Rapoartele de ştiri actuale cu privire la Katrina prezintă clar faptul că acesta este unul din cele mai mari dezastre naturale pe care le-a suferit SUA. Ţi se topeşte inima văzând toţi acei oameni care nu numai că au suferit un lucru îngrozitor trecând prin furtuna sălbatică, dar acum trebuie să înfrunte o perioadă de luni de zile fără casă. Se pare că totul a fost împotriva lor – fără energie electrică, fără apă de băut, în plus, fără case. Chiar şi aceia care au căutat refugiu în Superdome sunt cuprinşi de nenorocire; şi când vor ieşi de acolo cum va fi? O doamnă s-a întors să-şi vadă casa şi a găsit-o făcută una cu pământul – tot ce a mai găsit din lucrurile ei a fost un pantof.

În toate dezastrele care au avut loc de când a început păcatul, scumpul nostru Domn şi Tatăl omenirii „[Şi-a adus] aminte de îndurările [Sale]” (Hab. 3:2). La fel ar trebui să facem şi noi. Acum se vor face apeluri pentru a oferi ajutor în urma acestui dezastru – el nu a avut loc în Darfur, Irak, Nigeria sau altă ţară din Lumea a Treia care suferă deseori dezastre şi foamete, ci în ţara noastră bogată şi puternică. Să avem milă.

Cum ar putea vreunul dintre noi să creadă că ceea ce se întâmplă să posedăm este „al nostru”? Este dureros să priveşti ştirile de pe CNN sau Fox referitoare la dezastru şi suferinţă, şi apoi să suporţi reclamele TV la maşini de lux, SUV-uri, şi altele. Reclamele au fost concepute înainte de tragedie, este adevărat; dar nu apar îngrozitor de deplasate în acest context?

 

Katrina ameninţa să fie unul dintre cele mai distrugătoare uragane care a lovit vreodată continentul Statelor Unite – „categoria 5.” Dar când a sosit a scăzut la categoria „4” şi în mod misterios a virat la dreapta, ferind oraşul New Orleans de soarta teribilă căriea îi fusese anunţată oficial. Acum cazinourile şi cartierul francez vor fi pline de veselie ca întotdeauna.

Dar cel puţin un prezentator TV a pus următoarea întrebare, referindu-se la uragan: „S-a mâniat Dumnezeu?” Sugestia este una demodată; dar este biblică. Dumnezeu cunoaşte sentimentul „mâniei” (Apoc. 19:16; 16:19). Şapte plăgi teribile vor veni şi ele vor fi „pline de mânia lui Dumnezeu” (15:1; KJV).

Dar cea mai aprinsă mânie a Lui este sau va fi manifestată asupra celor care pretind că sunt slujitorii Săi dar care înşeală lumea cu o minciună pe care o prezintă ca pe evanghelia Lui, când în realitate nu ea nu este evanghelia Lui. Cu cât mai mare este pretenţia şi cu cât mai adâncă ipocrizia, cu atât mai aprinsă va fi mânia. De aceea Apocalipsa 18 detaliază cum va răsplăti Dumnezeu „Babilonul” pentru „vinul mâniei curviei ei” care, spune capitolul, a fost sursa secretă a confuziei spirituale care a adus agonie asupra mulţimilor de oameni nevinovaţi de pe pământ – inclusiv războaiele inutile. În judecata finală a acestui pământ, „acolo [va fi] găsit sângele prorocilor şi al sfinţilor şi al tuturor celor ce au fost junghiaţi pe pământ” (18:24).

Dar avem veşti bune: înaintea acelei demonstraţii finale a „mâniei,” acelaşi capitol ne ne spunen că Dumnezeu va trimite un al patrulea înger cu o solie care va lumina pământul cu slavă, şi El va chema fiecare suflet sincer: „Ieşiţi din mijlocul [Babilonului], poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei” (vers. 1-4). Acum este timpul pentru această solie!

 

Dacă citeşti acest mini-mesaj, te numeri printre aceia care doresc să vină în ajutorul lumii, să construiască o „casă” pe stâncă, nu o casă pe nisip care să fie măturată de uragane „Katrina.” Vrei să trăieşti pentru un scop, astfel ca atunci când vei muri să rămână ceva în urma ta care va fi ca o sămânţă bună ce va aduce „rod” acum şi în veşnicie.

Dacă Îi ceri Domnului să te facă să fii o astfel de binecuvântare, poţi fi sigur că El îţi va răspunde. Aceasta face parte din făgăduinţele noului legământ pe care le-a făcut către copiii credinţei lui Avraam: „Vei fi o binecuvântare” oriunde vei merge (Gen. 12:2). Odată Isus şi ucenicii erau în mijlocul unei mari mulţimi într-un loc aflat departe de magazine şi restaurante. Era după-amiaza târziu într-o zi plină de activităţi; Isus învăţase şi vindecase poporul, iar ei nu mâncaseră nimic. Acum era ora cinei şi nu aveau nimic de mâncare, cu excepţia pacheţelului unui băieţel, pe care probabil i-l pregătise mama lui – doar cinci chifle şi doi peşti mici. Băieţelului îi plăcea să Îl audă pe Isus vorbind – evident, prefera să vină la aceste adunări decât să se joace cu prietenii săi. El a fost sincer şi le-a oferit ucenicilor puţinul său. Ei erau destul de deştepţi pentru a-I spune lui Isus ce să facă – să dea drumul mulţimii pentru a putea merge în sat ca să cumpere mâncare. El le-a răspuns: „Daţi-le VOI să mănânce!” Ei au replicat: „Nu avem decât puţinul acesta!” „Aduceţi-l la Mine,” a spus El (sunt sigur că El i-a mulţumit băieţelului!), a luat hrana în mână, I-a mulţumit Tatălui pentru ceea ce aveau, şi a început să hrănească peste 5000 de oameni.

Cred că suntem de acord că peste tot există mulţimi de oameni înfometaţi după cuvântul viu din partea Domnului. Învăţătorul răspunde rugăciunii tale cu această poruncă: „[Dă-le tu] să mănânce” (Mat. 14:15:21, KJV). Împarte cu alţii puţinul pe care l-ai primit de la El. El te va pune în legătură cu cineva şi vei putea cunoaşte bucuria de a fi chelner (ca ucenicii!), servind oamenilor pâinea vieţii sau, ca să schimbăm metafora, să cunoşti bucuria de a fi o conductă prin care curge apa vieţii către oamenii însetaţi.

