În spatele cortinei se petrece ceva important despre care diavolul este hotărât ca voi să nu aflaţi: lucrarea finală a lui Hristos ca Mare Preot în marea Zi a Ispăşirii.

Această veste ţine cap de afiş.

Dumnezeu i-a dedicat în întregime cărţile Evrei şi Apocalipsa.

Pentru aceia care apreciază rolul lui Hristos ca Mare Preot în lucrarea finală de curăţire a sanctuarului, El Se îngrijeşte de o pregătire specială a caracterului lor, astfel încât să fie gata pentru ultimele evenimente de pe pământ. În Epistola către Evrei se spune:

Hristos “poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El”; “să mergem spre cele desăvârşite”; “Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă”; “avem un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile – pe Isus, Fiul lui Dumnezeu… Să ne apropiem, deci, cu deplină încredere de scaunul harului”; “pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei [credincioşii care au murit] la desăvârşire fără noi”; “Dumnezeul păcii… să vă facă desăvârşiţi în orice lucru bun, ca să faceţi voia Lui, şi să lucreze în noi ce-I este plăcut” (7:25; 6:1; 9:28; 4:14,15; 11:40; 13:20,21). Reţineţi că toate acestea le face El, nu noi!

În Apocalipsa se spune: “secerişul pământului este copt”; “m-am uitat, şi iată că Mielul stătea pe muntele Sionului; şi împreună cu El stăteau o sută patruzeci şi patru de mii… fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu”; “şi un alt înger a ieşit din Templu, şi striga cu glas tare…: ‘Pune secerea Ta şi seceră: pentru că… secerişul pământului este copt’” (14:15,1,5,15).

Această lucrare a Marelui Preot continuă să se desfăşoare cu hotărâre în spatele cortinei. Nu veţi vedea vorbindu-se despre ea în ziare, în TIME, la NBC, ABC sau CNN. Este o lucrare la fel de lipsită de spectaculozitate ca şi naşterea din Betleem (dacă ziarul TIME ar fi fost publicat pe atunci, nu bebeluşul Isus ar fi fost numit “Omul Anului”). Astăzi, Duhul Sfânt vă ia de mână şi vă spune: “Veniţi, haideţi să ne pregătim; nu vă împotriviţi Marelui Preot în lucrarea finală de ispăşire pe care o împlineşte; lăsaţi-L să vă ‘constrângă’ cu dragostea Sa agape ca să trăiţi nu pentru voi înşivă, ci pentru slava Sa.” “Nu primiţi în zadar harul lui Dumnezeu” (2Cor. 5:14,15; 6:1; KJV).

 

Oare ar trebui să ne temem de ziua judecăţii? Va fi aceasta ca un examen final cu care se confruntă studenţii – acel gen de examen care le crează insomnii şi pe care îl susţin tremurând? Înaintea revenirii lui Hristos are loc o judecată; altfel nu ar putea aduce cu El răsplata pe care trebuie să o dea fiecărui om după faptele lui (Apoc. 22:12). Şi, înainte ca să poată avea loc prima înviere, trebuie să aibă loc o lucrare de judecată prin care se hotărăşte cine sunt cei care au fost “găsiţi vrednici” să fie înălţaţi în slavă (Luca 20:35). Dar putem şti ceva despre momentul în care va avea loc judecata pre-adventă? Are vreun sens profeţia celor 2300 de seri şi dimineţi din Daniel 8:14?

Ziua Ispăşirii din cadrul slujbei de la sanctuarul evreiesc era o preînchipuire a acelei judecăţi pre-advente.

Domnul nu a intenţionat ca scopul ei să fie acela de a condamna Israelul sau oamenii, dar “în ziua aceasta [marele preot] va face ispăşire pentru voi, ca să vă curăţiţi: veţi fi curăţiţi de toate păcatele voastre înaintea Domnului” (Lev. 16:30; trad. engl.)

Acesta este scopul precis al judecăţii de cercetare – nu de a condamna poporul lui Dumnezeu, ci de a-l curăţi, astfel încât să Îl poată întâlni faţă în faţă pe Isus, atunci când va reveni.

