Este nevoie să FACI ceva, să DAI ceva sau să REALIZEZI ceva pentru a beneficia de lucrarea Duhului Sfânt? Dumnezeu le face tuturor un anumit semn prin care le arată că i-a remarcat? Sau doar o anumită elită a omenirii se califică pentru o recunoaştere personală din partea Lui?

Se pare că suntem de acord asupra faptului că Hristos a murit pentru fiecare, pentru lume, că El a realizat ceva pentru "fiecare om." Ei bine, următoarea întrebare este: Se manifestă El la fel de personal faţă de "toţi oamenii"? Tu spui: "Da, El dă tuturor Biblia. Să o citească fiecare!" Adevărat; dar garantează marele Dumnezeu al cerului o dovadă mai personală a faptului că te observă?

Se pare că Isus ne încurajează să credem că răspunsul este afirmativ: "Dacă Mă duc [vă voi] trimite [Mângâietorul]. Şi când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul" (Ioan 16:7). Evident, El vrea să înţelegem că "lumea" înseamnă "tu," nu doar elita formată din cei care au trecut un test al neprihănirii pentru a se califica. Isus spune că Duhul Sfânt face o legătură directă între Dumnezeu şi fiecare fiinţă umană de pe pământ - El convinge acea persoană că este vinovată de păcat. Aceasta este o dovadă personală că Dumnezeu te-a observat ca individ. Nu trebuie să realizezi nimic pentru a merita această recunoaştere personală. Este chiar mai bine decât dacă ai primi un telefon de la preşedintele Bush, pentru că este un "telefon" de la Hristos Însuşi. Acţionând ca adevăratul Vicar al lui Hristos pe pământ, Duhul Sfânt contactează pe "toţi oamenii" prin această convingere de păcat.

Să presupunem că preşedintele Bush este prea ocupat pentru a te observa: Ceea ce face Duhul Sfânt este ca şi cum preşedintele îi spune vice-preşedintelui Cheney: "Ridică receptorul şi sună-l pe cutare (pe tine!) şi spune-i că mă gândesc la el, că îl iubesc şi, dacă te va asculta, spune-i că vreau să ocupe un post în cabinetul meu, să facă parte din comitetul meu care lucrează în vederea finalizării marii lupte cu Satana."

Tragi aer adânc în piept? OK, citeşte Apocalipsa 3:21 şi meditează la semnificaţia lui. Eşti o persoană importantă! Şi crezând acest lucru nu înseamnă că eşti vanitos. Acceptă convingerea de păcat şi permite-i acestei convingeri să te aducă pe genunchi.

Sună "telefonul." Răspunde!

 

Rugăciunea lui Moise din Psalmul 90 se potriveşte, în mod ciudat, poporului lui Dumnezeu din prezent. Moise era "exilat" în Madian, trăind în mijlocul celor care, în limbajul laodicean, se puteau numi "membri ai bisericii care stau bine" [Patriarhi şi Profeţi, "Căderea Ierihonului"] pentru că madianiţii se închinau adevăratului Dumnezeu şi se mândreau că sunt urmaşi ai lui Avraam prin Chetura (Gen 25:1,2); dar ei nu erau absorbiţi de misiunea Israelului aşa cum era Moise. Nu erau îngrijoraţi zi şi noapte (ca Moise) cu privire la mântuirea lumii, venirea lui Mesia, cele şapte promisiuni pe care Dumnezeu i le-a făcut lui Avraam în Geneza 12:2,3 şi afirmaţia lui Dumnezeu: "Din Isaac va ieşi o sămânţă, care va purta cu adevărat numele tău," nu din "urmaşii lui Chetura." Nici chiar soţia lui Moise, Sefora, care era madianită, nu părea să împărtăşească pe deplin visele soţului său, pentru că nu se aminteşte nimic despre ea în legătură cu acest aspect şi nu alfăm despre nici o "cântare a Seforei" aşa cum aflăm despre "cântarea lui Miriam."

Părinţii lui Moise i-au inoculat misiunea pe care o avea de a elibera pe poporul Israel din robie şi de a-l duce în ţara promisă, pentru ca ei să poată aduce la îndeplinire planurile pe care cerul le avea pentru întreaga lume. Şi acum viaţa lui Moise este ruinată; este un ratat, un biet îngrijitor la oi. I se pare că Israelul este blestemat să rămână pentru totdeauna un popor de robi, iar lumea nu va fi "luminată" niciodată de slava evangheliei încredinţate poporului Israel.

În prezent, "Israelul" modern este la fel de încropit cum erau madianiţii (Apoc 3:14-17); puţini au pe inimă povara unui popor care trebuie pregătit pentru revenirea lui Hristos; puţini sunt preocupaţi să înţeleagă care este solia despre care Apocalipsa spune că trebuie să "lumineze pământul cu slavă," astfel ca un glas din cer să poată vorbi fiecărui suflet sincer din "Babilon." Puţini sunt preocupaţi - aşa cum era Moise în Madian - în legătură cu biruinţa în "marea luptă dintre Hristos şi Satana," onoarea şi dezvinovăţirea Fiului lui Dumnezeu. Majoritatea se mulţumesc cu filozofia lumească (atât cât o înţeleg), urmărind "până [Se va] întoarce" să se distreze într-o continuă prosperitate materială şi acordând doar o susţinere simbolică lucrării lui Dumnezeu.

Dar, în Madian, Moise se roagă zi şi noapte pentru eliberarea lui Israel; povara unei lumi pierdute apasă pe inima sa. Ce fel de "povară" apasă pe inima ta?

 

Cum te-ai simţi dacă la vârsta de 40 de ani ai face o greşeală teribilă - ţi-ai pierde cumpătul şi ai face ceva care ţi-ar ruina cariera de-o viaţă, fiind forţat să iei calea unui exil umilitor? Şi apoi să-ţi petreci încă 40 de ani în întuneric, astfel ca la 80 de ani te trezeşti că nu ai realizat nimic. Nu ai făcut decât să îngrijeşti oile - asta este tot ce-ai realizat, cu excepţia faptului că ai scris un poem care urmează să fie citit aproape la toate înmormântările din întreaga lume: Psalmul 90. Şi în acel poem ţi-ai închis frumuşel uşa în nas, considerându-te la cei 80 de ani mult prea bătrân ca să-ţi mai construieşti o carieră. "Trăim în jur de şaptezeci de ani (cu puţin noroc ajungem chiar la optzeci), şi cu ce ne mândrim? Cu necaz. Cu trudă, necaz şi o piatră funerară în cimitir." (versiunea Peterson; de fapt, Moise nu a avut nici o "piatră funerară" la mormântul său, dar Domnul Învierii Şi-a amintit unde este înmormântat, căci citim despre învierea lui specială în Iuda 9!)

Patruzeci de ani de pocăinţă l-au pregătit până la urmă pe Moise pentru o carieră pe care a început-o la vârsta de 80 de ani. Nu te pierde cu firea, păstrează-ţi inima caldă şi niciodată nu va fi prea târziu pentru Dumnezeu ca să te binecuvânteze.

Şi pentru cei mai tineri, sub 80 de ani, există o veste foarte bună în istoria lui Moise. Cu siguranţă, el a cunoscut cât se poate de bine descurajarea, ca rezultat al eşecului. El s-a rugat: "Mânia Ta este mare şi ne mistuie; suntem la capătul frânghiei. Tu ţii seama de toate păcatele noastre; fiecare greşeală pe care am făcut-o de când eram copii este scrisă în cărţile Tale. Tot ce ne putem aminti este încruntătura de pe chipul Tău. Doar cu asta ne vom alege?" (vers 7-9).

În această perioadă, chiar înainte de succesul său, el avea o viziune întunecată asupra caracterului lui Dumnezeu, văzândul-L ca pe Duşmanul nostru care notează fiecare greşeală şi păcat pe care le facem, pentru a le folosi împotriva noastră. Moise Îl văzuse întotdeauna pe Dumnezeu ca pe cineva obsedat de neprihănire, dar în final a ajuns să-L vadă nu ca pe o persoană "încruntată," ci ca pe cineva "plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie" (Ex 34:6), cineva care întotdeaună oferă ceea ce cere - "neprihănirea pe care o dă credinţa" (Rom 10:6).

 

Oamenii şi-au dat imediat seama că acel Învăţător era altfel. El reuşise să pătrundă în sufletele lor pentru că lăsase să se vadă că ştie din proprie experienţă ce înseamnă să fii "dispreţuit şi părăsit." La acest nivel nu erau siguri cine ar putea să fie El, dar El le-a pătruns în adâncurile inimilor când a spus: "Ferice de cei săraci în duh…, de cei ce plâng…, de cei blânzi…, de cei prigoniţi…, de cei ocărâţi… Bucuraţi-vă!" (Mt 5:3-11). El era cu totul altfel decât toţi vorbitorii pe care îi ascultaseră până atunci!

