Doi prezentatori de radio din Massachusetts mi-au adresat public o întrebare: “Explicaţi cum a scris Dumnezeu în natură ‘principiul crucii.’ Nu este Biblia singura ‘carte’ unde este prezentat acest adevăr? Există vreo cale de a predica evanghelia musulmanilor şi hinduşilor, cale pe care nu am utilizat-o?”

Da, Biblia este cea mai clară descoperire a lui Dumnezeu despre mântuire. Dar mai există altă “carte” care este în armonie cu Biblia – “cartea naturii,” acelaşi Dumnezeu fiind Autorul amândurora.

Nişte greci păgâni au cerut: “Am vrea să vedem pe Isus.” Filip şi Andrei I-au spus lui Isus, care a răspuns dându-le o lecţie din natură: “Dacă grăuntele de grâu, care a căzut pe pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă” (Ioan 12:22-24). În acea lecţie simplă se găseşte principiul crucii scris în întreaga lume.

Dumnezeu a scris lecţia atât de clar, încât “fiecare” o poate vedea, dar majoritatea dintre noi trecem prin viaţă, ajungând chiar şi pe patul morţii, fără să înţelegem ideea.

Nu există nici un spic de grâu care să nu fi luat naştere dintr-o sămânţă care a “murit” singură în pământul cel întunecat, aparent uitată. Priviţi copacul uriaş sequoia; încercaţi să-i cuprindeţi imensitatea; apoi amintiţi-vă – la început a fost o sămânţă mică de tot, care nu dorea să fie lăudată în mâna cuiva, dar era dispusă să cadă pe pământ şi să moară.”

Isus le spunea grecilor: Voi Mă invitaţi în paradisul filozofilor unde pot fi lăudat şi “acceptat,” în loc să fiu condamnat şi răstignit în Ierusalim; dar daţi-Mi voie să vă spun ceva: “Cine îşi iubeşte viaţa, o va pierde; şi cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta, o va păstra pentru viaţa veşnică.” Dacă voi merge în Grecia ca să fiu primit, lucrarea Mea nu va avea nici o valoare. Aleg să fiu aruncat în brazda suferinţei lumii. “’Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii.’ Vorbind astfel, arăta cu ce moarte avea să moară” (vers. 32,33).

Când mănânci prânzul sau cina, meditează: doar Fiul lui Dumnezeu “dă lumii viaţa… Dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului, şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă” (Ioan 6:33,53). Acest lucru este adevărat nu numai cu ocazia unei sărbători în biserică, ci legat de hrana noastră zilnică. Următoarea respiraţie o datorăm harului lui Hristos. De ce nu Îi spui “Mulţumesc”?

 

Ce faceţi atunci când se pare că rugăciunile voastre disperate nu primesc nici un răspuns? Ca şi cum aţi telefona cuiva despre care ştiţi că vă aude, dar nu vă răspunde cu nici un cuvânt? Ca şi cum aţi fi singuri într-un univers infinit, simţindu-vă…, ei bine, hai s-o spunem – “părăsiţi de Dumnezeu”?

Este aşa cum a spus Moise: “cerul de deasupra capului” pare de “aramă, şi pământul de sub tine… din fier” (Deut. 28:23). Cuvintele de încurajare ale celui care nu a trecut niciodată prin această experienţă nu pot fi decât nişte cuvinte goale. Aceia pe care Dumnezeu îi onorează trec prin această experienţă, căci ea face parte din “părtăşia suferinţelor [lui Hristos]” (Filip. 3:10). Nu te vei putea bucura de “părtăşie” la “arătarea slavei Lui” dacă nu ai fost părtaş mai întâi la “patimile lui Hristos.” Cuvântul spune că acesta este motivul pentru care trebuie să te “bucuri” (1Petru 4:12,13).