Există păcat, cunoscut şi necunoscut, care trebuie descoperit şi “biruit,” în urma pocăinţei (Apoc. 3:21), astfel ca aceia care Îl urmează pe Marele Preot în lucrarea Sa finală de ispăşire, să nu fie nimiciţi de strălucirea venirii lui Isus. Acela va fi un moment decisiv!

Marele Preot nu vrea să vă condamne; El vrea să vă reabiliteze – acesta este singurul lucru pe care doreşte să îl facă în dreptul vostru la judecată.

Nu Îl opriţi, nu vă împotriviţi lucrării pe care o desfăşoară acum!

Traducătorii Septuagintei, atunci când au tradus [în greacă; n.tr.] Daniel 8:14 – cu 150 de ani înainte de Hristos – au înţeles clar că profeţia celor 2300 de zile se referă la Ziua Ispăşirii; şi cu mult timp înainte de 1844, cercetători creştini au înţeles că în acel an urmau să se încheie cele 2300 de zile.

 

Creştini sinceri din toate bisericile au o întrebare comună: “Ce face Isus Hristos acum? A promis că va reveni; de ce nu vine?”

Da, a promis – “Căci, cum iese fulgerul… aşa va fi şi venirea Fiului omului… Despre ziua aceea şi despre ceasul acela, nu ştie nimeni... Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului… N-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului” (Mat. 24:27-39). Îngerii le-au promis ucenicilor: “Acest Isus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer” (Fapte 1:11). Acea întoarcere literală, personală a lui Hristos nu a avut încă loc.

Singurul răspuns logic la întrebarea “de ce nu a venit încă Hristos” este că poporul Său nu este pregătit pentru venirea Lui. Încă nu s-a copt recolta (vezi Marcu 4:26-29). Şi prin ce lucrare specială poate fi pregătit un popor? Doar prin lucrarea lui Hristos ca Mare Preot în sanctuarul ceresc (vezi Evr. 8-10). În sanctuarul din vechime era un mare preot pământesc – tot la fel, în sanctuarul ceresc este un Mare Preot divin; în sanctuarul din vechime era jertfit un miel pământesc – Hristos este “Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1:29). Aşa cum în vremea sanctuarului pământesc era o zi anuală a ispăşirii, la fel, acum, în vremea sanctuarului ceresc este o Zi a Ispăşirii în care Marele Preot slujeşte în Sfânta Sfintelor, cea de-a doua încăpere a sanctuarului ceresc. Scopul bine definit al acelei lucrări este de a pregăti un popor pentru cea de-a doua venire a lui Isus.

Daniel a înţeles că există un sanctuar ceresc – toţi iudeii care Îi erau credincioşi lui Dumnezeu au înţeles acest lucru; astfel, este firesc că, atunci când îngerul din Daniel 8:14 a răspuns la întrebarea “în câtă vreme…?” cu “până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi Sfântul Locaş va fi curăţit,” Daniel a înţeles că este vorba despre sanctuarul ceresc.

Lucrarea din marea Zi a Ispăşirii este cea mai importantă activitate care are loc astăzi în cer. Fiţi receptivi!

 

Isus a spus ceva care la prima vedere pare o “vorbire dură.” Suntem tentaţi să credem că acest lucru este imposibil. Dar nu vrem să plecăm de lângă El fără să încercăm să înţelegem; poate că această problemă este ca o nucă – greu de spart, dar cu un miez dulce. Mă refer la Luca 14:26: “Dacă vine cineva la Mine, şi nu urăşte pe tatăl său, pe mamă-sa, pe nevastă-sa [!], pe copiii săi…, nu poate fi ucenicul Meu.”

Majoritatea traducerilor nu ne ajută prea mult. Cuvântul “urăşte” există acolo; iar chemarea lui Isus pare contrară apelului la dragoste familială. Dragostea faţă de soţ sau soţie este ceea ce face ca pământul să se învârtă; ar trebui ca, de dragul lui Isus, să renunţăm la această dragoste? Din punctul nostru de vedere, oricine ar proceda aşa ar fi un fanatic.