Vei întâlni pe cineva undeva care va analiza fiecare chip pe care îl vede, în căutarea unei persoane care înţelege, a acelei persoane extrem de deosebite care este "cu inima curată" pentru că "L-a văzut pe Dumnezeu." Poate că nu va fi nevoie să rosteşti nici un cuvânt când vei întâlni acea persoană; ceva din ochii tăi va spune că "înţelegi," ştii ce înseamnă îndelunga aşteptare, dorul şi încercările credinţei. Dacă vei accepta convingerea de păcat căreia îi dă naştere Duhul Sfânt în inima ta - convingere care îţi zdrobeşte mândria laodiceană - dacă vei lăsa să curgă lacrimi de remuşcare, ţi se va da o cheie care se potriveşte cel puţin la câteva inimi omeneşti. Isus va găsi de cuvinţă să îţi împărtăşească unele din bogăţiile secrete ale sufletului Său. De asemenea, vei experimenta o înrudire a sufletului cu acel om care în fiecare dimineaţă (probabil timp de ani!) L-a implorat pe Domnul să îi îndepărteze "[ţepuşul] din carne, [solul Satanei]" care îl "[pălmuia]" în continuu, doar pentru a realiza la final că Dumnezeu refuza să îi împlinească rugămintea [2Cor 12:7].

Dacă a existat vreodată un păcătos (ca tine şi ca mine) care să merite un răspuns la o rugăciune făcută din inimă, oare nu Pavel ar fi acela? Întreaga viaţă s-a jertfit pe sine pentru Hristos (citeşte 2Cor 11:23-29)! Dar după repetate şedinţe de post şi rugăciune, şi poate chiar de "ungere a capului," Dumnezeu i-a spus: "Nu, Pavel; nu îţi voi răspunde cu "da." Ţepuşul va rămâne. Va trebui să te obişnuieşti cu el. Cum altfel ţi-aş putea binecuvânta lucrarea? Cum altfel vei înţelege cum să descoperi şi altora harul Meu, dacă nu vei cunoaşte suferinţa continuă? Harul Meu îţi este de ajuns: căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită."

Pavel a plătit un preţ destul de mare pentru ceea ce ne-a transmis. S-a meritat?

 

În Romani 2:4 se dă o veste mult mai bună decât mulţi pot să creadă: "Bunătatea lui Dumnezeu… îndeamnă [pe mulţi] la pocăinţă," la fel de sigur cum Dumnezeu este bun. Nu este treaba noastră aceea de a-L implora pe Domnul să Se trezească şi să facă ceva pentru "cei dragi ai noştri care nu sunt mântuiţi," ci să credem ceea ce El deja încearcă să facă pentru ei.

O scumpă doamnă îşi iubea scumpul soţ şi la fiecare întâlnire pentru rugăciune cerea bisericii să se roage ca el să fie convertit.

- El încalcă sabatul! Mie şi copiilor ne-ar părea aşa de rău să ajungem în cer şi să privim peste zidurile Noului Ierusalim cum dragul de el piere în iazul de foc!

Într-o dimineaţă de sabat scumpul ei soţior a coborât la parterul casei înainte de micul dejun îmbrăcat, nu în hainele lui obişnuite pentru serviciu, ci în costumul cel bun.

- Ce înseamnă asta? a întrebat scumpa lui soţioară.

- Voi merge la biserică împreună cu tine şi cu copiii!

- Dar, scumpule, dacă îţi pierzi slujba din cauza sabatului, cum vom mai plăti ratele pentru maşina cea nouă? Şi cum vom plăti datoriile pentru casă?

Scumpul soţior nu a răspuns nimic, ci a urcat din nou la etaj şi s-a îmbrăcat în hainele pentru serviciu; aceasta a fost ultima lui "convertire."

În tot acest timp Duhul Sfânt îl îndemna pe scumpul soţior la pocăinţă, dar scumpa soţioară îi stătea în cale, împiedicând lucrarea Duhului Sfânt. Scumpa soţioară mergea la biserică şi la întâlnirile pentru rugăciune, dar avea grozavă nevoie să cunoască cât de bună este Vestea cea Bună.

"Bunătatea lui Dumnezeu" este cea care ne "îndeamnă la pocăinţă," nu frica de pedeapsă. Şi în limba greacă este folosit prezentul continuu; Dumnezeu ne ia în continuu de mână şi ne conduce la pocăinţă şi mântuire. În tot acest timp scumpa soţioară considera (a) că relaţia ei cu Dumnezeu este OK pentru că mergea la biserică (în timp ce scumpul soţior muncea ca să plătească facturile pentru ea), şi (b) că el se afla în mod automat sub "osânda" lui Dumnezeu. Ea îl trata pe soţul ei ca şi cum va fi pierdut, în timp ce Dumnezeu îl trata ca şi cum va fi mântuit. Ea lucra pentru un ţel opus ţelului lui Dumnezeu, împotrivindu-I-se la fel cum cărturarii şi fariseii I se împotriveau lui Hristos. Cum va fi fericită în cer nu pot să ştiu. Ea avea nevoie să înţeleagă Romani 5; Hristos a realizat ceva petnru "toţi oamenii," şi de aceea îi tratează pe "toţi oamenii" ca şi cum aceştia nu s-ar afla sub "osândă," cu sub "harul" Său. Când cineva le spune Vestea Bună, acea "bunătate" îi conduce la pocăinţă! (Da, incluzând şi ascultarea de toate poruncile lui Dumnezeu).

 

Noi, cei care trăim în America, putem respira uşuraţi pentru că (a) am intrat cu bine în cel de-al şaptelea mileniu fără să aibă loc dezastrul pe care profeţii Y2K îl prevedeau şi (b) am avut încă o dată un "transfer de putere" liniştit în cadrul guvernului Statelor Unite, fără să avem parte de teroarea "transferului de putere" din Kinshasha lui Kabila.

Nu avem acea neprihănire proprie ca să mulţumim pentru punctul (b), ca şi cum am fi o rasă superioară. Avem o constituţie pentru care să fim recunoscători, alcătuită de oameni în ale căror suflete se afla dragostea lui Dumnezeu pentru libertate şi un sănătos simţ protestant de respect faţă de adevăr. Fără acest simţ, nimeni nu ştie ce s-ar fi întâmplat cu un preşedinte care a primit cu o jumătate de milion de voturi mai puţin decât adversarul său. Putem spune mai degrabă că avem un preşedinte constituţional decât unul ales prin vot popular. Aceasta conduce la următoarea întrebare: Este această naţiune pur democrată sau este o republică guvernată de o constituţie experimentată, concepută pe baza principiilor protestante? Se fac multe presupuneri: Dacă noua administraţie va fi conservatoare, anti-homosexualitate, anti-avort, pro-moralitate, oare va susţine persecuţia religioasă în vreme de criză? Sau libertatea noastră religioasă este mai în siguranţă în mâinile unui conducător liberal, pro-homosexualitate, pro-avort, pro-imoralitate, cu o gândire lumească? "Liberalii," şi în politică, şi în biserică, tind să fie mai permisivi şi mai generoşi decât conservatorii.

Dar "persecuţia" nu este cel mai important lucru în ceea ce priveşte viitorul nostru. Nu se poate să citeşti prea mult din Biblie fără să înţelegi că "o vreme de strâmtorare" este inevitabilă. Economia noastră liniştită, prosperă, este extrem de fragilă. Alan Greenspan este îngrijorat chiar şi cu privire la criza de electricitate din California care afectează stabilitatea economiei naţionale. (El pare că duce în spate întreaga lume). Pentru noi nu pierderea economiilor este importantă: Vestea Bună a lui Dumnezeu pentru ultimele zile, din Apocalips 18:1-4 - aceasta trebuie să ne aboarbă atenţia şi ne-o va absorbi. "Babilonul" a căzut într-adevăr, ceea ce înseamnă că "împăraţii pământului" vor fi, din punct de vedere spiritual, "îmbătaţi" de doctrinele lui false. Dar când "luminii" care trebuie să "lumineze pământul cu slavă" i se va permite în final să strălucească, vom fi uimiţi cât de mulţi îi vor răspunde.

Aşadar, pentru cei care iubesc adevărul şi neprihănirea există doar veşti bune.

 

Există o expresie care apare o singură dată în Noul Testament [în limba engleză, cuvântul "succour" - n.t.] şi pe baza căruia s-a construit o idee extraordinară în contextul Veştii Bune despre Isus. Mă refer la expresia "A VENI ÎN AJUTOR" din Evrei 2:18. Pe tine nu te interesează limba greacă dar va trebui să-ţi dau varianta în original a acestei expresii - "BOETHEO," format prin alăturarea a două cuvinte: "BOAO" - o rădăcină veche care exprimă aflarea cuiva la nivelul cel mai de jos de pe pământ, ţipând şi strigând "AJUTOR! AJUTOR!" Şi cel de-al doilea cuvânt - "THEO" - care dă expresiei semnificaţia de "A ALERGA PENTRU A DA AJUTOR."

Eşti la mare. Picioarele îţi sunt prinse într-un vârtej şi eşti tras la fund. Ţipi cât poţi de tare: "AJUTOR! AJUTOR!" Salvamarul sare să te salveze. Aceasta este semnificaţia expresiei "A SĂRI ÎN AJUTOR."

"Prin urmare, [Hristos] a trebuit să Se ASEMENE fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi… un mare preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului. Şi prin faptul că El Însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate SĂ VINĂ ÎN AJUTORul celor ce sunt ispitiţi." Un salvamar care a simţit pe propria piele groaza unei posibile înecări va sări imediat în ajutor. Contextul din Evrei este clar: capitolul subliniază că Hristos a fost ispitit CA ŞI NOI şi că DOAR "prin faptul că El Însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi." Găseşte orice ispită cu care Hristos nu "a fost ispitit," şi nu mai ai pe nimeni care să te mântuiască din acel păcat. El doar te-ar putea scuza, dar nu te-ar putea ierta, lăsându-te să păcătuieşti şi să mărturiseşti la infinit, până în iad.

