Nu-mi imaginez cum s-a putut întâmpla aşa ceva; într-adevăr, viaţa bate filmul. Iată ce s-a întâmplat în Charlottsville, Virginia: James Garrett, în vârstă de 24 de ani, a primit de la mama lui iubitoare un cec în valoare de 200$. Când James Garet s-a dus să încaseze cecul la o bancă din Montreal Canada, unde se ascundea după ce furase o maşină în Virginia, casierul nu i-a dat 200$, ci 200.000$. Iar lui James, care nu era cel mai bun exemplu în ce priveşte cinstea, nu i s-a părut mare lucru să accepte în loc de 200$, 200.000$, din care a cheltuit imediat 80.000$ la diverse chefuri. În final s-a predat la poliţie, cu restul de 120.000$. Ce bancă! Cred că unul din casierii din Montreal este acum albastru.

Când mergem la bancă să încasăm un cec de 200$, primim exact 200$; nici un cent în plus, domnule. Dar la Banca Cerului nu aşa stau lucrurile. Când Îi ceri Domnului o binecuvântare, primeşti mult mai mult decât ai cerut. De fapt, Pavel spune în Efeseni 3:20 [KJV]: “Dumnezeu, prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi.” Ce înseamnă aceasta? Când Îi ceri Domnului 200$, El îţi dă 200.000$ – nu pentru chefuri, ci pentru realizări spirituale veşnice.

 

Poate supravieţui un copil în vârstă de doi ani atacului unui leu? Am în faţa mea un articol decupat dintr-un ziar, în care se povesteşte despre un ţânc de doi ani, Jason Cowden, care a fost atacat de un leu de munte, în Black Hills, South Dakota. Când omul se luptă cu leul, de obicei leul câştigă. Aşadar, un copil de doi ani nu prea are şanse în lupta cu un leu. Dar acest ţânc a fost ajutat: bunica şi bunicul lui aveau un cuţit, iar bunicul a făcut în aşa fel, încât a înjunghiat mortal leul. Micuţul Jason a fost rănit, are cicatrici, dar ultimele ştiri anunţă că se simte din ce în ce mai bine.

Petru spune că „potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte, şi caută pe cine să înghită.”[1] Majoritatea dintre noi cred în defetism – dacă te lupţi cu diavolul, deoarece el este mult mai puternic decât tine, nu ai decât de pierdut. Dar, nu! Ai ajutor! Nu poţi pierde lupta cu diavolul DECÂT DACĂ AŞA VREI. Iacov spune: „Împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi.”[2] Singura condiţie este următoarea: „Supuneţi-vă, deci, lui Dumnezeu.” Ea se găseşte în acelaşi verset. Aveţi un Mântuitor. Lăsaţi-L să vă elibereze din gura leului. Dacă aveţi cicatrici, nu vă faceţi griji; eliberarea constituie un motiv destul de puternic pentru a înălţa cântece de laudă.

Cicatricile v-ar putea ajuta să nu uitaţi experienţa prin care aţi trecut.

Dacă un vapor se scufundă în largul mării, dispare pentru totdeauna? Mulţi citează Mica 7:19, unde se spune că atunci când ne mărturisim păcatele, Domnul făgăduieşte că le aruncă în fundul mării. Ei întreabă: „Atunci, care este sensul judecăţii de cercetare?”

Însă aici avem o problemă. În vremea lui Mica, dacă o corabie se scufunda în ocean, i se spunea adio pentru totdeauna. Dar în prezent lucrurile nu mai stau la fel. Acum oamenii se pot scufunda până la epava care se găseşte pe fundul mării. Chiar şi Titanicul a fost deranjat în locul său de odihnă, pe fundul Atlanticului de Nord, unde se află din acea noapte a lui aprilie 1912.

Nu, faptul că păcatele noastre sunt aruncate în fundul mării nu înseamnă neapărat că au luat sfârşit. Acum acest lucru nu mai este suficient. Fundul mării nu mai reprezintă un loc de odihnă veşnică. Şi când Dumnezeu va recrea pământul, va curăţa şi oceanele. Cerul nu ar fi aşa cum ni-l dorim dacă cimitirele de maşini şi clădirile în ruine s-ar mai afla pe suprafaţa pământului reînnoit; tot la fel, cerul nu va fi aşa cum ni-l dorim dacă fundul mării ar fi poluat cu epave care ne vor aminti de trecutul nostru păcătos, violent. Într-o zi, secretele ascunse despre fiecare „epavă,” şi chiar despre TWA 800, vor fi dezvăluite.