În primul rând, ce înseamnă termenul “a urî” folosit aici? Înseamnă a iubi mai puţin, a pune pe planul doi. “Am iubit pe Iacov, şi am urât pe Esau,” spune Domnul (Mal. 1:2,3; Rom. 9:13). Cu alte cuvinte, Iacov a fost pe locul întâi, iar Esau pe locul al doilea. Când te căsătoreşti, soţul/soţia ta trece pe locul întâi; toţi ceilalţi sunt pe locul al doilea.

Aşadar, Isus spune: “Dacă Mă urmaţi, Mă puneţi pe primul loc; oricare altă ‘dragoste’ trece pe locul doi.” Şi astfel ajungem la dulceaţa care se găseşte în miez:

Fiul lui Dumnezeu, “Mântuitorul lumii,” ne-a iubit atât de mult, încât a renunţat la viaţa Sa veşnică. A ales să meargă în iad, să sufere moartea a doua în locul nostru, şi “S-a dat pe Sine însuşi la moarte” (Is. 53:12), pentru ca noi să nu pierim. Şi nu a făcut aceasta pentru omenire, la modul general, ci pentru tine şi pentru mine, individual, personal; El este mai aproape de mine decât ar putea fi oricine altcineva vreodată. Dacă eu cred adevărul, orice dragoste omenească devine imediat secundară.

Dar, minunea minunilor, în felul acesta oricare altă dragoste devine mai curată, mai nobilă, mai valoroasă, pentru că acum îşi găseşte locul “în El.” Este sfinţită de legea cerului. Devine o dragoste adevărată. Iar acum, oricare altă dragoste care cândva părea atât de nesigură, capătă o calitate nouă: “nu va pieri niciodată.”

Acesta este un alt mod de a ni se spune ce înseamnă credinţa: Înseamnă să Îl cunoşti pe Fiul lui Dumnezeu, a cărui dragoste pentru tine a luat iniţiativa, aşa cum bărbatul iniţiază relaţia de dragoste dintre bărbat şi femeie; el îi face curte. Ea răspunde la dragostea lui; şi tot la fel, noi răspundem la dragostea lui Hristos, care ne-a iubit întâi. Iar aceasta ne aduce înapoi la Calvar. Priveşte cu atenţie crucea aceea minunată şi toată confuzia care a existat până acum în inima ta va dispărea. 

 

Aţi auzit despre cei doi bărbaţi [din vechime] care nu au fost înmormântaţi? Prietenii lor nu au fost înştiinţaţi despre moartea lor. Nimeni nu şi-a luat adio de la ei – Enoh şi Ilie.

În Vechiul Testament se spune că “Enoh a umblat cu Dumnezeu; apoi nu s-a mai văzut, pentru că l-a luat Dumnezeu” (Gen. 5:24). În Noul Testament se spune că Enoh “a fost mutat… de pe pământ, ca să nu vadă moartea. Şi n-a mai fost găsit, pentru că Dumnezeu îl mutase. Căci înainte de mutarea lui, primise mărturia că este plăcut lui Dumnezeu” (Evr. 11:5). Un om împăcat cu Dumnezeu!

Tot în Noul Testament se spune că vor mai exista oameni “plăcuţi lui Dumnezeu,” care în ziua sfârşitului vor fi “vii, care vor fi rămas, vor fi răpiţi… în nori, ca să întâmpine pe Domnul în văzduh; şi astfel vor fi totdeauna cu Domnul.” Cu alte cuvinte, la cea de-a doua venire a lui Isus, vor fi înălţaţi [“mutaţi”] aşa cum a fost înălţat Enoh (1Tes. 4:14-17). Pavel numeşte aceasta “fericita noastră nădejde” (Tit 2:13).

