este paranoia.). De aceea am spus că le este greu „credincioşilor” să se descurce pe cont propriu; ei ştiu că nu pot, aşa că tresaltă de bucurie, în credinţă, ştiind că pot reuşi cu binecuvântarea Mântuitorului lor. (Şi chiar reuşesc!)

Biblia este plină de rugăciuni. Doamna din Matei 15:22-28 care Îl imploră pe Isus să o vindece pe fiica ei, care era „muncită rău de un drac,” se roagă; El i-a probat credinţa şi a dus-o până la limită, înainte să o vindece pe fiica ei. Omul care avea un fiu posedat de diavol (Marcu 9:17-24) se roagă: „Dacă poţi face ceva, fie-Ţi milă de noi şi ajută-ne.” Din nou, Isus îi probează credinţa şi o duce până la limită, aproape agonizant, înainte de a răspunde rugăciunii.

Rugăciunea nu are nici un sens dacă nu înveţi să crezi (a) că există un Dumnezeu care este aşa cum spune El că este („îndurător şi milostiv, ...bogat în bunătate” – Ps. 103:8), şi (b) că El aude şi îi răsplăteşte pe aceia care se deranjează să „se apropie” de El (Evr. 11:6). „Apropierea” este un interviu serios, inteligent, bine gândit, cu Suveranul universului, care îţi spune că El este Tatăl tău ceresc şi că tu eşti copilul Lui; El te întâmpină pe terenul tău, aşa sobru cum eşti. Fără joacă, te rog. Nu este treaba mea să garantez ceva în numele Lui; dar dintr-o mică experienţă personală pot da mărturie că El „primeşte pe păcătoşi,” şi chiar „mănâncă cu ei” (Luca 15:2; da, ia prânzul cu El!), „îţi iartă toate fărădelegile tale” (Ps. 103:3), ne spune ce este în neregulă cu noi şi ne încurajează să credem că ne va îndrepta (Ioan 16:8-11), ne întăreşte într-un mod minunat respectul de sine (Gal. 2:20), ne oferă dovezi ale vieţii veşnice pe care o vom avea prin credinţa în Hristos (Rom. 8:16-19), şi ridică povara care ne-a apăsat ani de zile (Mat. 11:29-30).

 

Tony Blair dă dovadă de un fel de zel misionar pentru ajutarea Africii. Bun. Dar după istoria ultimilor zeci de ani se naşte o întrebare: Ajută la ceva pomparea banilor? Răspunsul pare să fiu nu, CU EXCEPŢIA cazului în care problemele care ţin de corupţie pot fi rezolvate. De exemplu, ideea că relaţia cu o virgină l-ar vindeca pe cel bolnav de SIDA, şi fantezii similare în domeniul economic. Noi, care ne desfătăm în bunăstarea noastră fantastică nu suntem cu nimic mai buni în ochii lui Dumnezeu; şi noi avem plăgile noastre în ce priveşte pornografia şi divertismentul violent.

Când eram tânăr am fost trimis ca pastor misionar în Uganda. Era perioada dinaintea venirii la putere a lui Idi Amin. Chiar şi atunci, Uganda era celebră pentru promiscuitatea populaţiei. Am simţit ca o responsabilitate serioasă înaintea lui Dumnezeu să păstoresc cu grijă biserica noastră. Înjugarea la legalism nu a ajutat deloc; teama s-a dovedit a fi o motivaţie ineficientă. În timp ce mă rugam, am început să studiez împreună cu Baganda [cea mai numeroasă etnie din Uganda; n.tr] ce s-a întâmplat la cruce; ce înseamnă să trăieşti în marea Zi a Ispăşirii (da, ei puteau să înţeleagă!); când Biblia spune „Dumnezeu este agape” (1 Ioan 4:8), ce înseamnă agape? În ce fel este aceasta diferită de dragostea omenească? Ce moarte a suferit Isus – prima sau a doua? Cum S-a „dezbrăcat pe Sine Însuşi” pentru noi? Cum îl „constrânge” dragostea Lui agape pe credincios să spună „Nu!” pretenţiilor eului şi senzualităţii? Putem coopera cu Isus în aceste ultime zile ale istoriei lumii? Ne putem apropia de El?

Am fost impresionat să le citesc Isaia 22:12-14 ca „adevăr prezent,” căci predicarea crucii era de obicei privită cu uşurătate, chiar şi de unii pastori. Desigur, nu am visat niciodată la venirea lui Idi Amin, şi nici ei. Până la urmă parcă a fost căderea Ierusalimului în miniatură (70 d.Hr.). Dar Hristos nu i-a părăsit în teroarea care a urmat. Domnul a fost aproape de ei. „Îndurările Lui nu se sfârşesc” (Plângeri 3:22, KJV).