Astfel, păcatele care sunt ascunse şi pe care nici chiar noi nu le cunoaştem, trebuiesc scoase la suprafaţă. Şi pentru aceia care sunt pregătiţi pentru revenirea lui Isus, aceasta înseamnă că totul trebuie să fie descoperit la judecata care are loc înainte de revenirea Lui. Dar aceasta nu este o veste rea; este o veste bună... deoarece cu cât cunoaşteţi mai mult despre păcatele voastre ascunse, cu atât mai mult apreciaţi harul Lui. Şi nimeni nu va putea fi fericit atunci când Isus va veni din nou, dacă nu a învăţat această lecţie!

 

Mă întreb dacă eşti şi tu aşa cum sunt eu. Când eram copil în Biserica Prezbiteriană, am fost învăţat o rugăciune mică pe care să o spun înainte de a merge la culcare: „Acum îmi întind trupul să se odihnească; / Domnul sufletul să îmi păzească. / Dacă va fi în somn să pier, / Domnul să-mi ia sufletul la cer.”

Apoi, când am crescut, mă rugam în fiecare seară: „Doamne, Te rog, iartă-mi toate păcatele! Amin.” Şi consideram că acea rugăciune nu numai că rezolva problema păcatelor pe care mi le aminteam, dar ştergea automat din calculatorul lui Dumnezeu raportul privitor la toate păcatele de care nu eram conştient.

Acum problema este cum înţelegem ce se spune în Isaia 43:25 despre faptul că Domnul şterge fărădelegile noastre, iar în 44:22 [KJV]: „Eu ţi-am şters [timpul trecut] fărădelegile ca un nor, şi păcatele ca o ceaţă.” Dacă Domnul a şters deja păcatele noastre, ce vrea să spună Petru în Fapte 3:19, unde afirmă că păcatele noastre nu vor fi şterse până nu vor veni „vremurile de înviorare,” chiar înainte de revenirea lui Hristos? Este limpede că înainte de revenirea lui Isus trebuie să aibă loc o judecată; apoi vor fi „şterse” toate păcatele poporului lui Dumnezeu, care au fost iertate înainte de acest moment.

Dar poate ne ajută computerul meu să înţelegem această chestiune. Când vreau să şterg un document, îl trimit la coşul de gunoi, care se găseşte în colţul din dreapta al ecranului meu. Iar coşuleţul acela simpatic începe să se umple cu documentele pe care le şterg. Dar vine un moment în care trebuie să îl golesc. Atunci apăs pe un buton care îi transmite computerului următoarea comandă: „Goleşte coşul de gunoi.” Dar, o clipă! Se întâmplă ceva! Apare un mesaj pe ecran: „Eşti SIGUR că vrei să ştergi toate aceste documente??!! Dacă vrei să iei înapoi ceva, să recuperezi ceva din coşul de gunoi, acum ai ocazia! Am păstrat toate aceste lucruri sub masă, ferite de privirile tale,” îmi spune computerul, „până când te hotărăşti definitiv şi irevocabil. Aşadar, care este decizia ta?” Apoi, când dau click pe DA, ele dispar pentru totdeauna, şi nimeni, nici măcar FBI-ul, nu le mai poate recupera.

Aş putea spune că atunci când am trimis pentru prima dată documentul la coşul de gunoi, am fost „iertat,” iar documentul a dispărut; el nu se mai găseşte în desktop, şi nici în fişier; este uitat. Dar raportul despre el se găseşte încă acolo, în cazul în care mă hotărăsc mai târziu să revin asupra lui şi să îl recuperez. Astfel, când ne mărturisim păcatele, ele sunt într-adevăr iertate; dar noi, păcătoşii, revenim uneori la vechile noastre obiceiuri, ca şi câinele despre care Petru spune că se întoarce acolo unde a vărsat.[1] Şi Domnul nu vrea să ia în cer nici un om care regretă în sinea lui că s-a pocăit şi vrea să se întoarcă la faptele lui rele. Aşadar, în timp ce ne apropiem de revenirea lui Hristos, trebuie să aibă loc o judecată de cercetare: „Eşti CU ADEVĂRAT sigur că vrei ca păcatele tale să fie iertate PENTRU TOTDEAUNA? Eşti CU ADEVĂRAT sigur că nu vrei să te mai întorci niciodată la modul tău de viaţă egoist, păcătos, lumesc?”