Nici Ilie “nu s-a mai văzut,” pentru că Dumnezeu l-a “luat” cu un car de foc, într-un vârtej (2Împ. 2:11). Pe Enoh nu îl mai întâlnim, dar pe Ilie îl întâlnim pe muntele schimbării la faţă, când a apărut în slavă înaintea lui Isus (Mat. 17:3). Şi Moise se afla acolo, dar el murise şi experimentase o înviere specială (Iuda 9). Astfel, Moise îi reprezintă pe sfinţii care au murit cu speranţă şi care vor fi înviaţi la prima înviere, când Isus va reveni; iar Ilie şi Enoh reprezintă poporul în viaţă care nu va experimenta niciodată “adormirea” despre care Biblia vorbeşte ca fiind prima moarte. Extraordinar!

Acum, se pune întrebarea: Este oare posibil ca un “trup” colectiv, un popor, alcătuit din mulţi oameni, să fie înălţat fără să vadă moartea? Adică, aşa cum se spune, “trupul acesta muritor” va fi îmbrăcat “în nemurire” (1Cor. 15:51-54)? Da, în Apocalipsa 14 este descris un astfel de “trup” colectiv, un popor, care va fi “răscumpărat de pe pământ,” care “urmează pe Miel oriunde merge El” şi în a căror “gură… nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu” (vers. 1-5).

Putem vedea în ei împlinirea rugăciunii lui Pavel din Evrei 13:20,21: “Dumnezeul păcii… să vă facă desăvârşiţi în orice lucru bun, ca să faceţi voia Lui.” Evident, El va face acest lucru! Sperăm că numărul “144.000” este un număr simbolic, pentru că, literal, reprezintă o parte extrem de mică din populaţia care trăieşte în prezent pe glob (1 la 50.000?).

De asemenea, putem vedea acest grup ca fiind “mireasa” lui Hristos, care până la urmă “s-a pregătit” pentru “nunta Mielului” (Apoc. 19:1-9). Astăzi se întâmplă ceva! Fiţi pe fază!

 

Cât de apropiat este Duhul Sfânt de noi? (Amintiţi-vă că, într-un sens foarte profund, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt un singur Dumnezeu.) Când ne aflăm în impas şi nu ştim ce să spunem, Isus ne mângâie promiţând: “Să nu vă îngrijoraţi, gândindu-vă cum sau ce veţi spune; căci ce veţi avea de spus, vă va fi dat chiar în ceasul acela; fiindcă nu voi veţi vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi” (Mat. 10:19,20). Vă puteţi imagina o apropiere mai intimă şi mai frumoasă?

Şi vouă vi se va răspunde la rugăciunea pe care a înălţat-o David pentru el însuşi, cu aceeaşi credincioşie cu care i s-a răspuns lui: “Doamne, eu Te chem… Pune, Doamne, o strajă înaintea gurii mele, şi păzeşte uşa buzelor mele! Nu-mi abate inima la lucruri rele” (Ps. 141:1,3,4). Când “eul” care este încă nerăstignit este gata, gata să izbucnească în cuvinte pe care le veţi regreta mai târziu, Domnul nostru scump promite că va închide “uşa” buzelor voastre. (Şi întotdeauna mai există ceva “eu” care trebuie răstignit! Acest lucru este adevărat, căci Isus spune: “Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi, şi să Mă urmeze” [Luca 9:23]. Cu alte cuvinte, experienţa lepădării de sine trăită ieri nu este suficient de bună pentru “astăzi;” şi astăzi există o parte de eu care trebuie “răstignită împreună cu Hristos” [Gal. 2:20].)