Nu trebuie să fii geniu ca să înţelegi că Satana îşi concentrează atenţia asupra acestui aspect şi Îl îndepărtează pe Salvamar atât de mult încât El să nu mai poate observa când eşti prins în vârtejul depravării sexuale. Sau cel puţin aşa ţi se va părea dacă vreuna din versiunile protestante ale doctrinei imaculatei concepţiuni te-a văduvit de evanghelia curată. În multe case minunate cu peluze bine îngrijite lumina stă aprinsă până târziu în noapte - prizonieri ai pornografiei sunt atraşi la fund de vârtejul ispitei. Acest lucru li se întâmplă chiar şi copiilor.

Dumnezeu are nevoie de o biserică care să vestească un Mântuitor aflat "aproape şi nu departe." Milioane de oameni care au fost victimele depravării sexuale, inclusiv bolnavii de SIDA din Africa, nu au cunoscut niciodată cât de "aproape" este Mântuitorul. "[Celălalt] înger" din Apocalips 18:1-4 le va spune.

Să le spunem acum!

 

Cuiva i-a venit o idee genială, de a calcula 2 + 2 pentru a obţine ceea ce el consideră a fi 4. În primul rând, regele David a experimentat o pocăinţă profundă pentru păcatul său cu Bat-Şeba - ştire aflată pe prima pagină în întreaga lume. Aceasta a condus la scrierea Psalmilor 32 şi 51, ambii aducând mângâiere şi încurajare la milioane de oameni din toate colţurile lumii. În al doilea rând, David nu ar fi scris niciodată acei psalmi valoroşi dacă nu ar fi comis adulter cu soţia lui Urie (şi păcatul-accesoriu - crima; într-un anumit sens, din punctul de vedere al lui Dumnezeu adulterul implică întotdeauna crimă).

"Aşadar," spune persoana care a avut această idee genială: "pune alături aceste două adevăruri şi vei ajunge să înţelegi că matematica pocăinţei lui David este un lucru bun. Este în regulă dacă comitem acelaşi păcat ca şi el, pentru că astfel vom experimenta o pocăinţă similară. Nu există altă cale de a experimenta o 'mare' pocăinţă decât dacă comitem un 'mare' păcat. Un păcat 'mic' conduce doar la o pocăinţă 'mică,' şi aceasta înseamnă 'încropeală' - problema cu care se confruntă Laodicea (Apoc 3:14-17)." Deci, prin această idee genială se spune că niciodată nu vom aprecia Psalmii 32 şi 51 dacă nu vom comite acelaşi păcat. Este o lecţie bună în cadrul "educaţiei creştine." Înveţi să ai compasiune; aşadar eşti cu adevărat în câştig. Doar dacă te-ai aflat pe fundul gropii păcatului poţi să apreciezi culmile neprihănirii.

Această doctrină este foarte atractivă şi subtilă, căci transformă păcatul într-un lucru bun. Ea este bine fundamentată pe motivaţia egocentrică a "convertirii": cel mai important lucru din univers este mântuirea MEA. '[Răstignirea din nou a Fiului lui Dumnezeu, darea Lui pentru a fi batjocorit]' şi târârea în noroi a Numelui Său ca Mântuitor - acesta este un lucru minor (vezi Evr 6:6; Ezech 36:20,21). Un astfel de păcat oferă "confort" şi încurajare altor oameni pentru a merge pe calea care duce în iad (vezi Ezech 16:54).

Dar există o Veste Bună: Hristos va avea un popor adunat din mijlocul "oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi" care va aprecia jertfa Sa; şi, motivaţi doar de dragostea Sa, ei sunt constrânşi să onoreze Numele Său ca Autor al mântuirii DIN păcat - mântuire care L-a costat viaţa (2Cor 5:14,15). Ei nu au nevoie să repete păcatul lui David; ei învaţă să aibă compasiune pentru David prin pocăinţă colectivă. Aceasta înseamnă implicit neprihănire prin credinţă.

 

Îngenunchiem alături de pastorul Jesse Jackson în timp ce, în umilinţa sa dureroasă, îşi acoperă faţa. Biblia spune că noi toţi împărtăşim aceeaşi natură păcătoasă (de la "tatăl" nostru Adam). În Romani 3:23 se spune că "toţi au păcătuit" (aoristul verbului grecesc, însemnând "în Adam," timpul trecut) şi toţi continuăm să fim "lipsiţi de slava lui Dumnezeu" (pe cont propriu, timpul prezent).

Dacă Jackson ar fi fost doar o persoană obişnuită care merge la biserică, precum fostul nostru preşedinte, distracţia sa sexuală nu ar fi fost atât de umilitoare; dar el este un slujitor hirotonisit al evangheliei şi poartă acel guler simbolic.

Când regele David a păcătuit sexual (şi el era hirotonisit; de fapt era "uns de Domnul"!), Dumnezeu i-a trimis o solie teribilă printr-un profet inspirat. Nu atât că Dumnezeu era mânios pe David, cât că Dumnezeu fusese umilit prin ceea ce David făcuse: "Domnul îţi iartă păcatul, nu vei muri. Dar… prin acest păcat [sexual] le-ai oferit vrăjmaşilor Domnului o mare ocazie ca să-L hulească…" (2Sam 12:13,14; KJV).

Scumpul nostru Domn poate să-l ierte pe pastorul Jesse Jackson la fel cum l-a iertat pe regele David. "Minunat!" spun mulţi creştini. "Să continuăm să păcătuim, pentru că Dumnezeu ne va ierta mereu! Este ca şi cum ai obţine un permis de parcare - trebuie să 'plăteşti'; dar continuă să vii la biserică şi să-ţi 'mărturiseşti' păcatele şi vei ajunge în cer la fel bine! Iertarea este ieftină. Îngăduie-ţi păcatul! Distrează-te! Merită să rişti!"

Dar stai puţin! Mai există un aspect care trebuie luat în considerare. Dumnezeu spune: "Le-ai oferit vrăjmaşilor Mei o mare ocazie ca să Mă hulească…" Satirele batjocoritoare inundă talk show-rile care se difuzează la ore târzii, ca şi critica exprimată în presa obişnuită. "Pentru tine chiar nu contează că M-ai umilit în faţa acestei lumi păcătoase?" l-a întrebat Dumnezeu pe David. "Da, te-am iertat, bietul de tine, şi nu vei muri," i-a spus Domnul regelui înjosit al Israelului; "dar gândeşte-te la toţi aceia pe care i-ai condus la ruină. Gândeşte-te la durerea pe care Mi-ai produs-o! Gândeşte-te la ruşinea pe care trebuie să o îndur înaintea lumii şi înaintea universului. Am murit pe cruce special pentru a-Mi mântui poporul DIN păcat, şi tu practic ai atras dispreţul asupra acelei jertfe. Te-ai gândit la '[răstignirea din nou a Fiului lui Dumnezeu şi darea Lui pentru a fi batjocorit]'?" (vezi Evr 6:6).

Da, Dumnezeu l-a iertat pe David; dar El a înfipt adânc ghimpele realităţii în inima lui, până când acesta a experimentat o pocăinţă sinceră; gata cu aroganţa. La final el a atras dispreţul asupra propriei sale mândrii. "Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit: Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită" (Ps 51:17).

 

Nu, noi nu-l condamnăm pe pastorul Jesse Jackson pentru imoralitatea sa sexuală care deja a fost vânturată, nu doar de gazetele de scandal, ci chiar de NY Times şi de toată media. Situaţia este suficient de ridicolă pentru a fi dezbătută în talk show-uri. În timp ce juca rolul de "pastor consilier" al fostului preşedinte SUA în perioada când acesta era implicat în distracţii sexuale, el însuşi devenea tatăl unui "copil din flori." Chipul drăguţ al unei femei care îl "adora," care a scris o carte despre el şi s-a agăţat de el - toate acestea erau prea mult. Acum nu mai poate vorbi despre moralitatea în declin a Americii fără ca să stârnească râsul. Ocupându-şi locul alături de Jimmy Swaggart şi Jimmy Bakker, el conduce atenţia întregii lumi asupra următorului aspect: religia creştină nu-i poate salva pe oameni de la complacerea în destrăbălare sexuală. În Washington Post se spune: "În ultimii trei ani media a fost angajată într-o cursă incredibilă legată de întâmplările scandaloase referitoare la relaţiile sexuale," dar aceasta este diferită, se spune în Fox News, "din cauza gulerului pe care [Jackson] îl poartă în mod simbolic."

Nu, nu dorim să condamnăm pe nimeni, pentru că trebuie să "[luăm] seama la [noi înşine] ca să nu [fim ispitiţi şi noi]" (Gal 6:1). Dar trebuie să ne lăsăm convinşi de ideea că este prea greu să spui "Nu!" păcatului sexual?" "Toată lumea cedează acestui păcat," chiar şi pastorii; deci ar trebui să cedăm şi noi? În Sacramento Bee se remarca următorul lucru: copiii nelegitimi sunt cu siguranţă principala cauză a sărăciei pe care pastorul Jackson s-a specializat în a o deplânge. Dar, lăsând la o parte condamnarea, el poate fi oarecum victima inocentă a unei doctrine false pe care nu el a inventat-o, la fel cum se întâmplă cu milioane de africani creştini care mor de SIDA - doctrină care este principala cauză a ceea ce George F. Will numeşte "promiscuitate sexuală."