 

Ţi se întâmplă să ai sentimentul puternic că eşti „cel dintâi” dintre păcătoşi (1 Tim. 1:15), că eşti „pământesc, vândut rob păcatului” (Rom. 7:14), că „nimic bun nu locuieşte în [tine], adică în firea [ta] pământească” (vers. 18)?

Nu dispera! Duhul Sfânt al lui Dumnezeu lucrează adânc în inima ta. Dumnezeu Însuşi ştie ce se întâmplă cu tine la fel cum ştie când un colibri cade pe pământ – acest lucru este important! Dumnezeu din cer te învaţă ca pe un student în clasa Lui. El te onorează!

Devii cu adevărat sigur că eşti „un copil al lui Dumnezeu” atunci când simţi că El te pedepseşte: „’Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El. Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte’” (Evr. 12:5, 6).

Noi am crezut, în general, că pedeapsa se referă la îmbolnăvirea noastră, un accident, sau ceva rău care ni s-ar putea întâmpla. Dar, de fapt, este vorba despre lucrarea Duhului Sfânt care ne convinge de păcat (Ioan 16:8). Pavel a avut o „experienţă creştină” sănătoasă care ilustrează ce înseamnă să fii pe aceeaşi lungime de undă cu Dumnezeu în această mare Zi a Ispăşirii – perioada curăţirii sanctuarului ceresc (vezi Dan. 8:14). Să simţi că eşti cu adevărat „cel mai neînsemnat dintre toţi sfinţii” (Efes. 3:8), nu doar la nivel retoric, nu este o experienţă nesănătoasă. Ar putea fi începutul convertirii tale profunde. Experimentezi în sfârşit cu adevărat ceea ce se spune în Zaharia 12:10 – 13:1. Până când Moise nu s-a smerit cu adevărat înaintea lui Dumnezeu, nu a fost posibil ca faţa lui să strălucească de lumina cerului, lumină care a uimit poporul (Ex. 34:35).

 

Este o diferenţă imensă între simţul propriei demnităţi şi auto-apreciere. Una este o conştiinţă a bunului simţ sănătoasă, de la Dumnezeu, sfinţită, şi alta este un sentiment păcătos al propriei importanţe şi al mândriei. Una este rodul binecuvântat al „harului” care învaţă ca nimeni „să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine; ci să aibă simţiri cumpătate despre sine, potrivit cu măsura de credinţă pe care a împărţit-o Dumnezeu fiecăruia” (Romani 12:3, KJV). Altă versiune: „Fiţi modeşti în sinea voastră, şi judecaţi-vă conform măsurii de credinţă pe care v-a dat-o Dumnezeu” (TEV). Alta: „Este important să nu vă formaţi părere greşită despre voi înşivă” (Peterson).

Evident, Dumnezeu doreşte să ne formăm o părere despre noi înşine, dar cu cumpătare, cu bun simţ, anticipând judecata finală când „toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul, pe care-l va fi făcut” (2 Cor. 5:10). Rezultatul abordării de tipul auto-apreciere va fi un şoc teribil înaintea scaunului de judecată, când Îl vor auzi pe Domnul spunând: „Duceţi-vă de la Mine” ca răspuns la contrarierea celor care s-au auto-apreciat (Mat. 25:41-45). Despre carierele lor strălucite, când erau siguri că au „prorocit.... în Numele [Său]....şi [au] făcut.... multe minuni în Numele [Său],” când „când toţi oamenii [îi grăiau] de bine” (Luca 6:26), Domnul va fi forţat să spună: „Niciodată nu v-am cunoscut” (vezi Mat. 7:21-23). Trist, dar se pare că altcineva vă binecuvânta!

Sună batjocoritor, dar este biblic: când vrei să te „apreciezi” corect, priveşte în jur şi mulţumeşte-I Domnului că „un câine viu este mai bun decât un leu mort.”Când eşti invitat la un banchet, „să nu te aşezi la masă în locul dintâi; ca nu cumva, printre cei poftiţi de el, să fie altul mai cu vază decât tine.... [şi tu să trebuiască] să iei locul de pe urmă” (Luca 14:9, 10).

Bunul simţ sfinţit! Mai bine să-l practici acum decât la sfârşit.

 

Ultimele raze de lumină care vor cădea pe pământul acesta întunecat chiar înaintea sfârşitului vor fi o descoperire a caracterului plin de dragoste al lui Dumnezeu. Biblia învaţă:

a. Această ultimă „descoperire” va fi în mod evident una şi aceeaşi cu lumina acelui „alt înger” care coboară din cer cu putere mare. „Pământul s-a luminat de slava lui” (Apoc. 18:1, 2). Nu este vorba de legalism exacerbat, nici de emoţionalism exagerat; este vorba de dragoste (agape).

b. Acea „slavă” va fi aceeaşi solie pe care Isus o descrie în Ioan 12:32, 33: „’Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi.’ Vorbind astfel, arăta cu ce moarte avea să moară.” Acea „dragoste” care va descoperi caracterul lui Dumnezeu” trebuie să fie aceeaşi dragoste care îi „constrânge,” îi „determină” sau îi motivează pe aceia care cred în Isus. Ei sunt motivaţi să trăiască doar pentru El, şi „să nu mai trăiască pentru ei înşişi” (2 Cor. 5:14, 15; KJV/NKJV). În „dragostea” cunoscută sub numele de agape se găseşte o putere formidabilă.

c. Din nou, acea descoperire a dragostei în ultimele zile ale istoriei trebuie să fie ceea ce a vrut să spună Pavel atunci când a afirmat: „N-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit” (1 Cor. 2:22). Acesta nu este extremism; este doar o „slujbă rezonabilă” pe care Pavel a considerat-o potrivită pentru dragostea extravagantă pe care Hristos o arătase pentru el (vezi Rom. 12:1). Era agape, nu o banala dragoste omenească. Pavel a înţeles ceea ce noi încă nu am înţeles.

În aceste zile de pe urmă, când păcatul şi egoismul vor deveni atât de violente, Domnul Isus va fi onorat de „144.000” (figurat sau literal) care „urmează pe Miel [Hristos crucificat şi înviat] oriunde merge El.... [Ei] sunt fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu” (vezi Apoc. 14:1-5). Oricine ar fi ei, VA EXISTA un popor care va da slavă lui Hristos! Am putea fi surprinşi în final când vom vedea cine va face parte din acel grup; să umblăm cu umilinţă înaintea Lui.