Tremuraţi gândind la ceea ce vi s-ar putea întâmpla mâine, pentru că nu veţi şti ce să spuneţi? Făgăduinţa zilnică a Tatălui de a-I oferi lui Isus cuvintele care trebuiau rostite va fi împlinită şi în dreptul vostru. Doar gândiţi-vă la minunata predică de pe munte pe care a rostit-o Isus. De unde avea El înţelepciunea de a spune toate acele lucruri? Iată răspunsul (Isus este Cel care vorbeşte): “Domnul Dumnezeu Mi-a dat o limbă iscusită, ca să ştiu să înviorez cu vorba pe cel doborât de întristare. El Îmi trezeşte, în fiecare dimineaţă, El Îmi trezeşte urechea, să ascult cum ascultă nişte ucenici” (Is. 50:4). Peterson îşi pune amprenta aici traducând într-un mod deosebit: “Şi nu mi-am tras din nou învelitoarea peste cap.” De asemenea, KJV: “Domnul Dumnezeu Mi-a deschis urechea, şi nu M-am împotrivit, nici nu M-am tras înapoi” (vers. 5). “Urechea deschisă” trebuie să preceadă întotdeauna buzele care se “deschid” cu înţelepciune.

Aveţi o problemă cu dimineţile? Ei bine, răspunsul ar putea fi foarte simplu: La ce oră vă culcaţi? (Amintiţi-vă că o zi începe la apusul soarelui.)

 

În timp ce anumite zone din America de Nord sunt cuprinse de secetă, alte zone sunt afectate de ploi torenţiale şi inundaţii. O, dacă Domnul ar echilibra clima! (Probabil că va trebui să aşteptăm noul pământ pentru a vedea acest lucru.)

Dar putem vedea ceva încurajator chiar şi astăzi: curcubeul. El reprezintă făgăduinţa Dumnezeului Creator şi Mântuitor că nu va mai permite ca fiinţele vii de pe pământ să fie nimicite prin potop. Este o făgăduinţă simplă, care poate stârni mirarea unui copil, dar chiar şi cei mai iluştri oameni de ştiinţă se pot mira ca un copil şi pot simţi cum curcubeul le stârneşte un fior în inimi.

Citind Geneza 9, descoperim un detaliu interesant: Dumnezeu spune: “Iată, Eu fac un legământ… cu toate vieţuitoarele…, atât păsările cât şi vitele, şi toate fiarele de pe pământ” (vers. 8-13). Poate fi adevărat acest lucru? Pare fantastic – Dumnezeu “face un legământ” cu toate păsările şi animalele!? Nu are altceva mai important de făcut decât să încheie înţelegeri cu elefanţii, şoarecii şi vrăbiile?

Dar, aşteptaţi o clipă: El nu a încheiat o “înţelegere,” un “contract” sau o “tranzacţie” cu aceste necuvântătoare! Da, El S-a umilit pentru a face o FĂGĂDUINŢĂ păsărilor şi animalelor, dar nu a cerut ca şi ele să Îi facă o făgăduinţă în schimb. Dacă veţi privi fauna pământului, veţi observa că primeşte pur şi simplu binecuvântarea din mâna lui Dumnezeu şi continuă să trăiască – se bucură de darul vieţii pe care îl primeşte din mâna lui Dumnezeu şi chiar mănâncă din mâna lui Dumnezeu (vezi Ps. 145:15,16).

Dar, încă o clipă: Acea FĂGĂDUINŢĂ a lui Dumnezeu ne-a fost făcută şi nouă la fel cum le-a fost făcută păsărilor şi animalelor (Gen. 9:9). Nu poţi fi creştin dacă nu te smereşti şi tu şi nu li te alături, aşteptând să-ţi vină rândul şi mâncând din mâna Lui (vezi Ioan 6:51-53).

Acea FĂGĂDUINŢĂ pe care Dumnezeu ne-a făcut-o nouă şi celorlalte vieţuitoare este legământul Său cel nou şi binecuvântat. Nu te păcăli singur gândind că trebuie să Îi răspunzi prin a-I face şi tu făgăduinţe. Da, trebuie să Îi răspunzi – şi încă mereu; dar nu prin a-I făgădui ascultare şi fapte bune. Ceea ce trebuie să faci tu este să CREZI FĂGĂDUINŢELE pe care ţi le-a făcut. Şi apoi – minunea minunilor – ascultarea izvorăşte în întregime dintr-o inimă în care El a scris legea dragostei agape, cele zece porunci.