Ei bine, sper că eşti gata să dai click pe DA. – Robert J. Wieland

De ce este păcatul sexual atât de adânc şi, aparent, imposibil de biruit? De ce este lumea aşa de obsedată de sex? Are Evanghelia autentică a soliei celor trei îngeri din Apocalipsa 14 puterea de a elibera din aceste păcate deosebite?

În Romani 13:10 citim că agape este împlinirea legii, adică adevărata dragoste, care vine doar de la Isus. Nu se naşte nimeni cu agape; ea trebuie învăţată, primită de la El. Nici unul dintre noi nu este mai bun decât altul, în ceea ce priveşte natura pe care o avem. Dacă nu ar fi harul lui Hristos, am face şi noi ce fac alţii. Cu păcatul sexual este ca şi cu primul pahar de băutură, prima ţigară sau prima doză de droguri – devii repede dependent; apoi crezi că nu te poţi abţine.

Dar dacă agape este împlinirea legii, atunci, în mod logic, neascultarea este opusul lui agape. Şi aceasta este problema! Încălcarea celei de-a şaptea porunci înseamnă o lipsă totală de dragoste adevărată. Dar linguşitorii joacă teatru şi spun: „Te iubesc.” Multe fete naive au fost păcălite pentru că nu ştiau ce este dragostea, nu ştiau despre larga răspândire a contrafacerii. Pentru cineva care are în inimă acea dragoste, este imposibil să comită adulter sau viol; este absolut imposibil.

De aceea, singura soluţie eficientă a problemei păcatului sexual sau a dependenţei este vestirea adevăratei evanghelii a lui Isus. Ea este simplă şi clară, dar deseori a fost pervertită cu învăţături false împrumutate din păgânism, prin Babilonul cel Mare. Aceasta înseamnă că nu există nimic mai important decât a învăţa ce este adevărata „evanghelie veşnică.” Este o nestemată de mare preţ – merită să vinzi tot ce ai pentru a o obţine.

 

În cadrul ştirilor TV din această dimineaţă s-a relatat cazul unei fetiţe pe nume Paige, din nord-est, care suferă de leucemie. Părinţii ei se tem că nu va mai supravieţui până la Crăciun. Crăciunul este ceea ce o bucură pe ea cel mai mult (despre altceva nu ştie), aşa că părinţii au apelat la pompieri pentru a aşterne zăpadă artificială în partea din faţă a curţii lor, acoperind tufişurile, iarba; au pus şi renii de Crăciun la locul lor... Au împodobit un brad... Totul pentru a crea impresia că este Crăciun în iulie, astfel ca ea să se poată bucura înainte de a muri.

Dar este păcat că micuţa Paige nu a luat parte la „ceremonia de absolvire” a Cursurilor Biblice de Vacanţă care a avut loc aseară, şi unde majoritatea copiilor au spus că dacă ar fi trebuit să aleagă între săptămâna de Crăciun şi săptămâna Cursurilor Biblice de Vacanţă, ar fi ales săptămâna CBV.

Inimile copiilor au fost impresionate de adevărul evangheliei. De fapt, inimile copiilor sunt mult mai uşor de impresionat decât inimile adulţilor. Dacă inima este impresionată în copilărie, există motive să credem că întreaga viaţă va fi dedicată lui Hristos – fără regrese, fără ani irosiţi cu consumul de droguri şi imoralitate, fără răzvrătiri puternice în perioada adolescenţei, pentru ca în final să se pocăiască şi să Îi ofere Domnului Isus rămăşiţele vieţilor lor ruinate.