 

Permiteţi-mi să vă prezint un prieten cu care puteţi avea părtăşie: David, regele David, omul care a scris mulţi dintre psalmi, omul care era foarte păcătos, dar s-a pocăit din adâncul inimii. Dumnezeu i-a dat cel mai neobişnuit „dar” pe care l-a primit vreodată cineva – prietenia foarte intimă cu Hristos şi părtăşia suferinţelor Lui (vezi Filip. 3:10 pentru această expresie). Cu alte cuvinte, lui David i s-a permis să guste la prima mână, prin prolepsă, experienţele prin care a trebuit să treacă Fiul lui Dumnezeu pentru a putea deveni cu adevărat Mântuitorul nostru. Legătura a fost realizată.

David a fost, desigur, 100% uman – complet păcătos. Era la fel de păcătos ca orice om, totuşi Dumnezeu i-a permis să simtă ceea ce a simţit Hristos şi să scrie despre aceasta pentru ca şi noi să putem gusta. Părtăşia a fost reciprocă: David a simţit ceea ce a simţit Hristos, şi Hristos a simţit ceea ce simte păcătosul. Asta înseamnă pur şi simplu că Hristos S-a simţit aşa cum te simţi tu – vinovat, murdar, condamnat. Singura Fiinţă omenească fără păcat poate avea compasiune şi simpatie pentru cineva care şi-a distrus viaţa şi se simte vinovat. Romano-catolicul sincer ar putea tânji să găsească un preot plin de înţelegere în faţa căruia să înghenunchieze şi înaintea căruia să-şi deschidă inima într-o confesiune plină de amar şi ruşine; dar Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii, Cel care „n-a cunoscut nici un păcat,” dar care a fost „făcut păcat pentru noi” (2 Cor. 5:21), Singurul care este în sânul Tatălui – El este singurul tău duhovnic adevărat. În timp ce îngenunchiezi singur înaintea Lui şi laşi lacrimile amare să curgă, şi aştepţi înaintea Lui în liniştea singurătăţii, cu inima deschisă, cu psalmii lui David deschişi, de asemenea, înaintea ta – ia naştere părtăşia reciprocă.

Unde anume poţi găsi părtăşia cu Hristos în psalmii lui David? Peste tot, dar în special în psalmii 22, 69, 40, 27, 119, 142 etc. Şi nu uitaţi de psalmul 23 – aveţi nevoie şi de acesta.

 

Vă confruntaţi şi voi cu aceleaşi ispite ca şi mine, cu aceleaşi atracţii lumeşti, aceleaşi probleme care ţin de dragostea de sine? Unii oameni cred că au reuşit să se ridice deasupra ispitelor şi că sunt pregătiţi să intre pe porţile de mărgăritar; eu nu mă număr printre ei. Eu continuu să fiu „cel dintâi dintre păcătoşi” (1 Tim. 1:15), „cel mai neînsemnat dintre toţi sfinţii” (Efes. 3:8), şi „[despărţit] de [Hristos], nu [pot] face nimic” (Ioan 15:5). „Nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac” (Rom. 7:18).

Am citit că Pavel era extrem de fericit atunci când a spus: „Căci dragostea lui Hristos ne constrânge” [KJV] „pentru ca cei ce trăiesc, să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei” (2 Cor. 5:14, 15). O trăire lipsită de egoism! Biruinţă asupra bolii păcatului! Sfârşitul înfrângerilor! Ce nivel de viaţă minunat! Numai dacă aş ajunge ajunge acolo!

Dar acea dragoste a lui Hristos pare să mă lase rece; mă simt ca Martin Luther când i-a mărturisit preotului său: „Îl urăsc pe Isus!” Este un lucru groaznic să spui aşa ceva – dar acela a fost începutul adevăratei convertiri a lui Luther pentru că, în sfârşit, spusese un lucru adevărat. „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu” (Rom. 8:7), şi aceasta este şi „umblarea” mea. Când o rază mică de lumină începe să strălucească, îmi dau seama că nu sunt cu nimic mai bun decât aceia care L-au răstignit pe Hristos cu mult timp în urmă. Milioane de oameni se confruntă cu aceleaşi probleme cu care mă confrunt şi eu; ei privesc la cruce, numără rozariile, cântă imnuri, încearcă să se roage – şi totuşi se simt încropiţi. De ce nu îi ajută povestea crucii să trăiască o viaţă lipsită de egoism, dedicată lui Hristos?