 

Ultimul număr din National Geographic ne bombardează cu imagini vii arătând cum milioane de oameni sunt înghesuiţi în cocioabe şubrede în enormele mahalale din Africa. Am fost misionar o viaţă în Africa; într-un anumit sens, sunt de acolo. Cum pot învăţa acele milioane de oameni ce face „Evanghelia lui Hristos.... puterea lui Dumnezeu pentru [mântuire]”? (Rom. 1:16). Tatăl nostru infinit care este în ceruri este suficient de mare pentru a ne cunoaşte pe fiecare, personal, pentru a avea grijă de fiecare dintre noi, care am fost răscumpăraţi prin jertfa Fiului Său. ar ei trebuie să afle despre Cel care a murit pentru ca aceia care cred „să nu piară.” Avem o datorie – să spunem lumii.

Ca şi milioanele de oamenii înghesuiţi pe bucăţelele de pământ din Orientul Mijlociu, în special pe pământul palestinian (revendicat atât de evrei cât şi de palestinieni ca urmaşi ai lui Avraam). Dumnezeul lui Avraam i-a oferit apostolului său, Pavel, înţelegerea problemei care afectează ambele părţi: „’Avraam a crezut pe Dumnezeu şi credinţa aceasta i-a fost socotită ca neprihănire.’ Înţelegeţi şi voi, deci, că fii ai lui Avraam sunt cei ce au credinţă [în Hristos]” (Gal. 3:6, 7). Avraam a avut DOI fii – Isaac şi Ismael. Isaac a fost copilul credinţei, şi Dumnezeu a stipulat: „În Isaac vei avea o sămânţă, care-ţi va purta numele” (Gen. 21:7; Rom. 9:7). Ismael a fost copilul necredinţei. Pavel spune: „Acestea [cei doi fii] sunt două legăminte” (Gal. 4:24). Ismael a fost fiul propriei voinţe, al necredinţei; dar naşterea lui Isaac a fost un miracol al credinţei.

Descendenţa fizică din Isaac (sau Ismael) nu garantează adevărata moştenire; „fii ai lui Avraam sunt cei ce au credinţă.” Şi „moştenirea” nu constă în deşertul palestinian sau irakian, ci în pământul înoit cu capitala la Noul Ierusalim. Cel mai umil locuitor al oraşelor sărace ale acestei lumi este copilul lui Avraam dacă crede făgăduinţele noului legământ (dar mai întâi are nevoie să afle care sunt aceste făgăduinţe!). O viaţă de credinţă acum, chiar şi în sărăcie, este infinit mai bună decât una petrecută în necrednţă – ceea ce înseamnă a pieri.

 

Time a descris într-un limbaj viu şi impresionant suferinţa pe care o simt israelienii pentru faptul că au fost forţaţi să părăseacă Gaza. Este ca o prevestire rea despre faptul că până la urmă vor fi forţaţi să părăsească pământul pe care ei îl numesc Israel. Dacă Dumnezeul lui Avraam i-a părăsit în ceea ce priveşte Gaza, cum vor fi siguri că nu va face la fel şi mai târziu – pe o scară mai largă? Dacă le-a dat câştig de cauză duşmanilor lor în Gaza, ce siguranţă mai au? În cine să-şi pună încrederea, în Dumnezeu sau în suportul militar american? (Securitatea Americii a fost pusă la încercare de istoria contemporană a războiului din Irak.)

Despre israelienii din Gaza Time spune: „Ochii lor trişti, plini de mânie şi durere, spun o poveste reală,.... scopul vieţii lor [este] spulberat.... Abandonarea caselor lor reprezintă o trădare ruşinoasă, chiar păcătoasă a temeliei ideologice a statului iudaic.... [Ei] pretind că puterea mai mare a dreptului divin este de partea lor: ţara pe care Dumnezeu le-a dat-o iudeilor.... Problemele acestei ţări sunt de dimensiuni cosmice.”

Fie că noi, oamenii, trăim în case „sigure” din comunităţile americane, sau în barăcile din Gaza, suntem ca tata Avraam căruia Dumnezeu nu i-a oferit nici o moştenire în ţara pe care israelienii o pretind acum, „nici măcar o palmă de loc, ci i-a făgăduit că i-o va da în stăpânire lui şi seminţei lui după el” (Fapte 7:5). Adam a vândut dreptul nostru de a moşteni pământul şi doar „prin credinţă a venit şi s-a aşezat el în ţara făgăduinţei, ca într-o ţară care nu era a lui şi a locuit în corturi.... căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu” – Noul Ierusalim pe noul pământ (Apoc. 21:1; Evr. 11:9, 10). Da, dacă trăiţi în case sigure nu vă puneţi încrederea în străjeri. Şi dacă trăiţi în Israel, nu vă puneţi încrederea în armată; încredeţi-vă în făgăduinţa noului legământ despre o moştenire de viaţă veşnică „în Hristos.”

 

Domnul, Tatăl nostru din ceruri, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, are un anumit mod de a vorbi lumii. El ştie cum să capteze atenţia lumii. Şi o va face atunci când va veni vremea.

Citim cum, în această vreme a sfârşitului, El trimite trei îngeri („soli-trimişi” este sensul cuvântului) cu trei solii speciale pentru orice neam, orice seminţie, orice limbă şi orice norod (Apoc. 14:6-12). Sarcina lor este de a pregăti un popor care să fie gata să se întâlnească cu Mântuitorul lumii, cândva răstignit, atunci când Se va întoarce ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor. Solia „celui de-al treilea înger” este întărită de solia unui al patrulea înger din 18:1-4, solie care „luminează” întregul pământ cu „slavă.” Tatăl încă iubeşte lumea „atât de mult” (Ioan 3:16)! Este o solie despre „harul [care] s-a înmulţit şi mai mult” (Rom. 5:20).

Istoria celor două legăminte este întreţesută cu ceea ce se întâmplă în Orientul Mijlociu. Însuşi Avraam a fost cuprins de confuzie cu privire la cele două. Iudeii, musulmanii, creştinii – toţi pretind că el este „tatăl” lor – dar ei înţeleg diferit cele două legăminte. Însăşi necredinţa lui Avraam (înainte de experienţa credinţei lui) a dat naştere conflictelor sângeroase dintre urmaşii săi. Dumnezeu doreşte ca lumii să i se prezinte o lecţie despre cele două legăminte, şi înainte de sfârşit El Se va îngriji ca cei patru „îngeri” trimişi de El (Apoc. 14, 18) să vestească solia Sa cu credincioşie. Vor avea loc multe umiliri ale inimilor înaintea lui Dumnezeu din partea tuturor celor care vor rămâne credincioşi până la sfârşit.

Solia care va „lumina” pământul cu „slavă” va fi descoperirea veştii bune despre cele două legăminte. Ea va fi o solie despre „Hristos şi.... El răstignit” (1 Cor. 2:1-3), şi El va fi „înălţat” pentru ca întreaga lume să Îl vadă bine (Ioan 12:32). Cele mai importante zile din istoria omenirii tocmai urmează să se desfăşoare. Nu-ţi părăsi „locul de scăpare” pe care îl ai „în El” (Ps. 91:1-16).