Dar cum poate fi impresionată inima unui copil? Evanghelia „Babilonului” nu va fi de ajuns. Hristos trebuie să le fie prezentat, nu ca un Moş Crăciun care le satisface dorinţele egoiste (chiar şi atunci când acestea sunt de natură „spirituală”!), ci ca un Mântuitor care este una cu ei, care a luat natura lor, ca Cineva în care îşi pot găsi identitatea şi astfel pot experimenta o simpatie sinceră pentru El (nu doar pentru ei înşişi!). Nu vor uita niciodată această experienţă! Inimile copiilor pot fi lipite de inima lui Hristos, dar aceasta nu se întâmplă atunci când principala motivaţie este egocentrică. Chiar şi o fărâmă din legalismul vechiului legământ poate anihila aşa-zisa lucrare de „evanghelizare” pentru copii şi tineri. Şi apoi vărsăm lacrimi amare mirându-ne de ce au plecat din biserică, când „am făcut atâtea pentru ei.”

 

John Leo a scris în cel mai recent număr al publicaţiei US News & World Report că profesorii din facultăţi sunt şocaţi de numărul mare de studenţi care nu simt deloc repulsie faţă de rău. De exemplu, ei nu sunt de acord cu Holocaustul care a avut loc în Germania nazistă, dar nu ar spune că omorârea a milioane de oameni a fost un lucru rău. Între 10 şi 20% dintre aceşti studenţi spun că omorârea acelor milioane de oameni a fost „o chestiune de preferinţă personală, nu de discernământ moral.” „’Desigur, nu îmi plac naziştii,’ i-a spus un student profesorului Robert Simon, ‚dar cine este în măsură să spună că au greşit din punct de vedere moral?’” De asemenea, unii studenţi refuză să condamne sacrificarea oamenilor, „deoarece,” spun ei, „aztecii au practicat aşa ceva, şi cine este în măsură să îi judece din punct de vedere moral? Sclavia este o situaţie nefericită,” adaugă ei, „dar nu putem spune că este un lucru rău, greşit!” Au fost educaţi să creadă că „nimeni nu are dreptul să critice concepţiile morale ale altui grup sau ale altei culturi.” Un alt profesor i-a întrebat pe studenţi dacă aducerea de jertfe omeneşti este un lucru rău. O femeie a răspus: „Chiar nu ştiu. Dacă aceasta făcea parte dintr-o religie cu rădăcini adânci...” Umbrele păgânismului! Profesorul a fost şocat să constate o aşa lipsă de împotrivire morală faţă de rău.

Pentru aceia care ştiu că trăim în vremea sfârşitului, aceste veşti triste nu sunt surprinzătoare. Retrăim zilele lui Noe, dinaintea potopului. Dar trebuie să existe undeva o corabie de salvare, unde se face clar deosebirea între bine şi rău, între adevăr şi eroare. Corabia de salvare este biserica rămăşiţei. Ea ar trebui să fie un loc în care adevărul este mărturisit cu hotărâre. Dar acest nihilism care pătrunde în societate încearcă să pătrundă şi în biserică, astfel că multora dintre membri le lipsesc convingerile ferme în legătură cu adevărurile care au făcut din această biserică ceea ce este ea astăzi. Orice lucru poate fi „adevărat,” deoarece adevărul este relativ. Isus a spus clar: „Veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face liberi.”[1] Dar dacă noi nu putem face diferenţa între adevăr şi eroare, sau considerăm că diferenţa dintre ele nu este importantă, cum putem fi „liberi”? Şi cum putem ajuta lumea, care are nevoie să ştie? Dar există o veste bună: în biserica rămăşiţei, adevărul va birui!

 

Peste câteva ore voi pleca într-o călătorie cu mai multe destinaţii, în scopul de a vesti solia – mai întâi în Sidney, Nebraska, apoi în Rockford, Illinois, după aceea la Conferinţa Naţională a Soliei 1888, care va avea loc la Universitatea Andrews în perioada 29 iulie – 2 august, iar la întoarcere voi merge şi la biserica din Burbank, Chicago.

Fiecare invitaţie este făcută de un pastor care ne primeşte cu inima deschisă – nu doar ne suportă datorită unor laici care ne doresc acolo împotriva voinţei sale. Tocmai m-am întors de la întâlnirea de tabără a persoanelor cu handicap auditiv, care a avut loc la Academia Rio Lindo. Un pastor senior s-a opus venirii mele, dar când a auzit predica despre Maria Magdalena prejudecăţile sale au dispărut, ochii i s-au umplut de lacrimi. „Niciodată în viaţa mea nu am mai auzit aşa ceva,” a spus el. „Această solie trebuie să ajungă la toate persoanele cu handicap auditiv, din orice loc.”