Ei nu înţeleg, sau nu „pricep” (Efes. 3:18) că atunci când a murit pe cruce, El a suferit moartea a doua în locul nostru! El „S-a dat pe Sine însuşi la moarte” (adevărata moarte! Is. 53:12), „S-a dezbrăcat pe sine însuşi” (Filip. 2:6, 7), „S-a dat pe Sine însuşi pentru păcatele noastre” (Gal. 1:4), definitiv, nu doar cu împrumut! Totuşi, cea mai mare parte a lumii crede în nemurirea sufletului, învăţătură care contrazice toate acestea. Este imposibil să apreciezi ce a făcut Hristos (dacă crezi) şi să nu trăieşti o viaţă lipsită de egoism pentru El.

 

Cum poţi face diferenţa între credinţă şi încumetare? Între „ascultarea de glasul DOMNULUI” şi fanatism? Totul depinde de răspunsul la această întrebare, pentru că dacă nu ai „credinţă,” vei „pieri” (Ioan 3:16).

Noe a avut credinţă – a construit o corabie pe uscat „după cuvântul DOMNULUI.” Şi Avraam a avut credinţă – el şi-a părăsit casa gen Beverly Hills din Ur, Haldeea, şi a plecat să locuiască într-un cort tot restul vieţii; David a avut credinţă – fiind înarmat doar cu o praştie şi cinci pietricele, l-a înfruntat „în numele DOMNULUI” pe Goliat, care era înarmat aşa de bine; şi Ilie a avut credinţă, udând cu apă altarul de pe muntele Carmel, înfruntând moartea sigură din partea lui Ahab dacă Domnul nu ar fi aprins focul pentru jertfă. A fost Ilie un om cu un fizic impunător şi o personalitate deosebită, un boxer de primă clasă în ringul DOMNULUI? Sau era un om timid, retras, care tremura – ca noi?

Mi-ar plăcea să văd o înregistrare video relizată pe locaţia de pe muntele Carmel, dar cel mai bun raport de care dispunem este raportul biblic, iar acesta spune că el era ca noi: „Ilie era un om supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi” (Iacov 5:17). Sunteţi tentaţi să vă fie teamă să staţi singuri? Da! Credinţa lui Ilie se află la o distanţă de milione de kilometri de încumetare; el a tremurat mult timp înaintea DOMNULUI, a îngenunghiat ca să se roage în legătură cu acest lucru zi de zi, an de an, până când, în final, Domnul i-a întărit convingerea de a face deosebirea între Baal şi Iehova (doar câţiva din Israel aveau acest discernământ!), şi i-a dat suficient curaj pentru a merge la Ahab ca să-i transmită ultimatumul Domnului – alege, împărate: închinarea la Baal şi foametea, sau pocăinţa şi binecuvântarea lui Dumnezeu.

Pe tot parcursul celor trei ani şi jumătate, el a trebuit să se roage „cu stăruinţă” (Iacov 5:17), continuu, în fiecare zi, altfel nu ar fi adoptat acea poziţie pe muntele Carmel (1 Împ. 18). Mai erau încă „7000” care nu îşi plecaseră „genunchiul înaintea lui Baal,” totuşi, nici unul nu a avut curajul să se arate la chemarea lui Ilie: Cine este de partea Domnului?! „Poporul nu i-a răspuns nimic” (vers. 21). Binecuvântaţi fie cei „7000,” totuşi, se pare că toţi aveau o urmă de laşitate adânc, în sufletele lor! Apocalipsa ne spune că fiecare Ilie din cei „144.000” va „înflori” singur acolo unde el/ea va fi „plantată,” în vremea sfârşitului. O, Doamne, dă-ne capacitatea de a distinge între fanatism şi credinţă, şi apoi curajul de a sta de partea binelui, chiar dacă ar fi să se prăbuşească cerul peste noi!

 

Îţi tânjeşte inima după bucuria pe care o aveau primii apostoli? Da! Noi nu suntem satisfăcuţi de o experienţă fadă, lipsită de entuziasm, greoaie, oricât de comună ar fi. Ce aveau apostolii şi noi nu avem?