 

Urmaşul conştiincios, ager, al lui Isus veghează permanent. „Orice vânt de învăţătură” suflă cu forţă. Publicaţii de pe internet şi tipărite inundă cutiile noastre poştale, atât cele literale, cât şi cele electronice. Glasuri strigă ca să fie auzite noi interpretări ale învăţăturilor fundamentale ale Bibliei. Unele sunt în mod serios aberante, dar îmbrăcate într-un limbaj atrăgător menit să înşele „dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi” (Mat. 24:24).

Tensiunea creşte amintindu-ne că este un lucru greşit şi prostesc să ne lăsăm păcăliţi de  înşelătorii inteligente (ar fi trebuit până acum să avem „doctoria pentru ochi,” Apoc. 3:18), dar în acelaşi timp este reînviată respingerea lui Hristos dacă „[dispreţuim] profeţiile” de origine cerească (vezi. 1 Tes. 5:20). Domnul are un mod de a ridica „soli” (cei umili de obicei!) cărora le-a descoperit noi adevăruri pe care poporul Său are nevoie să le audă. Ei sunt noii „Ilie” care îi înfruntă pe împăraţii Ahab cei înguşti la minte, sau noii „Ioan Botezătorul” care înfruntă vechiul „Sinedriu” ce condamnă adevărul.

În Ioan 6 Isus a stat singur înaintea iudeilor, confruntându-i cu o problemă reală: El a divizat adunarea! Conducătorii şi poporul erau şocaţi; ce să creadă despre Isus? Era El Mesia? Erau demne de luat în seamă dovezile pe care le oferise El? Noi spunem „da!” dar situaţia nu a fost întotdeauna uşoară pentru popor. Nici unul din liderii poporului nu L-a primit pentru ceea ce spunea El că era. Aceasta îi încurca pe oamenii obişnuiţi.

Isus le-a înţeles nedumerirea, şi El înţelege şi nedumerirea ta. El a spus: „Dacă vrea cineva să facă voia [Tatălui], va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine” (Ioan 7:17). Această făgăduinţă nu scuză lipsa noastră de studiu; dovezile trebuiesc cântărite cu grijă. Dar ea este o asigurare cu privire la călăuzirea negreşită din partea Duhului Sfânt. Acum este timpul în care avem nevoie de ea ca niciodată mai înainte!

 

Ce ştim sigur despre problema israelo-palestiniană?

„Atât de mult a iubit Dumnezeu [ambele părţi], că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16).

Ştim că Dumnezeu îi iubeşte pe iudei. Pavel ne spune în Romani că, deşi ca naţiune ei L-au respins pe Mântuitorul lor atunci când L-au răstignit, „Dumnezeu n-a lepădat pe poporul Său pe care l-a cunoscut mai dinainte.... În vremea de faţă, este o rămăşiţă datorită unei alegeri, prin har” (11:1-5). (În vremea lui Ilie erau 7000 care nu îşi plecaseră genunchiul înaintea lui Baal.) Faptul că iudeii, ca trup colectiv, L-au respins pe Mesia nu înseamnă că iudeii, la nivel individual, nu pot găsi mântuirea în El dacă se pocăiesc. Şi Tatăl ceresc nu vrea să îi vadă pe iudei oprimaţi; Holocaustul a fost îngrozitor. El doreşte ca iudeii să trăiască pe pământ fericiţi şi în siguranţă. Hristos S-a rugat pentru cei care L-au răstignit: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” (Luca 23:34). Această rugăciune este încă valabilă.

Ştim, de asemenea, că Dumnezeu îi iubeşte pe palestinieni şi musulmani. Hristos este descris în Biblie ca fiind „Mântuitorul lumii,” „Mântuitorul tuturor oamenilor şi mai ales al celor credincioşi” (Ioan 4:42; 1 Tim. 4:10). El este „pâinea lui Dumnezeu [care].... dă lumii viaţa” (Ioan 6:33). Privilegiul ambelor părţi este acela de a se pocăi. Dragostea lui Hristos continuă să facă minuni în inimile oamenilor. Hotărârea lui Ariel Sharon ca israelienii să părăsească Gaza (el le spune israelienilor: „Daţi vina pe mine!”) încurajează speranţa că totuşi Duhul Sfânt va lucra la inimile iudeilor şi palestinienilor. Când pocăinţa va fi înţeleasă de creştini, musulmani şi iudei, când  semnificaţia crucii lui Hristos va fi pătrunsă, atunci lumea va fi luminată cu slava unei solii care conţine veşti minunate (Apoc. 18:1-4). Aceasta este preocuparea lui Dumnezeu!

 

Israelienii trec printr-o mare suferinţă. Prim-ministrul şi parlamentul au votat ca israelienii să părăsească Fâşia Gaza. După ce au cucerit Gaza de la palestinieni, în 1967, ei au considerat că aceasta este moştenirea lor de la Dumnezeu. Unii şi-au construit case acolo, dar era necesar ca guvernul israelian să păstreze soldaţi acolo pentru a-i proteja, toate acestea cu cheltuieli enorme, pentru că aceste câteva mii de israelieni trăiau înconjuraţi de peste un milion de palestinieni care credeau că aceştia nu aveau nici un drept să se afle acolo. Cum te-ai simţi dacă ai trăi într-o casă aflată într-un cartier ai cărui locuitori nu te doresc acolo? Şi nici nu întrezăreşti vreo speranţă de a-ţi face prieteni dintre ei.

Cum le-a spus Dumnezeu acestor israelieni că le dă Gaza? A vorbit El prin armele ultra-moderne oferite de America şi alţi aliaţi pentru cucerirea din 1967? Palestinienii nu au crezut acest lucru. A vorbit Dumnezeu prin Avraam, oferindu-le iudeilor întreaga ţară a Palestinei, chiar dacă ei L-au răstignit pe Mesia atunci când a venit? Doar prin acel Mesia urmau ei să înţeleagă care era moştenirea lor veşnică! (Ei, practic, au renunţat la dreptul lor asupra pământului când au strigat la răstignirea lui Hristos: „Noi n-avem alt împărat decât pe Cezarul!” Ioan 9:15). Şi palestinienii pretind că Avraam este tatăl lor!

 

În fiecare an fabricile de maşini lansează noi modele şi reclamele lor ne fac să credem că maşina noastră, model vechi, trebuie înlocuită cu una nouă. Suntem chiar jenaţi să fim văzuţi conducând un model vechi.