Da, „Dumnezeu a poruncit” ca solia să fie transmisă; iar Isus a spus clar că oriunde va fi predicată Evanghelia „în toată lumea,” va trebui să se istorisească şi ce a făcut Maria Magdalena. Cu toate acestea, evangheliştii noştri nu spun povestea ei; ei se concentrează asupra celor „27 de puncte de doctrină” şi uită de ceea ce a spus Isus că trebuie să constiuie un adevăr esenţial al „soliei îngerului al treilea în adevăr,” care este „Evanghelia veşnică.”

Această „foarte preţioasă solie” se găseşte în agenda lui Dumnezeu, şi nimeni nu poate opri înaintarea ei, dacă aşa „a poruncit Dumnezeu.” Unii au împiedicat-o mult timp să înainteze, dar El Se îngrijeşte ca ea să fie vestită. Ni se spune că atunci când vestim clar solia, „oriunde vor merge lucrătorii, ei vor birui.” Interesant! De fapt, chiar aşa se şi întâmplă. Doar vestiţi solia, iar împotrivirea va dispărea „ca gheaţa în bătaia soarelui de dimineaţă.” Şi vorbiţi despre bucurie – nu este nimic mai minunat decât să fii un agent umil prin care le este oferită altora solia dătătoare de viaţă. Priveşti în ochii lor şi vezi cum sunt ridicate poverile. Bucuria lui Isus de a vesti această veste bună şi de a privi cum se luminează ochii oamenilor poate fi şi bucuria ta.

 

Prin noua lege „Megan” s-a stabilit ca numele agresorilor sexuali eliberaţi din închisori să fie făcute publice, excepţie făcând numele agresorilor sexuali minori, despre care se spune că sunt printre cei mai violenţi şi periculoşi. Se zice că „un agresor sexual rămâne toată viaţa un agresor sexual.” Şi toată lumea este de părere că „un alcoolic rămâne toată viaţa un alcoolic.” Însă oamenii sunt dispuşi să creadă că un alcoolic poate învăţa să se abţină de la băutură.

Dar agresorii sexual pot învăţa să fie curaţi, nobili, inofensivi? Lumea spune că nu. Este ceva ce face ca păcatul sexual să creeze o dependenţă mai puternică decât alcoolul sau drogurile.

Cu toate acestea, Isus spune: „Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară.”[1] El le spune tuturor, inclusiv agresorilor sexuali: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă,” adică odihnă de păcat, odihnă de dependenţa pe care o ai, odihnă de nelegiuirile tale.[2] În Evrei 2:9 se spune că Hristos a suferit deja moartea a doua în locul tuturor agresorilor sexuali. În 1 Ioan 1:9 se spune că dacă ne mărturisim păcatele, Hristos este credincios şi drept ca să ne ierte, ceea ce înseamnă că înlătură păcatul, astfel încât să nu îl mai repetăm niciodată. Aceasta este adevărata semnificaţie a termenului grecesc tradus prin „a ierta.”

Problema este că păcatul sexual este rareori „mărturisit” cu adevărat; rareori este înţeleasă profunzimea lui. Inima şi alte organe vitale ale tale se găsesc în interiorul citadelei osoase a trupului tău, în colivia alcătuită din coaste, unde sunt protejate. Dacă ţi-ai pierde o mână sau un picior, ai putea supravieţui; dar dacă ţi-ai pierde inima, plămânii sau ficatul, nu ai supravieţui. Tot la fel, Dumnezeu a aşezat cea de-a şaptea poruncă (despre sex) în inima legii Sale sfinte. Nu poţi încălca porunca a şaptea fără să le încalci mai întâi pe primele şase. Astfel, adevărata mărturisire a încălcării poruncii a şaptea cere mărturisirea încălcării primelor şase; şi adevărata pocăinţă merge până la începutul vieţii tale, astfel încât să poată avea loc o reformă din temelii. Are loc o reînnoire completă a inimii.

Este posibil acest lucru? Desigur. Dar numai prin Hristos. Iar El slujeşte în Sfânta Sfintelor; acolo Îl găsim acum.