Ei au înţeles semnificaţia crucii lui Hristos! Da au crezut şi în învierea lui Hristos; dar învierea nu ar fi însemnat nimic dacă ei nu ar fi apreciat ceea a realizat El la cruce. Milioane de creştini din întreaga lume mărturisesc că „Hristos a murit pentru păcatele noastre.” Dar cum şi de ce a murit El?

Căutarea răspunsului nu este o muncă în zadar. Pavel spune: „Departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos” (Gal. 6:14); el le-a spus corintenilor că nu ştia altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit (1 Cor. 2:1-3). Lumina care va lumina pământul cu slava ei va fi o descoperire a semnificaţiei acelei iubiri arătate la cruce. Ceva în legătură cu crucea va trezi islamul, budismul, hinduismul şi, da, acele milioane de creştini încropiţi.

A murit Hristos (1) doar ca un milionar extraterestru, care s-a oferit să ne plătească datoria? Cuvântul folosit pentru a descrie acest concept este „substituire.” Ca şi cum cineva ar face închisoarea în locul altcuiva sau ar plăti pentru ca acesta să fie eliberat. Sau (2) Hristos a devenit cu adevărat unul dintre noi, al doilea Adam, şi a murit în locul nostru? Cât de mult S-a identificat El cu noi? Numărul (1) lasă inima rece sau încropită; (2) umple sufletul de o bucurie fără sfârşit. Conform mărturiei lor din Noul Testament, apostolii au fost înflăcăraţi de (2). Dacă îţi doreşti acel gen de bucurie, să nu ştii nimic altceva, decât pe Hristos şi pe El răstignit; apoi învierea Lui va însemna pentru tine o viaţă nouă în El.

Presa relatează că Saddam Hussein este „la pământ,” dorindu-şi mai degrabă să moară, decât să fie judecat în Iraq pentru „500 de crime cuprinse în 12 capete de acuzare.” Într-adevăr, pedeapsa pe viaţă nu ar fi suficient de lungă pentru crimele împotriva umanităţii de care este acuzat.

USA Today publică un articol despre Adam Morales, în vârstă de 33 de ani, care a ratatat ocazia de a fi eliberat condiţionat din închisoarea de la Gatesville, Texas, unde era ţinut singur în celulă, şi acum va trebui să suporte încă o condamnare de peste 35 de ani. La eliberare va avea 68 de ani. El este unul dintre cei 30.625 de deţinuţi ţinuţi singuri în celule în închisorile din SUA. Oricât de răi ar fi aceşti oameni, ei sunt totuşi fiinţe umane; nu putem spune că Isus Hristos nu are milă divină/umană pentru ei. El vede şi simte atunci când o pasăre cade pe pământ (Mat. 20:29). Vârsta de 33 de ani a lui Morales este una interesantă – la această vârstă simţurile unei fiinţe omeneşti sunt cel mai ascuţite şi dezvoltate, iar durerea, fizică sau spirituală, este simţită cel mai profund. Aceasta este vârsta când Fiul lui Dumnezeu, „’Emanuel,’ care, tălmăcit, înseamnă ‘Dumnezeu este cu noi,’” care „n-a cunoscut nici un păcat,” a fost „făcut păcat pentru noi” şi a suferit „blestemul lui Dumnezeu” şi a strigat într-o agonie teribilă: „Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Mat. 1:23; 2 Cor. 5:21; Deut. 21:23). El este singurul Om care a suferit atât de mult!

Este foarte greu să suporţi să fii închis singur în celulă, dar dacă deţinuţii ar cunoaşte şi ar înţelege vestea bună, perioada lor de singurătate ar fi îndulcită de părtăşia cu Hristos în suferinţa Sa. Chiar şi pedeapsa de încă de 35 de ani a lui Morales ar fi văzută ca o perioadă scurtă, în comparaţie cu viaţa veşnică, pe care o avem „în Hristos.” Deşi vestea bună este deseori alterată de învăţăturile „Babilonului,” Dumnezeu a făgăduit că un al patrulea „înger” (Apoc. 18) va lumina pământul cu slava lui, în timp ce evanghelia veşnică, completă, deplină, pură, clară, va fi vestită – chiar şi deţinuţilor, victimelor violurilor, celor care suferă în Darfur, Cambogia, şi în orice colţ de iad de pe pământ. Doamne, trimite această solie în curând!