Există o tendinţă similară şi în privinţa cărţilor care „explică” Daniel şi Apocalipsa. Sunt produse „modele” noi cu noi metode de interpretare. Şi, desigur, tot ce este „nou” stârneşte interesul; toată lume recunoaşte că biserica este „încropită,” „adormită,” având nevoie de idei noi. În procesul noilor interpretări, desigur, vechile interpretări „istoriciste” ale acestor cărţi profetice sunt date la o parte. Totuşi, acelea sunt interpretările pe care poporul lui Dumnezeu le-a preţuit timp de vreo două secole. În acelaşi timp este abandonată şi o parte preţioasă a istoriei referitoare la modul în care Dumnezeu a condus poporul Său.

Apostolul Ioan, scriind cartea Apocalipsa, a plâns mult pentru că „nu se găsea nimeni nici în cer, nici pe pământ, nici sub pământ, care să poată deschide cartea, nici să se uite în ea....” (5:3, 4). Chiar atunci lui i-a fost prezentat Eroul cărţii: „un Miel [care] părea junghiat” (vers. 6). Cartea Apocalipsei a fost scrisă cu lacrimi, şi nu va fi înţeleasă decât cu lacrimi. Istoria răstignirii lui Isus este przentată în prim plan în această ultimă carte a Bibliei; Mielul este menţionat de aproximativ 25 de ori. Cartea este o explorare profundă a dragostei cereşti care L-a făcut să Se dezbrace pe Sine (Filip. 2:5, 6), să îndure „blestemul” lui Dumnezeu (Gal. 3:10), să moară atunci când a simţit durerea indescriptibilă a Tatălui Său care Îl părăsea (Mat. 27:46).

 

Mulţi creştini sinceri se luptă din greu cu ispita de a iubi lumea. Este foarte atrăgătoare. Dar avem porunca: „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în El” (1 Ioan 2:15). Direct la ţintă! Mai mult: „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre” (Rom. 12:2). Şi Isus S-a rugat pentru noi să fim păziţi de răul care este în această lume (Ioan 17:15).

Dar cum biruim atracţia? Printr-o super putere a voinţei? Să presupunem că un bărbat îi spune soţiei sale: „Mă străduiesc din greu să nu mă îndrăgostesc de o altă femeie.... Roagă-te pentru mine!” Cum se va simţi ea?

Dacă atracţiile lumii stăpânesc inima ta, este destul de probabil că nu ai înţeles niciodată ce spune Pavel că este „adevărul evangheliei” (Gal. 2:4, 14). „Sunt răstignit împreună cu Hristos,” spune el (2:20, KJV). Îţi va lua o oră să fii „răstignit” împreună cu Hristos; eşti pe genunchi, toate celelalte glasuri sunt făcute să tacă, absorbi Psalmul 22 sau 69, sau istoria din Evanghelii; i-ai întors spatele lui Mel Gibson şi tuturor celorlalte filme care prezintă în mod distorsionat crucea; laşi Cuvântul să-ţi vorbească

Acum „vezi” lucrurile mult mai bine decât într-un film. Te vezi pe tine răstignit cu Isus. Pavel spune că ceea ce „vezi” pe genunchi are puterea de a te schimba pentru totdeauna. „Departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume!” (Gal. 6:14). Acesta este adevărul: de îndată ce ai „văzut” crucea aşa cum este prezentată în Cuvânt, atracţiile lumii îşi pierd puterea pe care o aveau asupra ta.

 

La mijlocul lunii august rotaţia pământului nostru în jurul soarelui ne aduce aproape de coada unei comete cu mici particule de material asemănător cu nisipul care vor străluci puternic atunci când vor intra în atmosfera noastră. Noi obişnuim să numim aceste particule „stele căzătoare” deoarece ele brăzdează cu lumina lor cerul nopţii. În această lună ne vom întâlni cu meteoriţii din Perseide. Mai are loc o întâlnire similară la sfârşitul lunii noiembrie.

În Matei 24:29 Isus a vorbit despre „semnele” din cer care vor arăta că intrăm în „vremea sfârşitului” despre care a vorbit Daniel (11:35; 12:4). Aceasta se găseşte în minunata predică a Mântuitorului despre sfârşitul lumii: „Îndată după acele zile de necaz” vor fi semne. El a descris persecuţiile din Evul Întunecat către care arată Daniel şi Apocalipsa ca fiind cei 1260 de ani cuprinşi între 538 şi 1798 d.Hr., când aşa de mulţi urmaşi adevăraţi ai lui Isus au fost martirizaţi. Dar martirajele din Europa s-au încheiat curând după cutremurul care a avut loc în Lisabona în 1755. Marcu raportează timpul mult mai precis – „în zilele acelea, după necazul acesta” (13:24, 25), „soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei.” Oameni sinceri care respectau Biblia au recunoscut acest „semn” în ziua în care a avut loc misterioasa întunecare a soarelui – 19 mai 1780. Apoi Isus a adăugat: „stelele vor cădea din cer.” În noaptea de 13 noiembrie 1833, cea mai spectaculoasă explozie de stele căzătoare văzută vreodată a avut loc în Noua Anglie. Din nou, oamenii care respectau Biblia au fost reasiguraţi că am intrat în „vremea sfârşitului” despre care se vorbeşte în Daniel.

Unii continuă să aştepte ca Dumnezeu să repete aceste „semne în ceruri” pentru ca poporul Său să fie avertizat din timp. Dar când Toma a refuzat să creadă mărturiile celorlalţi ucenici despre înviere, Isus L-a mustrat (Ioan 20:29). Dumnezeu Se aşteaptă ca noi să respectăm mărturia istoriei!

 

Când eşti prea obosit ca să gândeşti, când eşti confuz, în întuneric, ispitit să cedezi descurajării, când nu ştii ce să spui chiar şi atunci când încerci să te rogi, Mântuitorul tău are o sugestie pentru tine (aceasta este o traducere liberă a pasajului din Matei 6:9-11).

„Roagă-te aşa:

Tatăl meu din ceruri, Numele Tău, onoarea Ta să fie lăudate în şi prin mine! Dă-mi prin harul Tău capacitatea de a mă gândi mai mult la ceea ce TU ai nevoie decât la ceea ce am eu nevoie! Fereşte-mă de a-Ţi aduce dezonoare!

Fie ca obstacolele care stau în calea venirii împărăţiei Tale să fie biruite; cu alte cuvinte, fie ca nimic să nu mai împiedice cea de-a doua venire a lui Isus! Învaţă-mă cum pot eu (aşa nevrednic cum sunt) să ‘grăbesc,’ nu să întârzii acea zi (2 Petru 3:12).

