Dacă aţi fi trăit în vremea lui Isus, credeţi că aţi fi meritat să fiţi chemaţi ca ucenici ai Săi? Adevărul este că cei 12 bărbaţi, sau cel puţin majoritatea lor, nu aveau personalităţi remarcabile. Doar 3 sau 4 dintre ei au dat dovadă că aveau calităţi de lideri. De fapt, ei nu fuseseră chemaţi să fie „lideri.” Fuseseră chemaţi să fie martori. Şi pentru a fi martor nu este nevoie să ai o personalitate ieşită din comun! Printre cei 3 sau 4 care au fost lideri se numără şi Ioan. Când citim cele trei epistole ale sale pline de blândeţe şi delicateţe pe care le-a scris spre sfârşitul vieţii sale, nu ne putem imagina cum era la început. Citim că la început era aspru, lăudăros, încăpăţânat, certăreţ, plin de spirit critic, impulsiv, nestăpânit, trufaş, supărăcios, răzbunător, impunător, cu un spirit violent. (De unde am luat toate aceste expresii? Din Index!) Aşa era Ioan atunci când l-a invitat Domnul să renunţe la pescuit şi să Îl urmeze la acel curs „universitar” special de 3 ani.

În Evanghelia sa, Ioan vorbeşte Dumnezeu de patru sau de cinci ori despre sine ca fiind „ucenicul pe care-l iubea Isus” (Ioan 13:23; 19:26; 20:2; 21:20). Sună ciudat. Se lăuda atunci când le spunea tuturor că el (Ioan) era un fel de „preferat” al Învăţătorului? Dacă da, cum credeţi că se simţeau ceilalţi ucenici? Nu-i iubea Isus şi pe ei? (Desigur, este posibil ca toţi să fi fost morţi deja atunci când Ioan a scris Evanghelia sa; dar aceasta nu ar fi o scuză pentru aparenta sa aroganţă). Acest l

ucru m-a preocupat mult timp. Apoi mi-am dat seama că termenul pe care l-a folosit Ioan atunci când a spus că Isus l-a iubit este agape; iar agape este acel gen de dragoste cu care sunt iubiţi oamenii răi, oamenii urâţi, oamenii aroganţi, aspri, neciopliţi, violenţi. Cred că Ioan a vrut să spună: „Fraţilor, dragostea lui Isus mi-a conferit o poziţie specială faţă de ceilalţi pentru că eram cel mai violent, aspru, certăreţ, lipsit de merite dintre toţi!” Nu, el nu s-a lăudat atunci când a spus, chiar şi după învierea Domnului, că a fost ucenicul iubit într-un mod deosebit. El dorea să spună că era cel care avea cea mai mare nevoie de acea dragoste! Şi iată ce a făcut agape pentru el. Primiţi şi voi această dragoste – este tot ce puteţi face şi tot ce a făcut Ioan.

 

De data aceasta revista Time a publicat un articol prin care ridiculizează scuzele cerute de guverne şi biserici pentru păcatele strămoşilor lor, de exemplu Biserica Baptistă care şi-a cerut iertare pentru susţinerea sclaviei în urmă cu 150 de ani. În articol se spune: „A-ţi cere iertare pentru o greşeală istorică fără a îndrepta anumite lucruri este un gest inutil.” Da, aşa este.

Dar cum stau lucrurile în ce priveşte cererea iertării din partea rasei omeneşti pentru răstignirea Fiului lui Dumnezeu? Întreaga rasă omenească este vinovată de acest păcat, căci în Romani 3:19 se spune că „toată lumea este vinovată înaintea lui Dumnezeu.” Motivul este explicat clar în Romani 8:7, unde citim că „umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu.” Iar în 1 Ioan 3:15 se spune clar că vrăjmăşia înseamnă crimă. Acest studiu simplu al Bibliei arată clar că noi toţi suntem părtaşi la omorârea Fiului lui Dumnezeu. Nu putem încerca să ne ascundem de această realitate spunând că nici măcar nu ne născusem în urmă cu 2000 de ani, când s-a întâmplat acest lucru. În sens colectiv, ca membri ai rasei omeneşti, am fost acolo. Dacă Hristos ar fi venit în timpul nostru aşa cum a venit în vechime, şi ar fi demonstrat aceeaşi neprihănire în relaţia Sa cu noi, în toate problemele vieţii moderne, ne-am fi comportat la fel ca cei care au trăit în urmă cu 2000 de ani, deoarece avem, prin natură, aceleaşi „inimi fireşti” ca şi ei – fără nici o deosebire, după cum se spune în Romani 3:22. Aşa stau lucrurile, bineînţeles, cu excepţia cazului în care între timp am fost convertiţi şi ne-am pocăit deplin.