 

Comunitatea noastră este traumatizată de această tragedie publică, lipsită de orice sens: Un poliţist foarte respectat a accidentat mortal cu maşina lui (un Ford Explorer alb) un băieţel de 13 ani care tocmai coborâse din autobuzul şcolii, şi, în loc să oprească imediat, poliţistul s-a panicat şi a fugit de la locul accidentului ca un criminal. Copilul traversa strada pentru a ajunge la scooter-ul lui. Familia lui este distrusă; la fel şi familia poliţistului; oraşul este îngrozit – cum poate un poliţist să facă aşa ceva?

Răspunsul: Conducea aflându-se sub influenţa alcoolului.

Această amăgire satanică cum că „băutura în cantităţi moderate nu face nici un rău” i-a distrus pe poliţist şi familia lui, a omorât un copil şi a distrus şi familia acestuia. Băutura în cantităţi moderate este periculoasă pentru oricine; tragedii similare sunt posibile oricând. Puţin alcool întunecă mintea oricui. Ziarele relatează aproape în fiecare zi cazuri de acest gen.

Există o biserică cu membri din întreaga lume care face din băutura „moderată” un test al calităţii de membru, la fel şi în ceea ce priveşte folosirea cu scop recreativ a medicamentelor. Această biserică susţine faptul că abstinenţa în aceste privinţe face parte din învăţăturile biblice despre mântuire, deoarece Mântuitorul nostru nu a consumat alcool. În special în aceste zile, când abstinenţa are nivelul cel mai scăzut din întrega istorie şi trăim în Ziua cosmică a Ispăşirii, abstinenţa totală este datoria oricărui creştin. Dacă poliţistul care a greşit ar fi fost membru al acestei biserici, băutura „moderată” ar fi însemnat pentru el violarea flagrantă a mărturisirii pe care ar fi făcut-o la botez.

Lui Hristos I s-a oferit un drog care avea rolul de a-I amorţi simţurile în timp ce atârna pe cruce, dar El „n-a vrut să bea” (Mat. 27:34). Nu spune nimeni că nu ar trebui să luăm aspirină dacă ne doare capul, dar ideea este că adevărata „temperanţă” este un mod de viaţă care înseamnă abstinenţa totală de la băuturile sau drogurile care ne afectează gândirea. Poliţistul nostru ar fi fost mai fericit astăzi dacă ar fi cunoscut şi ar fi fost convins de acest adevăr binecuvântat. La fel şi familia băiatului.

 

Ştirea tragică de pe primele pagini ale publicaţiilor din oraşul nostru se referă la un poliţist care în timpul liber a accidentat mortal un băieţel de 13 ani care cobora din autobuzul şcolii. Poliţistul şi familia sa, desigur, sunt distruşi, pentru că viaţa lui este ruinată.

Reporterii îl citează pe Wesley: „Eu aş fi la fel, dacă nu ar fi harul lui Dumnezeu.” Imaginaţi-vă cum s-a simţit acel poliţist înconjurat de maşinile poliţiei, cu sirenele sunând. „O, Doamne,” se tânguie el, „de ce ai permis să mi se întâmple aşa ceva?” Dacă eşti o persoană care consumă moderat alcool (ca şi el), linia fină dintre limita „legală” de alcool în sânge şi „de două ori mai mult decât limita legală,” poate fi călcată fără să-ţi dai seama. Dacă, la fel ca mine, nu consumi deloc alcool, există totuşi mii de alte tentaţii puternice care te fac să-L rogi pe Domnul nostru să te ţină de mână şi să te ferească de cădere (vezi Is. 41:10, 13).

Un alt om care a făcut cea mai regretabilă greşeală a fost Iuda Iscarioteanul. Când şi-a dat seama ce făcuse a fost atât de distrus încât s-a sinucis. Este vital pentru noi să ne oprim şi să medităm la  răul pe care am fi capabili să-l facem dacă nu am fi protejaţi de „harul lui Dumnezeu.” Nici unul dintre noi nu este, prin natura lui, mai bun decât alţii. Dacă, prin harul lui Dumnezeu, vom fi mântuiţi la sfârşit, vom realiza că această lucrare a fost posibilă 100% prin „harul [care] s-a înmulţit şi mai mult” (Rom. 5:20), şi nici măcar 1% prin meritele noastre.

Putem îngenunchia alături de poliţistul care a greşit, da, şi alături de Iuda; alături de aceia pentru care Isus S-a rugat: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” (Luca 23:34). Întreaga lume este vinovată, la nivel colectiv, şi întreaga lume Îi poate mulţumi lui Dumnezeu pentru că ne-a salvat. Bucuria care se va naşte din cunoaşterea pe care o oferă adevărata credinţă îţi va inunda sufletul acum şi întotdeauna.