Ai fost vreodată furios pe Dumnezeu... dintr-un motiv oarecare? Te-ai rugat pentru ceva ce considerai că îţi era necesar – poate pentru vindecare de o boală, pentru fericire în căsnicie, pentru a avea un copil, pentru o slujbă cinstită – iar rugăciunea nu ţi-a fost ascultată? A fost ca şi cum Cerul era închis pentru tine? Aceasta este o problemă cu care se confruntă mulţi oameni; şi unii pur şi simplu Îi întorc spatele Domnului. „Dacă nu Îi pasă de mine ca să mă ajute, am terminat-o cu El!” Dar nu aceasta este soluţia! Să încercăm să dăm o mână de ajutor:

1. Dumnezeu nu a făgăduit niciodată că va fi slujitorul tău umil, care să vină sau să plece când îi spui tu.

2. El nu a făgăduit niciodată că îi va scuti pe copiii Lui de suferinţă, dezamăgiri, durere. Dacă i-ar „scuti,” oamenii L-ar urma doar din interes. Cerul s-ar umple cu ipocriţi.

3. Deşi nu ţi-a promis că vei fi „scutit” de ceea ce trebuie să sufere toate fiinţele omeneşti, El ţi-a promis, fără îndoială, că îţi va da har (pace interioară) pentru a îndura durerea, suferinţa, dezamăgirea, într-un mod în care Mântuitorul tău va fi onorat.

4. Acea îndurare[1] te va introduce de îndată în cercul privilegiat al acelora care au „parte de patimile lui Hristos.”[2]

5. Îndurând suferinţa (oricare ar fi ea), vei deveni membru al corpului didactic al Universităţii Domnului, unde ţi se va oferi fericita însărcinare de a ajuta pe altcineva care suferă. Vorbesc serios! Un psihiatru creştin mi-a spus că un membru umil al bisericii care are o credinţă autentică şi o cunoaştere sfinţită, poate ajuta o persoană în nevoie la fel de mult ca un psihiatru. (Nu eu am spus asta, ci el!). Citiţi Exodul 19:4, 5; dacă Israelul ar fi fost dispus să creadă noul legământ, ar fi devenit „o împărăţie de preoţi” – psihiatri).

_____________

 

În această săptămână, în biserica noastră au loc Cursurile Biblice de Vacanţă. Vin o mulţime de copii din tot felul de familii. Sunt privilegiat să le aduc în fiecare zi câte o solie scurtă din „Vestea Bună.” Privindu-le chipurile, mă întreb cum vor fi atunci când se vor face mari? Le-aş putea spune ceva care să le rămână imprimat în minte şi în inimă, ceva care să îi marcheze şi să nu uite niciodată? Acest lucru trebuie să fie posibil, deoarece Pavel spune clar că „unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult.”[1] Dacă acest lucru este adevărat, mergând pe firul logicii, înseamnă că nu este normal să pierdem atâţia tineri!

I-aş putea speria pe copii cu ameninţări teribile; dar copiii de astăzi sunt obişnuiţi să fie speriaţi, fie că este vorba de Disneyworld, filme cu dinozauri sau alte producţii video lipsite de valoare. Pentru ei, este amuzant să fii speriat, să ţi se facă părul măciucă.

Dar există ceva care nu se găseşte la Disneyland sau în filme – „Cunoaşteţi harul Domnului nostru Isus Hristos. El, cu toate că era bogat, s-a făcut sărac pentru voi, pentru ca prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi.”[2] „Harul” acesta este aproape complet necunoscut în lumea în care cresc aceşti copii.

Dr. Laura Schlessinger a făcut senzaţie în America prin chemarea ei de a „ne trezi la realitate,” de a fi morali, cinstiţi, de a înceta cu filozofia „eu-pe-primul-plan,” a ne concentra asupra moralităţii, a avea simţ etic, a fi sensibili. Toate acestea sunt OK; dar poate exista un zid care să stopeze eficient putregaiul ce afectează moralitatea societăţii de astăzi? În cel mai bun caz, predicarea legii. Şi legea este bună. Dar, să recunoaştem: legea nu are puterea de a schimba inimile omeneşti! Până când „harul” acela nu este descoperit într-un Mântuitor care nu a încercat să urce scara, ci a coborât-o pentru a ne găsi în fundul iadului, inimile păcătoase ale oamenilor nu pot fi schimbate. Rugaţi-vă pentru mine în timp ce încerc să îi ajut pe aceşti copii vorbindu-le despre „har”!