Fie ca scopurile sfinte ale lui Dumnezeu să îşi găsească împlinirea în această lume blestemată de păcat, fie ca dragostea Sa să biruiască aici, la fel cum aceste scopuri îşi găsesc împlinirea în cer. Învaţă-mă cum pot să ajut, nu să împiedic.

Dă-mi astăzi o bucăţică din pâinea vieţii pe care o pot asimila, un concept despre ‘adevărul evangheliei’ care să fie pentru mine mai clar astăzi decât ieri (Gal. 2:5, 14). Nu lăsa sufletul meu să mai fie înfometat.

Îndepărtează păcatul meu de ‘vrăjmăşie împotriva [Ta]’ (Rom. 8:7), salvează-mă de orice răutate împotriva Ta sau a oricărui om.

Eliberează-mă din iţele încurcate ale lui Satana aşa cum submarinul britanic Scorpio a eliberat acel submarin rusesc din locul în care rămăsese blocat la o adâncime de 1800 m. Amin.”

 

Care este diferenţa fundamentală dintre creştinismul autentic şi islamism? Diferenţa trebuie să constea chiar în ideea de Dumnezeu – cine este El. Primul capitol din Coran prezintă conceptul musulman despre Dumnezeu: Alah, „Domnul Binefăcător, Milos, al lumilor. Stăpânul Zilei Judecăţii.” Un concept lăudabil, solemn. Este conceptul esenţial al monoteismului – eliberarea de confuzia şi întunericul politeismului păgân. Musulmanii sunt profund recunoscători pentru faptul că nu sunt păgâni; ei consideră închinarea la idoli ca fiind blasfemie. Şi aceasta le stârneşte indignarea – jihadul.

Ideea de Dumnezeu pe care o prezintă Isus lumii este diferită. El este „Tatăl nostru care [este] în ceruri,” al cărui nume este „sfinţit.” Acest concept se referă la cea mai pură intimitate a dragostei familiale care poate cuprinde inima omenească începând din copilărie, şi care întotdeauna strigă: „Ava! Adică: Tată!” (Rom. 8:15). Rolul părintesc al lui Dumnezeu este conceptul fundamental pe care l-a predicat Isus mereu şi mereu. Fiecărui suflet omenesc El i-a vestit: Dumnezeu este Tatăl TĂU!

Şi un astfel de Tată este mult mai mult decât „Stăpânul Zilei Judecăţii.” El „este dragoste [agape],” un concept care lipseşte primului capitol din Coran. Atât de mare este dragostea Lui pentru o lume păcătoasă încât S-a dat pe Sine prin faptul că L-a dat pe Fiul Său să sufere moartea a doua. El „s-a dat pe Sine însuşi la moarte,” moartea finală care a însemnat renunţarea totală la eu (Is. 53:12). Trebuie să existe un Tată şi un Fiu pentru ca Fiul să poată descoperi dragostea Tatălui astfel. În creştinismul autentic, fiecare suflet omenesc care crede devine de asemenea „stăpânul zilei judecăţii,” căci agape (care este Dumnezeu) „izgoneşte frica” de judecată (1 Ioan 4:18). Fiinţele omeneşti nu sunt Alah – şi aşa va fi mereu; dar cei care cred în Hristos devin „părtaşi firii dumnezeirii” (2 Petru 1:4). Şi ei poartă crucea. Multe inimi musulmane tânjesc să cunoască. Haideţi să le spunem.

 

Pot copiii să cunoască vina păcatului lor? Pavel li se adresează direct: „Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii voştri.... ‘Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta’” (Efes. 6:1). Neascultarea este, desigur, păcat. Dar să fim sinceri: unii părinţi sunt greu de „cinstit,” indiferent de copil. Şi fiecare copil se confruntă cu aceeaşi problemă ca şi noi – moştenirea unei naturi căzute, păcătoase, de la Adam. Chiar şi în copilărie, în inimile lor tinere se dă marea luptă dintre Hristos şi Satana. Dar iată porunca divină: „Ascultaţi.... de părinţii voştri.” Aceasta trebuie respectată. Dar cum?

Slavă Domnului, Dătătorul poruncii a devenit Copil! „În toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat” (Evr. 4:15). Iată un gând şocant: A fost Isus un copil ispitit să nu îi cinstească pe părinţii Săi? Nu a avut El ca mamă pe cea mai bună femeie din lume – fecioara Maria?

Ei bine, ea însăşi a mărturist nevoia ei de un Mântuitor (Luca 1:46, 47). Da, ea L-a iubit pe copilul ei, Isus; dar deşi o mamă îşi iubeşte copilul este posibil ca în acelaşi timă să ajungă la exasperare în relaţia cu el/ea. Avem un indiciu despre Maria în istorioara despre întâlnirea ei cu Isus în Templu, atunci când El avea 12 ani. Pe drumul spre casă după sărbătoarea Paştelui, ea pur şi simplu a uitat de El pe parcursul unei zile de călătorie. El rămăsese în urmă pentru a se ocupa de „treburile Tatălui” [KJV, n.tr.]. Supărarea ei în ceea ce-L privea reiese din remarcile ei atunci când L-a găsit: nu-şi putea ascunde exasperarea (Luca 2:43-50).

Da, copii, Isus a fost ispitit să dea un răspuns lipsit de respect; mama Lui arătase necredinţă şi nerăbdare pe moment şi El trebuia să o mustre. Dar a făcut acest lucru cu respect plin de dragoste şi răbdare! Acelaşi Mântuitor vă va da şi vouă harul de a asculta de părinţii voştri „în Domnul,” şi de a-i „cinsti.”

 

Există creştini care sunt mulţumiţi cu binecuvântările vieţii pe care ştiu că Domnul li le-a oferit. Ei apreciază cunoaşterea pe care au despre Dumnezeu şi adevărul Său. Ei iubesc părtăşia din cadrul bisericii. Sunt recunoscători pentru cunoaşterea evangheliei, pentru speranaţa pe care o au în această lume întunecată, pentru modul în care credinţa a dat un sens vieţii lor. Ei apreciază, de asemenea, bunăstarea materială de care se bucură. Şi aşteaptă cea de-a doua venire a lui Isus şi se mulţumesc să lase momentul venirii Sale în seama providenţei Sale tainice; ei nu încearcă să definească termenul „aproape” atunci când este vorba despre revenirea Sa. Nu sunt preocupaţi dacă „aproape” înseamnă în timpul vieţii lor sau în timpul unei generaţii viitoare. Atenţia lor este întotdeauna îndreptată către prima înviere. Mulţumindu-I lui Dumnezeu, ei se simt bogaţi şi îmbogăţiţi. Sunt satisfăcuţi.