În Apocalips 18:24 ni se spune că judecata finală va găsi "Babilonul" vinovat de "sângele… tuturor celor ce au fost junghiaţi pe pământ." De ce? Din cauza doctrinei false a Babilonului, care este "vinul mâniei curviei ei." El a făcut "neamurile… [să bea]" (vs 3). Una dintre doctrinele false este cea care neagă ideea că Hristos mântuieşte din păcatul sexual; la întrupare El a fost "scutit" de moştenirea aceleiaşi naturi pe care noi toţi o moştenim, în felul acesta oamenii fiind privaţi de "ajutorul" pe care un Mântuitor îl poate oferi doar atunci când "El Însuşi a fost ispitit," "în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat" (Evr 2:18; 4:15). Ideea falsă este că automat ispita este păcat; dar Hristos "a fost ispitit…, dar fără păcat." Însă Hristos, fiind "scutit" de moştenirea noastră, nu poate să "vină în ajutorul" celor ispitiţi sexual.

Asupra acestui aspect era nevoie ca cineva să îl "consilieze" pe pastorul Jackson în timp ce el în consilia pe preşedinte!

 

Te-ai rugat cerând o anumită binecuvântare, iar răspunsul pare să nu mai vină? Ai insistat în rugăciune, aşa cum ne-a spus Isus să facem ("trebuie să [ne rugăm] necurmat şi să nu [ne lăsăm] - Lc 18:1) şi totuşi răspunsul nu a venit. I-ai cerut să-ţi arate ce este în neregulă, ce anume împiedică rugăciunile tale (Petru spune că dacă un bărbat nu îşi tratează bine soţia rugăciunile lui vor fi "împiedicate" - 1Petru 3:7) şi Dumnezeu nu ţi-a spus că ar fi ceva în neregulă, care "împiedică" răspunsul. Duhul Sfânt nu te convinge de faptul că nu ţi-ai îndeplinit vreo datorie cunoscută, deşi ai îngenunchiat înaintea lui Dumnezeu şi L-ai implorat să te ia în considerare şi să te îndrume. Încă Îi mai ceri acea binecuvântare specială, iar ea nu mai vine. 

Bine ai venit în "clubul" lui Iov - Clubul Rugăciunilor fără Răspuns. Nu eşti singur. Însuşi Isus este membru de onoare. El S-a rugat "cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte, şi fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui," totuşi a trebuit să moară pe cruce (Evr 5:7). Următorul verset ne reaminteşte că "măcar că era Fiu," a trebuit să înveţe lecţiile vieţii aşa cum le învăţăm şi noi, "prin lucrurile pe care le-a suferit." Dar, bineînţeles, el nu vrea să treci prin aceeaşi agonie pe care a suferit-o El pe cruce, şi nici prin agonia lui Iov. Există un răspuns la uimirea şi dezamăgirea ta. Să luăm în calcul câteva posibilităţi:

 (a) Poate că Dumnezeu se străduieşte din greu să-ţi ofere un răspuns pozitiv, dar El nu poate forţa voinţa unei persoane care I se "împotriveşte"; aşa s-a întâmplat în cazul uneia dintre cele mai fierbinţi rugăciuni ale lui Daniel (10:13). Şi dacă aşa stau lucrurile, poţi fi sigur că scumpul nostru Domn este la fel de milos cu tine cum a fost cu Daniel, şi îţi va înmuia inima convingându-te de adevăr. Te va salva de descurajare.

(b) Poate că răspunsul este pe drum şi pur şi simplu este nevoie de mai mult timp. Acest lucru poate fi adevărat dacă te rogi pentru unul dintre cei dragi. Aminteşte-ţi că pe cruce Hristos a realizat ceva pentru "fiecare om," ceea ce face posibil pentru El să trateze "fiecare om" ca şi cum acela nu ar fi păcătuit niciodată (vezi Mt 5:45) - Hristos a murit deja moartea a doua a acelui om, prin urmare îl/o tratează ca şi cum persoana respectivă urmează să fie mântuită. Aceasta este semnificaţia acelei expresii interesante - "îndreptăţire legală." Acum procedează şi tu la fel; tratează acea persoană ca şi cum te aştepţi pe deplin să se fi răspuns deja la rugăciunile tale, iar acea persoană urmează să fie mântuită la fel ca şi tine. Desenează un "cerc" în care să incluzi acea persoană. Nu spune: "O, persoana aceasta este departe de a fi pregătită!"

Cu cât te apropii mai mult de Isus, cu atât vei împărtăşi mai mult din priceperea şi înţelepciunea Sa, pentru că vei avea "gândul… care [este] şi în Hristos Isus" (Filip 2:5).

 

Preşedintele Clinton, care în curând nu va mai ocupa această funcţie, a negat public legitimitatea preşedenţiei lui Bush. El spune că Gore "a câştigat cele mai multe voturi, şi singura cale prin care [Bush] ar fi putut câştiga alegerile a fost să împiedice votarea în Florida." Cu alte cuvinte, actualul preşedinte afirmă că următorul preşedinte nu are ce căuta în Biroul Oval.

Nu intenţionăm să facem politică, dar trebuie să remarcăm o lecţie importantă. Dacă domnul Bush îl ascultă pe domnul Clinton şi se îndoieşte de faptul că locul lui este în Biroul Oval, va eşua în postura de preşedinte. Alegerea sa a fost confirmată de către tribunal - "stă scris," am putea spune. Dar o persoană foarte importantă care are o mare influenţă spune: "Nu, ceea ce 'stă scris' nu este adevărat; tu nu eşti preşedinte în mod legitim!" Ce şi pe cine va crede domnul Bush?

O persoană cu foarte mare influenţă (şi acum îmi cer scuze domnului Clinton; comparaţia nu a fost rău intenţionată) îţi spune că locul tău nu este în împărăţia cerului. Vrea să te descurajeze, să-ţi aducă aminte de nevrednicia ta şi de păcatele pe care le-ai mărturisit, de care te-ai pocăit şi care au fost iertate de Mântuitor. "Nu," spune Satana, "Dumnezeu nu te-a primit ca fiu al Său; nu ai fost 'ales' cu adevărat pentru a intra în cer. Eşti în afara legii. Ia-ţi în considerare sentimentele! Nu te SIMŢI acceptat, nu-i aşa?

Dar "stă scris" că eşti fiul lui Dumnezeu prin adopţie, căci în Efeseni 1:4-6 ni se spune în mod clar că "în [Hristos] Dumnezeu [te]-a ales înainte de întemeierea lumii…, [te]-a rânduit mai dinainte să [fii înfiat] prin Isus Hristos… [Te]-a acceptat în Prea Iubitul Lui" [KJV]. Deci, ce şi pe cine alegi să crezi? (a) Sentimentele tale, sau (b) ceea ce "stă scris"?

Singurul pas cu adevărat dificil în procesul de mântuire este să înveţi să crezi cât de bună este Vestea cea Bună. Dacă te încrezi în sentimentele tale, te vei prăbuşi în groapa fricii şi a descurajării. Dacă ai încredere în "adevărul evangheliei," care "stă scris" în Cuvântul lui Dumnezeu (Biblia) şi-ţi pui la probă sentimentele (da, şi ceea ce-ţi spun oamenii) urmărind ce spune Biblia, vei câştiga o luptă preţioasă.

Aceasta este aceeaşi problemă cu care S-a confruntat Isus în Matei 4:1-11. Satana I-a spus: "Tu nu poţi fi Fiul lui Dumnezeu! Te înşeli! Priveşte unde Te afli, înfometat, slăbit, părăsit, trăind alături de animalele sălbatice! Arăţi ca şi cum ai fi însuşi Satana!" Dacă Isus S-ar fi încrezut în sentimentele Sale, am fi fost pierduţi; în schimb, El a ales să Se încreadă în ceea ce a citit în Biblie - "stă scris."

Aşadar, "urmează[-L] oriunde merge." Pune Biblia mai presus de sentimente.

 

Istoria lui Iov dă la o parte cortina pentru a dezvălui o nouă perspectivă asupra apropierii intime a lui Dumnezeu faţă de noi. Astfel, cartea lui Iov străluceşte cu o nouă lumină fiind probabil cartea cea mai cristocentrică din Biblie. Conform cu Apocalipsa 13:8, ştim că Hristos, Mielul lui Dumnezeu "a fost junghiat" "de la întemeierea lumii." Aceasta înseamnă că acelaşi Duh Sfânt care a inspirat scrierea cărţii lui Iov a lucrat în experienţa lui Iov, slăvind pe Hristos în prima perioadă a istoriei lumii. Putem călca pe urmele Sale în poemul epic al lui Iov.

Dumnezeu a sprijinit tronul Său ceresc pe Iov! A fost nevoit; nu a avut altă şansă. Satana L-a provocat: "Nu ai pe nimeni pe pământ care să creadă cu adevărat în Tine, care să-Ţi fie devotat din inimă! Toţi cei care pretind că Ţi se închină, o fac doar din motive egoiste. Fie le este frică să nu ajungă în iad, fie visează la răsplată, şi fiecare dintre cei care sunt motivaţi de dragostea de sine îmi aparţine! Dumnezeule, planul Tău de mântuire este un fiasco!"