Dar aceasta pare a fi de puţin ajutor în prezent. Să ascultăm un om pe care Dumnezeu l-a chemat în mod special ca să ne ofere hrană (el a avut parte îndeaproape de suferinţele lui Hristos). Este vorba de David, în Psalmi:

“Aşteaptă-L pe Domnul; …spun, aşteaptă-L pe Domnul” (Ps. 27:14; KJV). Găseşte un loc în care să poţi “încuia uşa, şi roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns” (Mat. 6:6; aici vorbeşte Fiul lui David). Dar, atunci când “aştepţi,” scopul nu este acela de a rosti cuvinte în timp ce te rogi, căci adevărul este că tu nu ştii ce cuvinte să rosteşti! “Căci nu ştim cum trebuie să ne rugăm” (Rom. 8:26). Astfel, dacă nu ştii ce să spui, nu rosti la întâmplare cuvinte pe care “nu [le] ştii.” Aceasta este ideea atunci când “Îl aştepţi pe Domnul.” Aşteaptă, ca să poţi asculta.

Domnul îţi va da un loc în care să poţi “încuia uşa,” chiar dacă un astfel de loc este doar întunericul nopţii (acesta este un timp bun pentru a te ruga, atunci când toată lumea doarme). A te ridica şi a îngenunchea înaintea Domnului atunci când, de fapt, îţi doreşti să stai confortabil în pat, nu Îl va impresiona pe Domnul, dar ţi-ar putea oferi ţie însuţi asigurarea că iei lucrurile în serios (tu ai nevoie de această convingere).

Acum aşteaptă înaintea Lui tăcut, cu ochii închişi, singur, cerându-I doar să te convingă de realitatea situaţiei tale. Nu te grăbi; “aşteaptă.” Dacă iei lucrurile în serios, vei “aştepta.” Vei avea ceea ce inspiraţia numeşte “experienţă creştină.” Vei “veghea… să vezi ce are să-ţi spună Domnul” (Hab. 2:1). Da, căci Duhul Lui cel Sfânt te va convinge de răspunsul lui Dumnezeu, pentru că Isus a făgăduit: “Nu vă voi lăsa orfani, Mă voi întoarce la voi.” Adică, prin Duhul Sfânt (Ioan 14:16-18). Acum este timpul să faci ceva – “crede că El este, şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută” (Evr. 11:6). Aşteaptă.

 

Cele şapte sigilii din Apocalipsa (cap. 5-8) reprezintă un rezumat al istoriei omenirii atât de clar, încât şi un copil le poate înţelege. Ele ne poartă de la apostoli la masacrele sângeroase comise asupra creştinilor în Imperiul Roman, la căderea Imperiului, la marea “lepădare de credinţă” [2Tes. 2:3] care aproape a ucis adevăratul creştinism din biserică, la persecuţiile teribile din perioada celor 1260 de ani din Daniel (Evul Întunecat). Apoi ne poartă în “vremea sfârşitului,” când un popor va fi pregătit pentru a doua venire a lui Hristos. Al şaptelea sigiliu reprezintă biruinţa Fiului lui Dumnezeu în marea Sa luptă cu Satana. Minunat!

Când cel de-al şaselea sigiliu a fost rupt, urmau să se întâmple evenimente extraordinare care arătau că “vremea sfârşitului” din Daniel se apropia. Primul: “Iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ.” Alte “semne” cereşti urmau să se arate: “Soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, luna s-a făcut toată ca sângele, şi stelele au căzut din cer pe pământ, cum cad smochinele verzi din pom, când este scuturat de un vânt puternic” (Apoc. 6:12,13).

Pe tot parcursul evenimentelor teribile din Evul Mediu au existat creştini credincioşi care au iubit adevărul Bibliei. Ei au recunoscut cutremurul extrem de puternic din Lisabona, din 1 noiembrie 1755, ca fiind primul din acele “semne.” Nu a zguduit Europa doar din punct de vedere fizic, ci din toate celelalte puncte de vedere. John Wesley l-a considerat o judecată divină cauzată de imoralitatea Europei.