 

Pentru a supravieţui fizic, trebuie să consumăm hrană în fiecare zi. Acest lucru cere timp, şi un anumit efort pentru a scoate hrana din pământ sau pentru a o culege din viţă sau din pomi. Nimeni nu a reuşit să inventeze o pastilă care să ţină locul hranei.

La fel, sufletele noastre au nevoie de hrană spirituală pentru ca să supravieţuim spiritual. Isus a spus: „Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi!” (Mat. 5:6). Un apetit bun este o mare „binecuvântare;” să-ţi poată fi foame şi sete – a, ce bucurie să te aşezi ca să mănânci ceva bun!

Dar unui om bolnav îi lipseşte pofta de mâncare. Îmi amintesc că odată am avut hepatită acută, iar piureul de cartofi cu sos, care de obicei mi se părea delicios, avea acum gust de talaj asortat cu ulei de maşină. Ca să mă pot bucura din nou de hrană, trebuia să mă vindec. Dacă nu îţi este foame de hrana din Biblie, dacă preferi să citeşti povestioare religioase uşoare, înseamnă că te ospătezi cu vată de zahăr în loc de pâine bună, hrănitoare. Iar asta va conduce în mod sigur la anemie, sau chiar paralizie spirituală.

Dacă îţi este foame, bucură-te; vino şi mănâncă. Dacă eşti destul de sensibil şi sincer pentru a recunoaşte că îţi lipseşte pofta de mâncare, că, practic, eşti „mort de foame” din punct de vedere spiritual, iată ce trebuie să faci: Pleacă-te pe genunchi, umileşte-ţi inima înaintea lui Dumnezeu, şi imploră-L să-ţi dea poftă de mâncare. Fii suficient de sincer şi direct pentru a-L lăsa să facă acest lucru – închide televizorul, radioul şi CD-playerul, stai pe genunchi şi „ascultă” „glasul” Său. Fii serios. Dacă Isus te invită la cină şi-ţi pune în faţă o farfurie goală cu un cuţit şi o furculiţă, spui „Mulţumesc!” de îndată. De asemenea, chiar dacă Biblia ta pare la fel de plictisitoare şi lipsită de atracţie ca o farfurie goală la cină, spune-I Domnului „Mulţumesc,” şi crede că El este credincios şi Îşi va ţine făgăduinţa de a-ţi oferi o bucată delicioasă din „pâinea vieţii.” Nu eu, ci El Însuşi a promis că nu îţi va da o piatră! (Mat. 7:7-11). 

 

Unul din darurile pe care le dă Duhul Sfânt oamenilor convertiţi este discernământul, care, mai pe înţeles, este capacitatea de a recunoaşte adevărul în situaţii dificile. Un detectiv poate recunoaşte un indiciu incriminatoriu într-un caz de crimă. Acesta este discernământul – ceva ce majorităţii dintre noi îi lipseşte.

Apostolul Ioan ne oferă un indiciu ca să recunoaştem diferenţa dintre un profet fals şi unul adevărat, dintre un hristos fals şi adevăratul Hristos. El spune: „...Cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi proroci mincinoşi” (1 Ioan 4:1). Cu alte cuvinte, nu vă lăsaţi păcăliţi! Doar nu vreţi să sfârşiţi prin a primi semnul fiarei! Care este indiciul oferit de Ioan? „Orice duh care nu mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup nu este de la Dumnezeu. Acesta este duhul lui Antihrist” (vers. 3, KJV).

Cuvântul „trup” în original este sarx – trupul păcătos pe care îl au toate fiinţele omeneşti. Isus a venit într-o fire [eng. trup; n.tr.] asemănătoare cu a păcatului şi „a osândit păcatul în firea [eng. trupul; n.tr.] pământească” (Rom. 8:3). Şi care este rodul binecuvântat al acestei realizări? Versetul 4 [KJV] spune: „...Pentru ca neprihănirea legii să poată fi împlinită în noi.” Acesta este un cuvânt interesant – „neprihănire.” În original, dikaioma. Cuvântul uzual pentru neprihănire este dikaiosune, care în Noul Testament înseamnă întotdeauna neprihănirea lui Dumnezeu, a lui Hristos, atribuită credinciosului. Dar dikaioma este diferit – este neprihănirea reală a credinciosului, împărtăşită, nu doar atribuită. O doamnă poartă o haină din blană de leopard – aceasta îi este atribuită, nu este a ei; leopardul poartă aceeaşi haină, dar este împărtăşită, face parte din el.