Dumnezeu a spus: "Te înşeli, Satana. Exemplul numărul unu este Iov. El este cu adevărat convertit!" Satana I-a răspuns batojocoritor lui Dumnezeu: "Este un ratat. Numai lasă-mă să-l chinui suficient şi Îţi va întoarce spatele." Dacă Dumnezeu i-ar fi spus: "Mă tem că ai dreptate; nu-i face rău," Satana ar fi trâmbiţat în tot universul: "Dumnezeu este un laş. Aşa-zisul Lui 'plan de mântuire' este un eşec. Am câştigat marea luptă. Am inventat păcatul şi el este mai puternic decât Dumnezeu. Daţi-mi scaunul Lui de domnie!"

Acum cortina este dată la o parte. Îl surprindem cu privirea pe Dumnezeu exersându-Şi credinţa în om! Dumnezeu a bazat stabilitatea scaunului Său de domnie pe încrederea într-un om, un om ca tine şi ca mine, un om slab care s-a născut păcătos, ca tine şi ca mine! Dacă Iov ar fi înşelat încrederea lui Dumnezeu în el, s-ar fi dovedit că Dumnezeu a greşit şi nimeni nu s-ar mai fi încrezut vreodată în El. Acest lucru ne ajută să înţelegem ce spune Biblia deseori despre "credincioşia lui Dumnezeu" [Rom 3:3] şi "credinţa lui Isus" [Apoc 14:12]. Pentru noi nu este nimic extraordinar în a avea credinţă în Dumnezeu, căci noi nu suntem nimic, iar El este totul. Dar pentru El, a avea credinţă în noi!!??

Iov a fost prototipul celor "144.000" care "urmează pe Miel oriunde merge El" (Apoc 14:4,5). Poate că eşti cea mai josnică, nedemnă persoană de pe pământ, dar gândeşte-te cât de important eşti în conflictul cosmic!

 

Cineva ne-a scris o întrebare interesantă: "Dacă Dumnezeu este dragoste, de ce îi va tortura şi îi va chinui pe cei pierduţi, chiar şi pentru puţin timp, dacă nu pentru o veşnicie? Nu există o cale mai omenească pentru a rezolva problema legată de ce trebuie să facă cu cei pierduţi la final?"

Ei bine, Dumnezeu nu ne-a cerut să-I spunem ce să facă, dar există câteva indicii clare în Biblie legate de acest aspect:

(1) Da, "Dumnezeu este dragoste" (1Ioan 4:8). Întotdeauna, chiar şi la judecată.

(2) El nu a intenţionat niciodată ca vreo fiinţă omenească să ajungă în iazul de foc (Mt 25:41). Cei care la final vor ajunge acolo, vor ajunge din cauza faptului că au ales acest lucru (Prov 8:36; Ier 8:3; Ez 18:25-32).

(3) Aceasta este plata păcatului, nu a lui Dumnezeu (Rom 6:23).

(4) Tatăl a renunţat la judecarea celor pierduţi. El nu va condamna pe nimeni (Ioan 5:22).

(5) De asemenea, şi Isus spune că nu-i va condamna pe cei pierduţi; singurii pe care este de acord să-i "judece" sunt cei care cred în El şi pe care îi va apăra (Ioan 12:47,48)

(6) El a venit să anuleze condamnarea pe care Adam a adus-o asupra "tuturor oamenilor" şi cei pierduţi vor fi cei care au aruncat "[hotărârea] de iertare" pe care El le-a dat-o şi şi-au luat înapoi "condamnarea" pe care El a suferit-o în locul lor (Rom 3 şi 5; Is 53:6 u.p.)

(7) Adevărata durere a celei de-a doua morţi va fi judecata finală a cărei scriere "în cărţi" a fost cauzată chiar de cei pierduţi (Apoc 20:12-14). Fiecare celulă a fiinţei lor va fi ca în flăcări, din cauza auto-condamnării, în timp ce vor conştientiza ce au făcut - au repetat păcatul lui Esau care A AVUT dreptul de întâi născut dar l-a "nesocotit" [Gen 25:34] şi l-a "vândut" pentru o mică plăcere lumească (Gen 25:34; Evr 12:16). Vor primi cu braţele deschise "iazul de foc" care va pune capăt mizeriei lor.

Ce binecuvântare să conştientizăm adevărul despre caracterul lui Dumnezeu ACUM mai degrabă decât să aşteptăm până la sfârşitul celor "o mie de ani" din Apocalipsa 20. Este un lucru serios să crezi că "Dumnezeu este dragoste." Putem refuza să credem şi să nu ne dăm seama de ceea ce facem până în clipa în care va fi prea târziu. (Isus a spus că nici chiar aceia care L-au răstignit nu ştiau ce fac - Lc 23:34).

 

Este posibil ca tu să fii la fel de important ca şi Iov în marele univers al lui Dumnezeu? Poate că spui: "Nu vreau lucrarea lui Iov! În postura mea de martor, dă-mi o însărcinare mai uşoară!" Dar poate că, în postura ta de martor, deja ţi s-a dat o însărcinare.

Şi Iov, şi Isus au ales să fie loiali lui Dumnezeu, să-şi păstreze credinţa atunci când părea să nu mai existe nici o speranţă; şi acest lucru este minunat. Ambii L-au onorat pe Dumnezeu. Dar, în marea luptă dintre Hristos şi Satana, înainte de a avea loc sfârşitul, trebuie să se mai împlinească o lucrare. Trebuie să se formeze un popor, un trup colectiv de "sfinţi," care să demonstreze înaintea lumii şi a universului că "păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus" (Apoc 14:12).

În acelaşi capitol ei sunt identificaţi ca fiind cei "144.000" care "urmează pe Miel oriunde merge El" (vers 1-5). Ei formează un grup distinct care este nou pe scena lumii, sub privirile universului care a urmărit această dramă în curs de desfăşurare, pentru că ei "[cântă] o cântare nouă… [pe care] nimeni nu [poate] să [o] înveţe, afară de cei o sută patruzeci şi patru de mii" (vers 3). Aceasta înseamnă că ei vor avea o experienţă nouă, pentru că în Biblie nimeni nu cântă un cântec întâmplător sau în mod necugetat - ci fiecare cântec este cântat în urma unei experienţe profunde. Şi dacă ei cântă în urma unei experienţe noi, atunci asta înseamnă că au căpătat o nouă înţelegere asupra a cât de mult L-a costat pe "Miel" mântuirea lor. Prin experienţă, ei s-au identificat cu El mult mai puternic decât oricare alt trup colectiv al poporului lui Dumnezeu de-a lungul timpului. În Apocalipsa ni se spune că ei căpăta acea maturitate care îi va face apţi pentru a ocupa un loc unic în planul de mântuire: "nevasta Mielului" [Apoc 21:9].

Acest popor nu trebuie să fie alcătuit din oameni care provin dintr-o singură cultură, limbă sau societate; despre ei se spune în mod special că provin din orice "neam, seminţie, limbă, norod" şi trib de pe pământ. Fiecare trebuie să demonstreze că harul lui Hristos a fost "suficient" pentru cineva care a făcut parte din cultura cea mai păcătoasă şi depravată de pe pământ, care crede, pentru a "birui… după cum [Hristos a] biruit" [Apoc 3:21]. Dacă vor birui numai 143.999, nu va fi suficient. Acela ultimul trebuie să stea în picioare. El/ea este extrem de important(ă). Acela/aceea eşti TU.

 

Există multe puncte de legătură între grămada de gunoi pe care stătea Iov, crucea pe care S-a aflat Hristos şi, da, poporul lui Dumnezeu din prezent.

(1) Iov a trebuit să îndure singur proba. Chiar şi soţia sa i-a spus să-L blesteme pe Dumnezeu şi să moară [Iov 2:9]. Cei mai buni prieteni ai lui s-au întors împotriva sa pentru că nu puteau să-l înţeleagă şi, prin presupusa lor metodă "creştinească," au continuat să-l chinuie.

(2) Şi Hristos a fost singur în agonia Sa pe cruce. Cei mai apropiaţi prieteni ai Săi, mama Sa şi cei unsprezece ucenici care mai rămăseseră (unul Îl trădase) nu L-au putut înţelege şi L-au părăsit.

(3) La fel se va întâmpla şi cu poporul Său din aceste ultime zile - fiecare va sta în picioare singur; un popor din orice "neam, seminţie, limbă şi norod" - fiecare individ în parte urmând să se găsească în împrejurări în care credinţa lui/ei va fi încercată în timp ce va trebui să stea singur în picioare ca martor al lui Hristos.     

(4) În întuneric deplin, cu Cerul închis înaintea sa, fără răspuns la rugăciuni, în lipsuri, aparent părăsit de Dumnezeu şi de cei dragi de pe pământ, Iov şi-a păstrat loialitatea faţă de Dumnezeu.

(5) Şi Hristos, având totul împotriva Sa, îndurând ceea ce ştia că este "blestemul" lui Dumnezeu, a rămas loial de unul singur.