Aceiaşi cititori devotaţi ai Bibliei au înţeles misterioasa Zi Întunecată din 19 mai 1780 ca fiind următorul “semn.” Şi când, în data de 13 noiembrie 1833, a avut loc cea mai mare cădere de stele înregistrată vreodată, mii de oameni s-au convins: Dumnezeu era la lucru pregătind un popor pentru venirea lui Hristos.

Au trecut 170 de ani până la vremea despre care Isus spunea: “Adevărat vă spun că, nu va trece neamul acesta până se vor întâmpla toate aceste lucruri” (Mat. 24:34). Se pare că despre credinţa în apropiata Lui revenire vorbea Hristos atunci când întreba: “Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?” (Luca 18:8).

Răspunsul este DA! Acelaşi spirit care a recunoscut acele “semne în ceruri” trăieşte astăzi în inimile celor care înţeleg că există un motiv pentru misterioasa “întârziere.” Ei vor “păzi credinţa.”

 

Este ora 4 dimineaţa, m-am trezit şi am venit în biroul meu ca să scriu acest articol. Pe cerul fără nori, luna, în plinătatea ei, străluceşte cu putere, după ce noaptea trecută a fost complet eclipsată de umbra pământului. Din direcţia în care am văzut-o noi, ea a fost complet întunecată timp de câteva minute.

Desigur, nu a fost nimic miraculos; doar un fenomen ştiinţific obişnuit. Dar trebuie să ne amintim că Domnul Isus a vorbit în Marcu 13 despre o întunecare miraculoasă a lunii. Isus Se referea la semnele celei de-a doua Lui veniri; El nu ne-a lăsat în întuneric cu privire la istoria omenirii. Ucenicii Săi L-au întrebat: “Când se vor întâmpla aceste lucruri?” El le-a spus să se asigure că “înţeleg” Cartea lui Daniel, unde profetul a identificat “începutul durerilor” [vers. 8] odată cu persecuţiile pe care a trebuit să le îndure biserica în vremea Imperiului Roman, urmate de marea “lepădare de credinţă” (apostazie) [2Tes. 2:3] în perioada domniei de 1260 de ani a “cornului cel mic.” “El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Prea Înalt, va asupri pe sfinţii Celui Prea Înalt, şi se va încumeta să schimbe vremurile şi legea; şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui” în vremea care urma să fie cunoscută sub numele de “Evul Întunecat.”

Istoria ne arată că martiriurile teribile comise în timpul persecuţiei religioase din Europa s-au diminuat după anii 1750. O nouă eră a libertăţii religioase şi civile începuse să apară. Apoi, a spus Isus, “în  zilele acelea, după necazul acesta, soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer…” (Marcu 13:24,25).

Au existat creştini care au studiat Biblia cu rugăciune şi care au înţeles aceste profeţii. Persecuţiile papale îngrozitoare au încetat; cei 1260 de ani prezişi în Daniel şi Apocalipsa au luat sfârşit în 1798. “În zilele acelea” dar “după necaz” (indicând timpul), urmau să apară “semne şi minuni în cer” care să le spună oamenilor că urma să înceapă “vremea sfârşitului” prezisă de Daniel.

În data de 13 mai 1780, s-a întâmplat ceea ce mii de creştini au recunoscut a fi împlinirea profeţiei lui Isus: o întunecare ciudată a soarelui la ora 10 dimineaţa, urmată noaptea de o întunecare a lunii, ceea ce NU a fost o eclipsă.

Oare acei creştini care au recunoscut împlinirea cuvintelor lui Isus erau naivi? Nu, ei vegheau, după cum a spus Isus: “Vegheaţi şi rugaţi-vă” (Marcu 13:33). Astăzi este mai important decât oricând să facem exact acelaşi lucru. Meditaţi, studiaţi Cuvântul, rugaţi-vă, rămâneţi treji. Vegheaţi.