Aproape peste tot pe unde merg întâlnesc părinţi care îmi spun cu tristeţe că unul sau mai mulţi dintre copiii lor nu mai fac parte din biserică. Au fost crescuţi în biserică, au mers la şcoala de sabat, chiar şi la şcoli ale bisericii, la facultăţi creştine, etc., dar acum sunt purtaţi de valurile lumii. Şi de fiecare dată aceşti părinţi îmi spun că au încredere în făgăduinţa din Isaia 49:25: „Eu voi lupta împotriva vrăjmaşilor tăi, şi voi scăpa pe fiii tăi.”

Preţioasă făgăduinţă; dar există ceva ce am putea face pentru a coopera cu Domnul în această lucrare minunată de recuperare a copiilor care au fost pierduţi? Tatăl fiului risipitor era un om extraordinar, cu toate acestea fiul său s-a răzvrătit. Aşadar, succesul nu ne este garantat 100%. Chiar şi Isus a pierdut pe unul din cei 12 ucenici ai Lui, Petru a fost aproape de a se pierde, iar ceilalţi L-au lepădat şi au fugit. Dar există un motiv pentru care pierdem atâţia oameni, iar problema poate fi rezolvată.

Problema este aceeaşi cu care s-a confruntat permanent Israelul din vechime: efectele vechiului legământ. Vechiul legământ era făgăduinţa poporului de a face totul bine; ea se găseşte în Exodul 19:8: „Vom face tot ce a zis Domnul!” Timp de generaţii, i-am asigurat mereu pe copiii noştri: „Da, Domnul vă va binecuvânta; El va face un lucru sau altul pentru voi, însă cu condiţia ca şi voi să vă faceţi partea!” Astfel, ideea de bază care li se insuflă este că Domnul este ca un poliţist sau ca un jandarm; El nu te va deranja atâta timp cât stai în banca ta. Depinde de tine să iei iniţiativa unei relaţii cu Domnul şi să o întreţii; altfel, El pleacă şi te lasă de unul singur. Accentul se pune pe ceea ce trebuie să faci TU pentru a te mântui, nu pe ceea ce a făcut şi continuă EL să facă. Care este rezultatul inevitabil? Bizuirea pe sine, care conduce la înstrăinarea de Hristos. Iar apoi, rătăcirea. Să sperăm că nu este prea târziu să le vestim noul legământ copiilor noştri care s-au pierdut pe cale, dar între timp să le oferim chiar astăzi noul legământ copiilor care se află lângă noi! Ei trebuie să ştie că Hristos este Mântuitorul lor 100%; nimic în afara veştii bune nu le va împăca inimile cu El.

 

Cunoaşteţi povestea „Nebunului deştept”?

Într-o seară, Ali, un fermier umil, sărac, vine acasă de la munca grea, având o sclipire ciudată în privire. Nevasta lui îi gătise o cină delicioasă, dar el nici nu gustă. Îşi ia repede toate hainele, încălţămintea, tot, le duce la magazinul de articole „second hand” şi le vinde. Nevasta lui exclamă:

- Ali, ai înnebunit?!

Apoi el ia toate hainele ei, chiar şi rochia de ocazie pe care de-abia i-o cumpărase, încălţămintea, tot, se duce în oraş şi le vinde. Nevasta le spune copiilor:

- Ascundeţi-vă jucăriile şi hainele; tatăl vostru a luat-o razna!

Dar era prea târziu. El luase deja şi lucrurile lor şi le vânduse.

Apoi Ali vinde măgăruşul cu ajutorul căruia îşi câştigau existenţa, plus căruţa pe care o aveau. Nevasta lui cheamă rudele şi le zice:

- Nu puteţi face nimic cu Ali? Ne ruinează!

După aceea Ali aduce acasă un om ciudat, se târguieşte cu el şi îi vinde şi ultima fărâmă de mobilă pe care o aveau, iar casa rămâne goală goluţă. Nevasta plânge disperată, vecinii şi rudele rămân muţi de uimire... Apoi Ali pleacă. La întoarcere avea o privire de parcă ar fi cucerit lumea. Fluturând o hârtie în aer, strigă:

- Am cumpărat-o! Este a noastră!

- Ce ai cumpărat? întreabă nevasta lui.

- Ţarina!

- Ce ţarină?

- Ţarina pe care am arat-o şi unde avem grădina – ţarina pe care o aveam în arendă!