(6) La fel şi cei "144.000" (în ceea ce priveşte acest principiu, nu are nici o importanţă dacă este vorba de un număr literal sau simbolic) vor "[urma] pe Miel oriunde merge El" [Apoc 14:4] în cele mai întunecate ore ale probei, când din nou Cerul va părea închis şi nu vor primi nici un răspuns la rugăciuni vizibil sau care să poată fi perceput.

(7) Onoarea lui Dumnezeu, stabilitatea scaunului Său de domnie, credibilitatea Sa, depindeau de faptul dacă Iov alegea să fie loial în disperare şi întuneric deplin. Ca persoană, Iov era ultima speranţă a lui Dumnezeu. Dacă ar fi urmat sfatul soţiei sale şi L-ar fi blestemat pe Dumnezeu şi ar fi murit, s-ar fi dovedit că Dumnezeu este slab şi mincinos, iar Satana ar fi câştigat marea luptă. Iov era extrem de important.

Despre cât de important eşti TU, da, TU, în sfera ta minusculă, mai multe mâine (cu voia lui Dumnezeu).

 

Weekend-ul acesta milioane de creştini din întreaga lume îşi vor concentra atenţia asupra istoriei lui Iov din Biblie, prima carte care a fost scrisă. Din toate cele 66 de cărţi cuprinse în Biblie, Iov este cea care scoate la iveală cel mai bine problema cu care noi toţi ne confruntăm: cum să înţelegi suferinţa. Şi această problemă se rezolvă întotdeauna printr-o mare întrebare uluitoare şi dureroasă: cine este cel care mă urăşte? Cine aduce asupra mea nenorociri pe care nu le merit? Dumnezeu sau Satana? Poate că în mintea ta există răspunsul corect, dar în inima ta? Dacă eşti la fel ca mine, inima ta, în starea ei firească, neconvertită, este "vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu" (Rom 8:7), şi nu faci altceva decât să-ţi baţi joc de tine dacă gândeşti că faci excepţie. "De ce eu?" este întrebarea universală pe care o punem când o mare nenorocire ne loveşte, fie printr-un accident, cancer, pierderea dragostei cuiva sau moartea unei fiinţe iubite.

Iov sunt eu, Iov eşti tu; el  ne reprezintă. El nu putea să înţeleagă care era "păcatul" de care se făcea vinovat şi care Îl provocase pe Dumnezeu să-l blesteme aşa de crunt cu pierderea a tot ceea ce iubea, chiar şi a sănătăţii. Iov este prima carte creştină care a fost scrisă; există puncte de legătură între el, pe mormanul de gunoi, strigând disperat "De ce?", şi Hristos pe cruce, în întuneric total, strigând acelaşi "De ce?". Dumnezeu a fost forţat să sprijine scaunul Său de domnie şi însăşi stabilitatea universului pe un om nenorocit, slab, limitat - Iov.

Dumnezeu a susţinut că Iov era drept şi neprihănit. Satana a ridiculizat ideea; el a făcut rămăşag că dacă Dumnezeu va permite ca asupra lui Iov să vină o nenorocire enormă, acesta Îl va trăda şi va "blestema pe Dumnezeu." Şi Dumnezeu nu a putut să dea înapoi; o fiinţă omenească aflată în cea mai nefericită situaţie rămânea în picioare în această luptă grozavă cu Satana, iar Dumnezeu trebuia să-Şi ţină respiraţia în aşteptarea a ceea ce urma să facă Iov.

Astăzi există "144.000" de oameni din orice "neam, seminţie, limbă şi norod" fiind aşa de important ca fiecare dintre ei, personal, să rămână în picioare aşa cum a rămas Iov. Şi, ca şi în cazul lui Iov, există un punct de legătură care îi uneşte pe fiecare dintre ei cu Hristos pe cruce întrebând: "De ce Eu?"

 

Chiar şi acei analişti refractari care în urmă cu un an erau nesiguri acum sunt satisfăcuţi: în mod cert ne aflăm în noul secol 21 şi în noul mileniu. Milioane de creştini din toată lumea sunt convinşi că încă de la început a fost voia lui Dumnezeu ca ceea ce noi numim acum "noul mileniu" să fie cei "o mie de ani" din Apocalips 20.

Ceva anume a întârziat finalizarea însărcinării pe care Hristos a dat-o atunci când a spus: "Duceţi-vă în toată lumea, şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură" [Marcu 16:15]. Dacă acest lucru este adevărat, atunci înseamnă că "mileniul" în care ne găsim ar fi trebuit să fie timpul acelei "judecăţi" despre care ni se spune în versetul 4 că se va desfăşura în perioada celor "o mie de ani": "Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au şezut pe ele [poporului lui Dumnezeu] li s-a dat judecata." Acesta ar fi trebuit să fie timpul când "nişte cărţi au fost deschise, …şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea" (vers 12). În Apocalips 10 ni se spune că a fost intenţia lui Dumnezeu aceea ca o dată cu sunetul celei de-a şaptea trâmbiţe, când judecata pre-adventă avea să înceapă, "[să se sfârşească] taina lui Dumnezeu după vestea bună vestită de El robilor Săi proorocilor" (vers 7).

Noi nu ştim "vremurile sau soroacele" decât dacă citim profeţiile şi conştientizăm că trăim "vremea sfârşitului." Intenţiile lui Dumnezeu nu pot fi deturnate la nesfâşit, pentru că Isus ne-a învăţat să ne rugăm: "Facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ." A fost intenţia lui Dumnezeu aceea ca mileniul să înceapă cu mult timp în urmă. Lumea se bucură de marele progres pe care civilizaţia l-a făcut în ultimul secol; dar nu putem distruge promisiunea împărăţiei lui Dumnezeu şi să ne mulţumim cu "cerul pe pământ" fabricat de noi înşine.

Intrăm în acest mileniu ciudat păşind încet, încercând să înţelegem ce realizează Hristos astăzi prin lucrarea Sa de Mare Preot în Sfânta Sfintelor din sanctuar. Hai să ne păstrăm inimile şi minţile în armonie cu El în lucrarea Lui specială. Vorbind despre acest timp, Isus spune: "Vegheaţi dar…" (Lc 21:35,36).

 

Este tot la fel de simplu cum 2 + 2 = 4: moartea a venit în lume prin păcat, şi păcatul a venit în lume printr-un singur om - Adam. Nici moartea şi nici păcatul nu au făcut vreodată parte din planul lui Dumnezeu pentru noi.

La ştirile locale s-a anunţat că un tânăr în vârstă de 40 de ani a decedat în urma unei boli groaznice care l-a lovit brusc în urmă cu aproximativ un an. Înainte să se întâmple aceasta, el era întruchiparea sănătăţii şi a vitalităţii. S-au făcut rugăciuni fierbinţi ca Dumnezeu să facă o minune şi să-l vindece; dar acest lucru nu s-a întâmplat. Însă am rămas cu convingerea reînnoită a acelui adevăr "2 + 2 = 4" - la fel de sigur cum păcatul a intrat în lume, moartea este partea noastră, mai devreme sau mai târziu.

Dar o altă convingere urmează imediat acesteia: pe pământ a venit un "al doilea Adam," care a luat locul celui care a adus păcatul şi moartea. Biblia ne spune în Romani: toată osânda pe care primul Adam a adus-o asupra rasei omeneşti a fost anulată de Cel de-al doilea Adam (cap 3-5). Chiar viaţa pe care o trăim acum, o trăim prin "harul acesta într-un singur om, adică în Isus Hristos" (Rom 5:15). El ne-a dat viaţa pe care o trăim acum. Dacă "plata păcatului este moartea" (Rom 6:23), atunci înseamnă că viaţa de care ne bucurăm acum a fost obţinută de Cel de-al doilea Adam.

"Niciodată cineva, sfânt sau păcătos, nu mănâncă hrana zilnică, fără să se hrănească cu trupul şi sângele Fiului lui Dumnezeu," spune o scriitoare înţeleaptă [HLL, "În amintirea Mea"]. Chiar şi masa din casa noastră devine "masa Domnului." Mulţimile care trăiesc zi de zi în mod egoist nu-L înţeleg sau nu-L cunosc pe Dătătorul darului de care ei se bucură fără să ştie.

"Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, …după aceea vine judecata" (Evr 9:27), moment în care toţi vor realiza faptul că mereu au avut o datorie infinită şi eternă faţă de Cel de-al doilea Adam. Dar culmea ironiei este să fii vasul în care este turnată bunătatea infinită fără să conştientizezi care este Sursa ei. Dacă conştientizarea (care este la fel de sigură ca şi faptul că mâine soarele va răsări din nou) se produce "după moarte" sau "după" această viaţă, umilirea personală care va urma va fi copleşitoare, devastând psihicul uman - însăşi esenţa "morţii a doua" (Apoc 20:12-14).

Dar va fi o binecuvântare nemăsurată dacă vom putea învăţa acum să apreciem Sursa a tot ceea ce avem. Când o vom face, ne vom regăsi în Rom 6:13 - conştientizând că suntem "vii, din morţi cum [eram]." Atunci când se va întâmpla acest lucru, vom simţi "dragostea lui Hristos [care] ne constrânge [KJV]" şi care ne motivează să trăim "pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru [noi]" (2Cor 5:14,15).

Doamne, fie ca acest lucru să se întâmple ACUM, la începutul acestui mileniu!