 

Învaţă Biblia un concept “echilibrat” despre neprihănirea prin credinţă – 50% prin credinţă şi 50% prin fapte? Dacă această întrebare este prea uşoară, atunci – se obţine neprihănirea 99% prin credinţă şi 1% prin fapte?

La prima vedere s-ar părea că apostolul Iacov spune că ea se obţine prin ambele metode – 50/50: “Vedeţi, deci, că omul este socotit neprihănit prin fapte, şi nu numai prin credinţă” (Iac. 2:24). El pare – doar pare – că îl contrazice pe Pavel, căci Pavel spune foarte clar că “prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. NU prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efes. 2:8,9).

Când afirmă răspicat că mântuirea “nu [este] prin fapte,” vrea să spună că nici măcar 1%. Epistola lui înflăcărată către galateni se găseşte de o anumită parte în dezbaterea aceasta care există de mult timp: ”Nu vreau să fac zădarnic harul lui Dumnezeu [chiar şi 1% fapte ar face zadarnic harul]; căci dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Hristos” (Gal. 2:21). Nu există “echilibru” între neprihănirea prin credinţă şi neprihănirea prin fapte (încropeala laodiceană – apa fierbinte şi apa rece “echilibrate;” această confuzie este problema Laodiceei).

Conflictul aparent (care le crează probleme multora) se rezolvă foarte simplu: Mântuirea este ÎN ÎNTREGIME prin har, prin credinţă, însă “credinţa” nu este moartă; este o credinţă vie “care lucrează.” Rodul ei este ascultarea de toate poruncile lui Dumnezeu (Gal. 5:6). Iacov nu prezintă credinţa versus faptele sau vice versa; el prezintă o credinţă vie versus o credinţă moartă. “Credinţa fără fapte este zadarnică”! Ambii apostoli sunt perfect de acord asupra acestui aspect.

În limbaj modern, “neprihănirea legii” se poate traduce prin “motivaţie egocentrică.” Pavel ne îndreaptă atenţia către crucea lui Hristos: În sacrificiul Său, a fost El motivat, chiar şi numai 1%, de o preocupare egocentrică faţă de Sine? Asigurarea pe care i-a oferit-o tâlharului credincios PARE să spună că da (“Stai liniştit, prietene; noi doi vom fi în Paradis astăzi!”). Dar aceasta se întâmpla dimineaţa, când soarele strălucea; “la ceasul al şaselea, s-a făcut întuneric peste toată ţara,” inclusiv în inima Fiului lui Dumnezeu. El a strigat: “Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” El “S-a dat pe Sine însuşi la moarte,” chiar moartea a doua (Is. 53:12). Nici măcar 1% motivaţie egocentrică – în întregime dragoste pentru noi, şi deloc pentru Sine. Aceasta a fost agape.

 

Un teolog foarte perceptiv i-a uimit recent pe mulţi sugerând că Ioan 3:16 a fost de-a lungul mileniilor versetul cel mai greşit înţeles din Noul Testament. Înţelegerea greşită stă în mare măsură la baza confuziei care se găseşte în mijlocul urmaşilor lui Hristos.

Limbile moderne (incluzând chiar şi latina) nu au un verb pentru substantivul “credinţă.” Lipsa aceasta pe care o are o limbă permite oamenilor să considere că a crede în Isus este ca şi a crede că pământul este rotund, şi nu plat. Ideea din cuvântul grecesc tradus prin “a crede” – un cuvânt foarte puternic – se pierde, deoarece nici una din limbile noastre nu are un verb echivalent. Oamenii consideră că “a crede în Isus” înseamnă un consimţământ mental faţă de realitate. Consecinţa cea mai tragică: cea de-a şaptea “biserică” din ultimele două milenii, Laodicea (metafora pentru biserica ultimelor zile), este “încropită” chiar în perioada în care nevoia noastră de Ioan 3:16 este cea mai mare de pe tot parcursul istoriei.