Dar există şi creştini care sunt profund preocupaţi de semnificaţia termenului „aproape.” Inimile lor sunt împovărate de durerea şi tristeţea care se găsesc la tot pasul în lumea noastră. Ei sunt permanent preocupaţi de ultima rugăciune din Biblie, ultimele ei cuvinte: „Vino, Doamne Isuse!” Ei nu pot fi fericiţi cu adevărat până când El nu vine. Ei vor să „grăbească” venirea Sa prin orice mijloc prin care Domnul permite ca ei să ajute. Aceştia se simt profund preocupaţi dacă, într-un fel sau altul, poporul Său nu a întârziat cumva venirea Sa şi astfel au prelungit în mod necugetat suferinţa multor oameni din întreaga lume. Ei ştiu bine că suferinţa celor nefericiţi este simţită de Hristos chiar acum, şi simpatizează cu El în durerea pe care o simte El. Aceşti oameni simt în mod deosebit o „constrângere” a dragostei lui Hristos, care îi motivează să îşi dedice întreaga viaţă unui anumit tip de slujire sub conducerea Duhului Sfânt. Dacă Disneyworld ar depinde de ei pentru susţinere economică, ar da faliment; ei doresc să ofere banii pe care îi au lucrării misionare. Ei doresc să Îl urmeze pe Miel (Hristos crucificat) oriunde merge. Tu unde eşti?

 

Autorul divin al Sfintei Biblii a intenţionat în mod evident ca Daniel şi Apocalipsa să fie citite în contextul celorlalte 64 de cărţi care alcătuiesc cuvântul scris al lui Dumnezeu. În acest fel simbolismul acestor două cărţi nu este greu de înţeles pentru nici un citititor sincer (Isus i-a spus femeii din Samaria că „astfel de închinători doreşte şi Tatăl,” Ioan 4:23). „Fiarele” = naţiuni sau împărăţii; „marea” = mari mulţimi de oameni; uraganele („cele patru vânturi”) = războaie; „coarnele” fiarelor = conducători sau împăraţi proeminenţi; şi timpul exprimat în „zile” = ani literali – astfel o „lună” = 30 de ani literali, etc., etc. Dovezi abundente relevă aceste date şi alte corelaţii.

Este evident că Autorul nostru divin nu încearcă să ascundă adevărul faţă de lume, ci doreşte să îl descopere – de aici şi numele cărţii Apocalipsa [„descoperire,” n.tr.]. Cartea se adresează oricui doreşte să înţeleagă. De aceea a trecut printr-un proces special de „mărturisire” – o sarcină literară încredinţată unui „înger” special a cărui datorie era de a traduce solia cărţii în imagini inspirate (vezi Apoc. 1:1).

Cercetătorii umili ai Bibliei au concluzionat în urmă cu secole că simbolistica timpului din perioada celei de-a şasea trâmbiţe din Apocalipsa avea menirea de a îndrepta atenţia către Isalm (9:13, 15). Ei au înţeles că „ceasul, ziua, luna şi anul” conduceau la data de 11 august 1840 când puterea politică musulmană a Imperiului Otoman s-a prăbuşit. În providenţa Domnului acest eveniment a fost proclamat pe scară largă, conducând la convertirea multor atei la creştinismul biblic. Recunoaşterea Islamului în profeţia biblică a fost pivotul ridicării şi progresului marii mişcări advente care a zguduit lumea în anii 1840. Ea a pregătit terenul pentru o mişcare mondială astăzi care proclamă că revenirea lui Isus este aproape. Profeţia din cuvântul lui Dumnezeu este o candelă pentru picioarele noastre şi o lumină pe cărarea noastră (vezi Psalmul 119:115). Fiţi recunoscători!

 

Domnul a făgăduit: „Vă voi trimite pe prorocul Ilie, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată.” Cui îl va trimite? Întregii rase omeneşti, colectiv? Întregii bisericii, colectiv? Răspunsul ar putea fi da. Dar fiecare dintre noi, individual, poate înţelege pentru sine făgăduinţa şi să-I ceară Domnului să îl trimită pe Ilie – dacă îi vom ura bun venit. Da, Domnul vorbeşte serios; El a făgăduit. Cum ţi-ai dori să se desfăşoare o întâlnire cu omul care l-a înfruntat pe regele Ahab şi tot Israelul? El va spune adevărul dacă tu eşti pregătit să-l auzi. Dar, reţine: adevărul care nu este „în dragoste” (agape) nu este adevăr (Efes. 4:15). Ilie este un om al dragostei autentice. El nu este lipsit de amabilitate, aspru.

Care va fi lucrarea lui Ilie? „El va întoarce inima părinţilor spre copii şi inima copiilor spre părinţii lor” (Mal. 4:6). Va fi o lucrare la nivel de inimi!  Impresionarea inimilor omeneşti; împăcarea inimilor înstrăinate; restaurarea lucrării dragostei; în timp ce inimile se vor ierta una pe cealaltă, în dragoste, vor curge lacrimi; inimile care erau moarte vor învia; comunicarea între inimile înstrăinate îşi va relua cursul; oamenii se vor ierta unii pe ceilalţi; relaţiile reci se vor încălzi; la venirea lui Ilie se va împlini Efeseni 4:31, 32: „Orice amărăciune, orice iuţime, orice mânie, orice strigare, orice clevetire şi orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru. Dimpotrivă, fiţi buni unii cu alţii, miloşi şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos.”

Ilie va veni, asta este sigur, pentru că Domnul a făgăduit că îl va trimite. El va fi trimis acestei generaţii „dacă îl [vom] primi” (vezi Mat. 11:14, KJV); dacă nu, atunci va trebui să aştepte pentru o generaţie viitoare. Dar în mod sigur Domnul nu doreşte să îl trimită pe Ilie dacă acesta va trebui să se refugieze din nou afară din „Israel” pe lângă vreun pârâu Cherit sau în casa vreunei văduve din Sarepta (1 Împ. 17:9).

 

Spune cartea Apocalipsei ce înseamnă numele ei – adică descoperirea semnificaţiei evenimentelor care au loc în prezent în lume? Da. Las-o să vorbească. Seria ei despre cele şapte biserici prezintă istoria adevăratei biserici a lui Hristos de-a lungul veacurilor până în prezent (cap. 2, 3). Seria celor şapte peceţi descoperă istoria apostaziei în biserica creştină de-a lungul veacurilor (cap. 4-7). Seria celor şapte trâmbiţe dezvăluie semnificaţia istoriei omenirii în relaţie cu planul lui Dumnezeu de mântuire (cap. 8-11).