 

Pe parcursul vieţii Sale pe pământ Isus S-a rugat - în continuu. Şi S-a rugat pentru oameni în mod individual. De exemplu, pentru Petru: "Simone, …M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta" (Lc 22:31). Şi a fost bine că Isus S-a rugat pentru el, pentru că Petru era la un milimetru de a se pierde complet când a negat de trei ori că Îl cunoaşte pe Isus. Era aşa de dezamăgit de ce făcuse încât îşi dorea să moară. Un regret sau auto-reproş aşa de teribil i-a determinat pe unii oameni să-şi ia viaţa. Când, în agonia sa, Petru şi-a amintit că Isus i-a spus: "M-am rugat pentru tine," i-a mai rămas un fir subţire de speranţă, de care, pocăindu-se, s-a prins cu putere.

Dar acum se ridică o întrebare: S-a rugat Isus la fel şi pentru Iuda Iscarioteanul? Când Isus S-a rugat, Tatăl i-a auzit rugăciunile; şi îngerii erau gata să facă ceea ce cerea Isus. Dar nu am găsit nicăieri în Cuvântul inspirat afirmaţia clară că Isus S-ar fi rugat la fel şi pentru Iuda, ca "să nu [i] se piardă credinţa" în ora de probă. Motivul este că în timp ce Isus se ruga pentru Petru, Iuda nu avea nu avea nici un strop de credinţă pentru care El să Se roage!

Conform cu Romani 12:3, Dumnezeu îi dăduse deja lui Iuda (ca de fapt "fiecăruia") o "măsură de credinţă." Dar, ca şi Esau, care a "dispreţuit" şi a "vândut" dreptul de întâi născut pe care Dumnezeu i-l dăduse, până în acel moment Iuda dispreţuise toată credinţa sinceră pe care o avusese cândva. El s-a opus fiecărui efort al Duhului Sfânt de a-l aduce la pocăinţă. A refuzat să mărturisească şi să renunţe (şi să dea înapoi) la furtul din "punga" pe care o purta în calitate de administrator al banilor lui Isus şi ai ucenicilor (vezi Ioan 12:6; probabil că deseori L-a privat pe Isus de hrană când Îi era foame!). A refuzat acel apel al Duhului Sfânt când Maria i-a spălat picioarele lui Isus cu lacrimile ei, şi chiar şi atunci când Isus i-a spălat lui picioarele. A permis mândriei să-i lege inima de Satana. Astfel, nu mai rămăsese nici un strop de "credinţă" pentru care Isus să Se fi putut ruga.

Rugăciunile lui Isus către Tatăl Său erau puternice, dar există un lucru pe care "Cel Atotputernic" nu-l poate face - El nu poate forţa nici o inimă.

Relaţia lui Isus cu fiecare dintre noi este la fel de strânsă, delicată şi intimă ca şi relaţia pe care a avut-o cu Iuda; hai să fim recunoscători astăzi pentru faptul că El încă Se roagă pentru noi "ca să nu se piardă credinţa [noastră]" în ceasul probei finale.

Apucă-te strâns de fiecare fir de speranţă pe care îl ai!

 

Ultimul număr al revistei U.S. News & World Report conţine pe primele pagini un articol intitulat "Anul I după Hristos," referitor la modul de viaţă sub Imperiul Roman în urmă cu 2000 de ani. Era "o lume de o cruzime neînduplecată; …bărbaţi şi femei daţi ca hrană la fiare în timp ce oameni ţipau încântaţi; …o supraputere care a cucerit cetăţi înrobind bărbaţii şi ucigând femeile şi copiii. Romanii credeau că este perfect normal să posede… oameni; …taţi care îşi aruncau pruncii la groapa de gunoi a satului pentru că aceştia erau fate, erau bolnavi sau constituiau alte guri în plus la masă." "Oamenii nu se gândeau dacă ceva din toate acestea era nedrept." Durata medie a vieţii era de 30 de ani.

În această lume a păşit Fiul lui Dumnezeu, născut într-un staul în Betleem, luând asupra Sa firea noastră decăzută, învăţând că Dumnezeu a iubit fiecare fiinţă omenească cu o dragoste infinită. O nouă idee a început să pătrundă în minţile oamenilor - solia ucenicilor despre agape - un cuvânt mic care a răsturnat lumea romană cu susul în jos. "Aţi auzit veştile?" se întrebau vecinii între ei. "Dumnezeu este un Păstor bun care a coborât în lumea noastră căutând oaia pierdută - o idee complet pe dos. Noi am crezut întotdeauna că zeii se ascund de noi, că trebuie le implorăm favoarea, să ne căţărăm pe munţi pentru a-i găsi, să-i îmblânzim. Această idee nouă spune că singurul Dumnezeu adevărat coboară aici la noi, descoperindu-Se, nu ascunzându-Se, implorându-ne favoarea, urmărind să ne câştige dragostea şi devotamentul. 'Dumnezeu este agape!' Fiul lui Dumnezeu a intrat în familia noastră, a devenit unul dintre noi a condamnat păcatul în firea noastră pământească decăzută, a declarat ilegale păcatul şi cruzimea, S-a dat pe Sine pentru noi, ne-a răscumpărat cu un preţ infinit, a murit în locul nostru! Am devenit persoane importante! M-am hotărât să mă închin Lui! Vino şi tu!"

Marea majoritate a oamenilor erau robi, săraci; elita şi cei bogaţi "reprezentau mai puţin de 0,1% din populaţie." Dar cei săraci au urat bun venit evangheliei, şi încet încet ea a transformat societatea.

În prezent, vestea bună este că solia dragostei agape va răsturna din nou cu susul în jos lumea noastră egoistă, senzuală, crudă, când "[se va pogorî] din cer un alt înger, care [va] avea o mare putere; şi pământul [se va lumina] de slava lui" (Apoc 18:1-4).

Nu respinge "începutul" soliei lui!

 

La sfârşitul acestei săptămâni milioane de creştini din toată lumea vor studia întrebarea: De ce S-a rugat Isus? A fost nevoie ca să Se roage? Citim că El era Dumnezeu în trup omenesc, "Emanuel… Dumnezeu cu noi" (Mt 1:23). Era nevoie ca "Dumnezeu" să Se roage lui "Dumnezeu"? Dacă Isus era Fiul lui Dumnezeu, nu putea El să-Şi împlineacă misiunea de Unul singur, fără să Se plece pe genunchi în fiecare zi şi să vorbească umil cu Tatăl Său ceresc despre problemele Sale? Rugăciunea îţi ia timp, iar El avea atâtea lucruri de făcut; nici unul dintre noi nu ne rugăm dacă nu simţim nevoia să o facem. A simţit El o astfel de nevoie? Sau pur şi simplu juca teatru pentru a ne oferi un exemplu de urmat? Şi pentru ce Se ruga El?

Adevărul gol-goluţ scoate la iveală faptul că Isus întrupat A TREBUIT să Se roage, altfel ar fi fost învins. Isaia spune că "domnia" pământului şi a cerului era "pe umărul Lui" - un umăr slab, omenesc (Is 9:6). El singur trebuia să lupte în lupta eternă cunoscută sub numele de "marea luptă dintre Hristos şi Satana."

Vrăjmaşul lui Dumnezeu a inventat ceva ce până atunci nu mai fusese cunoscut în univers, un virus care ameninţa să producă moartea universală şi care s-a instalat în firea pământească sau natura omenească decăzută. Acest virus este păcatul şi el trebuia învins în aceeaşi fire pământească sau natură omenească decăzută, altfel până la urmă universul ar fi fost nimicit de păcat şi de "plata [lui], …moartea"(Rom 6:23). Hristos, în natura omenească pe care a "luat-o," a trebuit să biruiască în lupta înfricoşătoare cu păcatul; El a trebuit să "[osândească] păcatul în firea pământească, …într-o fire asemănătoare cu a păcatului" (Rom 8:3). Nu au existat gladiatori care să se lupte corp la corp în Coloseumul Roman  cu mai multă înverşunare.

Isus a fost forţat să Se lupte singur, fără să beneficieze de nici unul din prerogativele Sale divine. Era divin, da. Era Fiul lui Dumnezeu, da, dar fără să aibă nici un avantaj faţă de noi, în afara credinţei Sale. Neprihănirea Sa trebuie să fie limitată la neprihănirea prin credinţă. El trebuie să fie "Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre" (Evr 12:2), Căpetenia sau Creatorul credinţei însăşi. Dar exact aceasta ne şi oferă - "[sfinţii]… păzesc… credinţa lui Isus" astăzi (Apoc 14:12).

Acceptă credinţa Sa! Lasă Căpetenia să te înveţe cum să te rogi!

 

Un licean sincer a scris la DDB cerând să se înalţe o rugăciune specială ca Dumnezeu să-i vindece inima sau… poate că… nu chiar s-o vindece - pentru că nu vrea să înceteze să o mai iubească pe fata care i-a furat inima şi apoi i-a înşelat sentimentele. El mai cere să se înalţe o rugăciune pentru un prieten de-al lui a cărui inimă, de asemenea, "a fost frântă prin faptul că a fost înşelat de prietena lui. Este distrus. …Întrebarea mea este: cum ar trebui noi, ca şi creştini, să reacţionăm când suntem înşelaţi de cei pe care îi iubim… [Ne simţim] înşelaţi, mânioşi şi ne doare… Vă rog să folosiţi chiar adresa DDB pentru a răspunde acestei scrisori. …Mă tem că [prietenul meu] va fi tentat să se întoarcă la vechiul său stil de viaţă autodistructiv."