Pavel, Petru, Ioan şi Iacov şi-au scris epistolele încercând să explice Ioan 3:16. Dacă îi lăsăm să contribuie, ne vor prezenta Ioan 3:16 spunând ceva de genul: “Atât de mult a iubit Dumnezeu [cu o dragoste pe care oamenii nu ar putea niciodată să o înţeleagă fără ajutorul Duhului Sfânt, dragoste cunoscută ca agape] lumea, că a dat [nu a împrumutat, nu doar S-a oferit să dea, ci L-a DAT ca să moară de moartea a doua într-o agonie cunoscută sub numele de iad, spunând adio vieţii pentru totdeauna] pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El [exercită credinţa în El, care lucrează, vitalizează sufletul prin dragostea agape primită în inimă, nu respinsă, curăţind sufletul printr-o ascultare din inimă], să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică [începând aici şi acum].

Preferaţi textul original, care este simplu, concis? Foarte bine. Dar ÎNŢELEGEŢI CE ÎNSEAMNĂ “A CREDE.”

Doar “prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea” (Rom. 10:10).

“Ah, aceasta este problema mea,” spune cineva. “Inima mea este de piatră.” Aici intervine Mântuitorul. Specialitatea Lui este transformarea inimilor de piatră în inimi de carne printr-o apreciere sinceră a “lărgimii, lungimii, adâncimii şi înălţimii” dragostei Lui [agape, Efes. 3:18,19]. Este lucrarea Duhului Sfânt: “Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile” (Evr. 3:7,8). ASCULTAŢI GLASUL.

 

 

Cineva ne scrie cerând un răspuns: “Poate fi mântuită o persoană care s-a sinucis? Un misionar creştin s-a împuşcat; soţia lui îl părăsise, era deprimat; în plus, era şi bolnav.” Dacă aş fi fost invitat să predic la înmormântarea lui, L-aş fi rugat pe Domnul să-mi dea mai multă înţelepciune. Cu siguranţă, cei dragi suferă cumplit; oare să le zdrobesc şi ultima speranţă?

(a) Mulţi, mulţi oameni ar fi fost tentaţi să facă acelaşi lucru; ar fi ştiut cum să o facă şi ar fi avut şi mijloacele necesare. Am auzit foarte multe istorisiri despre oameni care, aflându-se pe marginea prăpastiei, au auzit o predică la radio sau la TV, sau care au experimentat o anumită cunoaştere a harului pe care Domnul L-a trimis chiar înainte ca ei să comită fapta. Este un păcat să fii ispitit? Nu; dar, vă rog, nu cedaţi! “Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, ne învaţă să spunem ‘Nu!’” acelei porniri (Tit 2:11,12 – NIV).

(b) Cel care este ispitit în felul acesta simte ce a experimentat Hristos pe cruce: blestemul lui Dumnezeu, faptul de a fi “părăsit” de Dumnezeu (Gal. 3:13). Disperarea fără margini, sfârşitul speranţei, tunelul la capătul căruia nu se vede deloc lumină (Mat. 27:46).

(c) Nu dispreţuiţi sacrificiul suprem făcut de Hristos, scurt-circuitând ceea ce a suferit El: Hristos a îndurat chinurile iadului. Speranţa nu L-a asigurat că va ieşi biruitor, El S-a simţit într-adevăr aşa cum se vor simţi la Judecată cei pierduţi. Când Evrei 4:15 ne spune că “în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi,” spune adevărul: El a fost ispitit să Se sinucidă. Însă versetul continuă şi spune: “dar fără păcat.” El nu a cedat! Nu ceda nici tu!