Timp de secole, cărturari protestanţi umili au văzut în capitolul 9 istoria islamului şi importanţa lui în lume. „Îngerul al cincilea a sunat din trâmbiţă. Şi am văzut o stea care căzuse din cer pe pământ.... Şi soarele şi văzduhul s-au întunecat....” (vers. 1, 2). Cea de-a cincea trâmbiţă stabileşte identitatea (vers. 13-21). Islamului i-a fost permis să îndeplinească un rol deosebit: să fie un bici pentru depravarea creştinismului apostaziat. Apostazia („lepădarea de credinţă,” 2 Tes. 2:3-7) în biserica populară din primele secole creştine a hrănit zelul feroce cu care a fost propagat islamismul. Închinarea la idoli, de exemplu, a aprins în pieptul musulmanilor o furie pe care ei o considerau „dreaptă” şi, la o privire retrospectivă, aceasta a condus la o contrazicere pe faţă a legii sfinte a lui Dumnezeu. Musulmanii protestaseră împotriva iudaismului apostaziat; acum ei protestau împotriva bisericii apostaziate. Ei credeau că islamul este salvarea omenirii. Şi continuă să creadă la fel.

Cultura occidentală este considerată de majoritatea oamenilor ca fiind „creştină.” Noi repetăm istoria. Steaua care a căzut îşi are originea în cer; monoteismul ei influenţează gândirea celor peste un miliard de musulmani, printre care fanatici cu inimile împietrite, care consideră Hollywood-ul şi majoretele ca fiind esenţa „creştinismului.” Cartea Apocalipsei risipeşte confuzia produsă după 9/11. „Ferice de cine citeşte şi de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii şi păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!” (1:3). Solia ei este: „Pocăieşte-te” (3:19).

Uită-te bine la cele şapte trâmbiţe. Ce-a de-a şaptea este în plină desfăşurare chiar acum (11:15-19). Ştirea din spatele ştirilor este slujba lui Hristos ca Mare Preot.

 

Christianity Today anunţă că duminică, 9 octombrie 2005, va fi „Duminica Pornografiei – explorarea micului secret murdar al americii” (sic). Acest „eveniment de o zi” este menit „să aducă speranţă acelora care se luptă cu pornografia.” El va atrage mulţimi de toate vârstele.

„Aceia care se luptă” include prea mulţi clerici romano-catolici şi protestanţi – apoi urmează mulţimile. Pornografia nu mai este de mult timp un „mic secret.” Este rana deschisă a occidentului „creştin” – o sursă de energie violentă pentru ura islamului (care este monoteist). Sexul ilicit, sexul în afara graniţelor dragostei (agape), exercită o atracţie puternică asupra naturii căzute, păcătoase, pe care am moştenit-o de la Adam. Lumea noastră devine Sodoma şi Gomora.

Apostolul Pavel a mărturisit că în final a realizat că tentaţia către sexul ilicit pe care o ştia ca făcând parte din natura lui păcătoasă a demonstrat ce este păcatul. El „ura” pornografia din vremea sa, totuşi ştia că, de fapt, o iubeşte (Rom. 7:7-18). Pavel condamnă ipocrizia robiei pastorilor faţă de aceasta, totuşi simte o compasiune frăţească pentru ei, deoarece ei se „luptă” cu ea. Lumea adoră să privească zâmbetul lui Natalie Holloway şi să o vadă dansând în costumul ei mult prea abreviat.

Dumnezeu ne-a creat „bărbat şi femeie” cu capacitatea de a procrea – un parteneriat extraordinar cu Însuşi Dumnezeu. De aceea, noi, oamenii, putem cunoaşte nelegiuirea chiar mai profund decât o pot „cunoaşte” Satana şi îngerii lui, pentru că pornografia satisface groaza omenească unică de răzvrătire şi ură împotriva lui Dumnezeu. Satana i-a provocat pe oameni să-L răstignească pe Hristos; dar EI sunt cei care au făcut-o.

„Evenimentul”din data de 9 octombrie va fi lipsit de sens dacă nu va avea loc o prezentare autentică a lui „Hristos şi El răstignit.” Nimic altceva nu poate aduce vindecare, decât adevărul despre ceea s-a petrecut la cruce. Fiul lui Dumnezeu a suferit moartea a doua a omenirii – „lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea” dragostei Sale.

 

„Este cartea Apocalipsei greu de înţeles?” Nu! Chiar numele ei înseamnă deschis, clar, ceva ce Tatăl ceresc doreşte să înţelegi.

„Dar sunt atâtea interpretări contradictorii!” Autorul ei divin ne spune: „Ferice de cine citeşte şi de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii” (1:3). Observaţi: omul fericit nu este acela care rămâne blocat de comentarii năucitoare, contradictorii, cu privire la carte; el este acela care, practic, citeşte cartea aşa cum este.

„Dar simbolurile folosite în ea mă pun în încurcătură!” Ele au un scop – ca un desen care prezintă un mesaj prea profund şi important ca să fie exprimat doar în cuvinte. Vor căpăta sens; ai răbdare. Citeşte!

„Eu trebuie să muncesc ca să mă întreţin; nu pot petrece ani de zile în universităţi. Iar predicatorii care se contrazic între ei mă nedumiresc. Poate cititorul de rând să o înţeleagă?” În joc este onoarea lui Dumnezeu – El a făgăduit că „citirea” sau „auzirea cuvintelor acestei prorocii” va fi răsplătită. Ioan 3:16 spune că aceia care cred nu vor „pieri.” Aceia care nu cred „pier.” Lipsa înţelegerii Apocalipsei sau faptul că nu tânjeşti după ea este semnul unei vieţi pustii, chiar dacă eşti absorbit de propaganda mass-mediei. Isus a venit pentru a-ţi oferi viaţă „din belşug” (Ioan 10:10). Nu fii prea mândru pentru a te bucura de acea viaţă cu adevărat valoroasă. Citeşte cartea. Desfătează-te cu ea.

„Există vreun cuvânt cheie în Apocalipsa despre care ar trebui să ştiu pentru început?” Răspunsul este „Mielul” – Cel răstignit, care este Mântuitorul lumii, mai ales al acelora care cred (1 Tim. 4:10). Cuvântul „Mielul” se găseşte în Apocalipsa de aproximativ 25 de ori. El este Fratele nostru mai mare! Cartea te va aduce mai aproape de El. Păstrează legătura cu ea. Vei înţelege ce înseamnă crucea.