Cum pot cuvintele cuiva (ca mine) să mângâie o inimă frântă? Cineva i-ar putea spune acestui băiat: "Înăspreşte-ţi inima ca să nu mai suferi! Îneacă-ţi durerea îngăduindu-ţi cutare sau cutare plăcere!" Dar nu, eu mă rog ca aceşti tineri să nu procedeze aşa!

Este posibil ca Însuşi Domnul Isus să fi permis (nu să fi trimis!) această durere teribilă ca pe o ocazie specială de a fi binecuvântaţi. Lacrimile lor în suferinţă îi pot ajuta să intre în părtăşie cu Hristos. El este încă om, face încă parte din familia omenească; o iubeşte pe cea cu care doreşte să Se căsătorească; în dragostea Lui delicată pentru logodnica Lui se concentrează toată dragostea delicată a acelor credincioşi sinceri care sunt înşelaţi de cei iubiţi - soţ sau soţie, prieten sau prietenă - care se dovedesc a fi nestatornici şi infideli şi care au încălcat graniţele dragostei curate. Este posibil chiar astăzi, când "dragostea celor mai mulţi [s-a răcit]" (Mt 24:12), ca un bărbat să iubească o femeie cu adevărat, neegoist şi să-i fie fidel; apoi, când ea îi dispreţuieşte dragostea curată (şi acest lucru se poate întâmpla şi vice versa atât de uşor!) şi inima îi este sfărâmată, el poate percepe un strop din durerea pe care Fiul lui Dumnezeu o simte de atâta timp şi poate simţi împreună cu El.

Pare aproape imposibil ca noi să înţelegem realitatea că Hristos rămâne pentru totdeauna o Fiinţă umană! El are sentimente şi este dezamăgit în dragoste la fel ca şi noi! Citeşte Osea, Isaia, Ieremia, iar şi iar. Da, şi Apocalips 19:6-8.

Ultimul lucru demn de dorit este o inimă înăsprită! Cel sau cea pe care o iubeşti poate că nu doreşte să fie "iertat" de tine, totuşi Cuvântul inspirat spune: "Fiţi buni…, miloşi… [ca] şi… Hristos" (Efes 4:29).

Nu pot să-ţi promit acel gen de "fericire" de care o inimă ca oţelul s-ar putea "bucura"; dar pot să-ţi promit o bucurie care străluceşte printre lacrimi, bucuria "[părtăşiei] suferinţelor [lui Hristos]" (Filip 3:10). Dacă Hristos ţi-a acordat această onoare, "nu [o] dispreţui." Este "cea mai mare încredere acordată şi cea mai mare onoare" pe care ţi-o poate face. Se va crea o legătură de rudenie strânsă cu El, şi aceasta înseamnă mai mult decât fericire; este "o bucurie negrăită şi strălucită" (1Pt 1:8).

 

Dumnezeu este gata să ne ofere un dar preţios care mai târziu ne va produce o mare bucurie, dar pe care acum ne ferim să-l primim pentru că este învelit într-un ambalaj neatractiv - în hârtie simplă sau chiar într-un sac de pânză. Chiar ne plângem: "O, Doamne, nu vreau darul ACESTA!" Şi este dreptul nostru să refuzăm "darul," dar dacă o facem vom suferi o pierdere veşnică, chiar dacă vom ajunge până la urmă în împărăţia lui Dumnezeu.

Darul acesta este "pedeapsa" Domnului despre care se vorbeşte în Evrei 12:5-11: "Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte." Nu sună prea amuzant, nu? "Dacă sunteţi scutiţi de pedeapsă, de care toţi au parte, sunteţi nişte feciori din curvie, nu fii." Acestea ar fi într-adevăr nişte veşti rele, nu-i aşa?

Dumnezeu este de acord că pedeapsa Lui nu produce nici o bucurie, căci "orice pedeapsă, deocamdată pare o pricină de întristare." Lacrimile vor fi şterse pe noul pământ, după ce "marea luptă" se va încheia; dar acum, atâta timp cât Isus plânge, cu cât te apropii mai mult de El cu atât mai mult vei simţi împreună cu El. Şi în aceasta există o bucurie sfântă ca o rază de soare pe timp de ploaie. "Părtăşia suferinţelor Lui" [Filip 3:10] este "cea mai mare încredere acordată şi cea mai mare onoare" [HLL, Închidederea şi omorârea lui Ioan] pe care cerul ţi-o poate face. "Pedeapsa" Domnului întotdeauna aduce mai târziu binecuvântare: "mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei, roada dătătoare de pace a neprihănirii."

Nu, nu câştigi cerul îndurând "pedeapsa." Nu este nici o virtute în a fi un sac de bătaie. Dar "bucuria" despre care se spune aici că vine "mai pe urmă" mângâie în mod deosebit pentru că "mai pe urmă" nu înseamnă neapărat cândva, în veşnicie sau când va face plopul mere şi răchita micşunele, ci chiar acum, în această viaţă. "Pedeapsa" Domnului pe care El ţi-o dă cu dragoste în această dimineaţă, de exemplu, te pregăteşte să mângâi pe altcineva mai târziu, tot în cursul zilei de astăzi "prin mângâierea cu care [tu însuţi eşti mângâiat] de Dumnezeu" (2Cor 1:4). Aşadar, niciuna dintre pedepsele Domnului nu este în zadar; acel "mai pe urmă" poate însemna chiar peste câteva ore!

Ce bucurie! Să realizezi la sfârşitul zilei că ai fost un canal prin care apa vieţii a curs către un suflet nefericit! Care este "preţul" pe care l-ai plătit pentru acest privilegiu? Puţină "[părtăşie cu suferinţele Lui]." Deci, "nu dispreţui pedeapsa Domnului, şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El."

 

Ne cerem scuze că am lipsit câteva zile. În weekend-ul care tocmai s-a terminat, şi în care am şi trecut în noul an, am participat la o serie de întâlniri organizate la Weimar Institute pe tema neprihănirii lui Hristos.

Una din întrebările care s-au ridicat a fost referitoare la diferenţa dintre înţelegerea îndreptăţirii prin credinţă pe care au avut-o Martin Luter şi John Calvin, şi acel adevăr din Apocalips 18:1-4 care va "lumina pământul cu slavă" chiar înainte de revenirea lui Isus - sau nu există nici o diferenţă? Oare reformatorii din secolul 16 au înţeles TOT adevărul evangheliei? Este mântuirea (deplină şi completă) realizată "prin har… prin credinţă," sau parţial prin fapte?

Pavel ne spune că la revenirea lui Isus vor exista două categorii de sfinţi: pe de o parte cei care vor fi înviaţi la "întâia înviere" (Apoc 20:5 şi 1Tes 4:16,17), şi pe de altă parte cei care vor fi "vii, care [vor] fi rămas şi [care vor] fi răpiţi toţi împreună cu [sfinţii înviaţi] ca să [întâmpine] pe Domnul în văzduh." Cea de-a doua categorie va fi "mutată" aşa cum au fost mutaţi Enoh şi Ilie (Evr 11:5).

Ei bine, întrebarea este următoarea: Cei care vor fi "mutaţi" vor fi oameni mai deştepţi sau care au făcut mai multe fapte? Sau vor fi oameni a căror credinţă a crescut proporţional cu aprofundarea evangheliei?

La această conferinţă au luat cuvântul patru vorbitori serioşi, şi toţi au fost de acord că Biblia învaţă că în ultimele zile poporul lui Dumnezeu va creşte până "la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos; ca să nu mai fim copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură…; ci, credincioşi adevărului, în dragoste, să creştem în toate privinţele" (Efes 4:13-15). Ei vor crede tot adevărul pe care reformatorii l-au predicat cu mai bine de 400 de ani în urmă, dar de asemenea vor crede fiecare descoperire ulterioară a luminii pe care Duhul Sfânt o trimite. La sfârşit Dumnezeu va avea un popor care "urmează pe Miel oriunde merge El," care "sunt fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu," care "nu [duc] lipsă de niciun fel de dar, în aşteptarea arătării Domnului nostru Isus Hristos" (Apoc 14:4,5; 1Cor 1:7).

La această conferinţă s-a căzut de acord că "evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire" [Rom 1:16], "credinţa LUCREAZĂ prin dragoste" [Gal 5:6] şi ea este dependentă de descoperirea dragostei lui Hristos la cruce. De aceea s-a concluzionat că "lumina [care] care luminează pământul cu slavă" şi face posibil ca fiecare inimă sinceră să răspundă chemării din cer "Ieşiţi din mijlocul [Babilonului], poporul Meu," va fi o descoperire mai clară a crucii lui Isus Hristos.

Ce a realizat El prin jertfa Sa? Dragostea aceea [agape] "ne constrânge [KJV]; fiindcă socotim că, dacă Unul singur a murit pentru toţi, toţi deci au murit. Şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei ce trăiesc, să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei" (2Cor 5:14,15).

Cei care au participat la conferinţă s-au simţit şi mai "flămânzi şi însetaţi după neprihănire"; în comparaţie cu aceasta, emisiunile TV şi distracţiile sportive îşi pierd farmecul.