(d) De ce nu a cedat El? Pavel dezvăluie motivul atunci când vorbeşte despre “aceste trei” în 1 Corinteni 13: “Acum, deci, rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea [agape].” Din cele trei, singura care “a rămas” în mijlocul încercării teribile a fost “agape.” Nu dragostea de Sine; El a ales să meargă în iadul fără margini datorită dragostei Sale pentru NOI, nu pentru El Însuşi! El S-a rugat cu Moise: “[Iartă-le acum păcatul! Dacă nu, atunci,] şterge-mă din cartea Ta pe care ai scris-o!” (Ex. 32:32). A făcut din rugăciunea lui Pavel propria Sa rugăciune: “Căci aproape să doresc să fiu eu însumi anatema… pentru fraţii mei” (Rom. 9:3).

(e) Ceea ce L-a susţinut pe cruce până când a strigat “S-a sfârşit!” a fost bucuria de a şti că Moise, Pavel, tâlharul de pe cruce (şi Maria Magdalena!) şi alţi câţiva (144.000?) au apreciat ceea ce a făcut. O, ei vor fi salvaţi pentru totdeauna, în timp ce El va coborî în mormânt pentru totdeauna (vezi. Ps. 22). “Agape nu va pieri niciodată.” Aceasta este tot!

(f) Spune cuiva despre aceasta; salvează-l / salveaz-o de la un posibil suicid. Misionarul avea nevoie să ştie.

 

Vă puteţi imagina o biserică creştină în care concubinajul şi adulterul nu numai că sunt îngăduite, dar imoralitatea care este trecută cu vederea îi face să se ruşineze chiar şi pe necreştini? Membrii bisericii zâmbesc mulţumiţi de sine în mijlocul acestei haznale. Vă puteţi imagina?

Fie că vă vine să credeţi, fie că nu, celebra biserică era biserica din Corint, iar Pavel era, de fapt, pastorul ei. Cum s-a comportat el în această situaţie critică? A impus o disciplină bisericească extrem de riguroasă?

DA! A îndemnat biserica să-l disciplineze sever pe membrul imoral. El a criticat aspru complacerea lor în această situaţie, cam în acelaşi fel în care Hristos a criticat conducerea bisericii Laodicea (care credea că este “bogată, [s-a] îmbogăţit şi nu [duce] lipsă de nimic” – Apoc. 3:14-18). Biserica din Corint, ca şi biserica Laodicea, devenise celebră pentru auto-amăgire – defilând dezbrăcată şi inconştientă de starea ei. Critica aspră a lui Pavel a adus biserica în genunchi; ei l-au exclus de îndată pe membrul care trăia în păcat. Au primit, nu s-au împotrivit şi nici nu au respins, darul pocăinţei de la Dumnezeu. “Întristarea [lor i-a] adus la pocăinţă” “după voia lui Dumnezeu,” cu “frământare,” cu “cuvinte de dezvinovăţire,” cu “mânie,” “dorinţă aprinsă,” “râvnă,” “pedeapsă” spirituală, o intensă “întristare după voia lui Dumnezeu” (2Cor. 7:9-11). Ca şi căpitan, Pavel naviga cu succes corabia.

Dar Pavel ştia, de asemenea, că soluţia nu consta în excluderi făcute în stânga şi în dreapta. Disciplina poate fi extrem de importantă în armată, însă el ştia că aceşti oameni “goi” aveau nevoie de haina neprihănirii lui Hristos. Aveau nevoie să înţeleagă Vestea Bună. Fără dulcegării de genul: “Isus iartă, nici o problemă; n-ai cum să încetezi cu păcatul.” Pastorul lor n-a “avut de gând să [ştie] între [ei] altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit” (1Cor. 2:1-5). Însăşi inima lui era frântă. Membrii bisericii au văzut un pastor “slab, fricos şi plin de cutremur.” Au văzut lacrimii în ochii lui (o, dacă tinerii ar vedea lacrimi în ochii pastorilor, profesorilor, părinţilor lor!). Solia pastorului lor a fost întotdeauna AGAPE, dragostea neegoistă a unui Mântuitor care a mers în iad pentru a-i salva. Aceasta a avut un efect pozitiv mult mai mare decât toate pocniturile sale din bici.