Acum, apare întrebarea: Cum Îi cerem iertare lui Dumnezeu? „A-ţi cere iertare fără a îndrepta anumite lucruri este un gest inutil.” Nu foloseşte la nimic să-I spunem lui Dumnezeu: „Hei, ne pare rău că L-am omorât pe Fiul Tău!” Ce putem face pentru a îndrepta lucrurile?

Eu nu cunosc decât un singur răspuns: Să recunoaştem că Hristos este reprezentat de fiecare persoană cu care venim în contact şi să tratăm acea persoană aşa cum trebuie, să o tratăm cum L-am trata pe Hristos, spunând „Îmi pare rău!” prin felul în care o tratăm. Apostolul Ioan spune acelaşi lucru atunci când scrie: „Dacă vrei să spui ‚Îl iubesc pe Dumnezeu!’ dovedeşte-ţi dragostea iubindu-l pe aproapele tău” (1 Ioan 4:20, 21).

 

Vă pot adresa o întrebare? De câte păcate credeţi că sunteţi vinovat? Nu este treaba mea aceea de a vă conduce la o analiză a vinei personale – prin articolele

 Dial Daily Bread se intenţionează oferirea veştilor bune, nu a celor rele. Într-un articol din cel mai recent număr al publicaţiei U.S. News & World se vorbeşte despre diferite declaraţii ale unor biserici şi guverne prin care se recunosc şi se mărturisesc greşeli din trecut. De exemplu, preşedintele Clinton şi-a cerut iertare în numele guvernului Statelor Unite pentru testarea tratamentelor pentru SIDA pe oameni care nu au fost informaţi în prealabil cu privire la acest lucru. Acum unii dintre ei sunt bolnavi, iar alţii au murit din cauză că nu li s-a oferit tratamentul care i-ar fi putut ajuta. Papa a mărturisit greşelile care au fost făcute prin persecutarea acelora care nu erau catolici în secolele trecute; Biserica Baptistă de Sud a recunoscut greşeala de a susţine sclavia în perioada dinaintea războiului civil. Mulţi anglo-americani îşi cer iertare indienilor americani pentru felul în care i-au tratat strămoşii lor cu câteva sute de ani în urmă. Germanii regretă Holocaustul.

Nimeni nu vorbeşte despre aceasta, dar a mai avut loc o atrocitate căreia trebuie să i se acorde atenţie: omorârea lui Isus Hristos pe cruce.

Iată care este întrebarea mea: Aveţi vreo legătură cu toate aceste atrocităţi din trecut? Aţi putea răspunde: „Nu, pentru că nici nu ne născusem atunci când au fost comise!”

Dar, o clipă. Dumnezeu are un aparat special cu raze X, care citeşte inimile noastre şi vede ce este îngropat în ele. Dacă El vede în inimă o sămânţă de copac sequoia, este îndreptăţit să vadă şi copacul sequoia dezvoltat deplin până la înălţimea sa de peste 90 de metri. Nu este nevoie decât să i se acorde timp seminţei. Să începem cu ultima atrocitate la care am făcut referire: „Ai fost acolo când L-au răstignit pe Domnul meu?” (ediţia veche a cărţii de imnuri Negro Spiritual). Răspunsul este „Da.”

Respingerea şi omorârea Fiului lui Dumnezeu nu constituie un păcat de care se fac vinovaţi numai iudeii şi romanii din vechime; noi toţi suntem vinovaţi de el. Dar există veşti bune: Putem fi iertaţi de acel păcat dacă înţelegem că am luat parte la el, îl mărturisim şi ne pocăim. Dar înainte de a mărturisi păcatul, trebuie să îl observăm. Continuarea, mâine.