Apoi le-a povestit tuturor – nevestei, copiilor şi rudelor – cum arase toată după-amiaza, când, la un moment dat, plugul se înţepenise într-un obiect de lemn adânc îngropat. Văzând că nu este nimeni în jur care să-l vadă, îngenunchiase, săpase cu mâinile în pământ şi scosese la suprafaţă un cufăr plin cu aur şi argint, perle şi pietre preţioase.

Acesta era un lucru obişnuit în Estul Mijlociu, unde nu existau bănci în care un om bogat să îşi poată depozita în siguranţă averea; aşa că dacă acesta pleca la război sau murea într-o călătorie, undeva, era posibil ca nimeni să nu mai ştie nimic de cutia lui cu valori, până când cineva ca Ali o găsea. Dar pentru ca Ali să poată intra în posesia cutiei cu valori, trebuia să cumpere ţarina.

Parabola se găseşte în Matei 13:44. Ce reprezintă comoara? Dragostea pentru Scriptură. Ea îţi va oferi acum şi mereu mai multă bucurie decât dacă ai merge în fiecare zi la Disneyland.

 

În numărul de duminică al publicaţiei Sacramento Bee se găseşte povestea unui băiat de 17 ani care a incendiat gardul cuiva, pagubele fiind de 500$; şi-a recunoscut vina; a fost condamnat la închisoare de îndată; acolo a fost sodomizat de câţiva puşcăriaşi atât de violent, încât i-a scris tatălui său: „Te rog, roagă-te să nu mor în această închisoare!”, apoi s-a spânzurat în celula sa, a stat în comă patru zile, şi în final a murit. Este o povestire adevărată? Din păcate, da. Închisorile americane sunt iadul pe pământ. Acum statul California, şi alte state, acţionează mult mai puternic împotriva infracţionalităţii juvenile; oamenii îşi pierd răbdarea cu bandele de tineri infractori. Şi construim închisori mai mari.

Cineva întreabă: „Este retras Duhul Sfânt de pe acest pământ? De ce pătrunde corupţia atât de puternic în societate? Cum va fi lumea de mâine?”

Domnul a ridicat biserica Sa ca singura speranţă a omenirii; ea este mijlocul prin care intenţionează să reverse harul Său asupra lumii; influenţa ei asupra populaţiei lumii va trebui să fie foarte mare, dacă ţinem cont de numărul relativ mic de membri pe care îi are. Scriptura spune clar că biserica rămăşiţei trebuie să răspândească cunoştinţa adevăratei Evanghelii, care va îndeplini un rol asemănător cu rolul pe care îl îndeplinea sarea pe vremea lui Isus; ea era folosită pentru a păstra peştele care era prins în marea Galileii şi era transportat în pieţele din Ierusalim. În Matei 5:13 Isus spune că biserica Sa este sarea pământului. În Luca 14:34, 35 vorbeşte despre sarea care şi-a pierdut gustul, şi pune următoarea întrebare: Dacă biserica a pierdut sau a uitat Evanghelia – gustul sării – de care lumea are nevoie pentru a nu se „strica” aşa cum se strică peştele, „prin ce i se va da înapoi [lumii] gustul acesta?” Cu alte cuvinte, ce speranţă mai există pentru societate, în afara redeşteptării, a pocăinţei şi a reformei în mijlocul bisericii rămăşiţei? Rugaţi-vă pentru pocăinţă şi reformă – vă rog!

 

Permite-mi să îţi adresez din nou următoarea întrebare: Cine crezi că eşti? (Îmi adresez şi mie aceeaşi întrebare!). Isus a trebuit să Se confrunte cu această întrebare cât timp a trăit pe acest pământ ca Mântuitor al nostru. Primul indiciu că ştia cine era a apărut la vârsta de 12 ani, când i-a întrebat pe Maria şi Iosif, în templul din Ierusalim: „Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?”[1] Problema iese la suprafaţă odată cu ispitele din pustie, după botezul Său, la vârsta de 30 de ani: „DACĂ, DACĂ, DACĂ... eşti Fiul lui Dumnezeu...”[2] Matei pare să cunoască cel mai bine această problemă cu care S-a confruntat permanent Isus. Satana nu L-a lăsat pe Isus nici chiar atunci când atârna pe cruce, în ultimele Sale ore: „DACĂ eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, pogoară-Te de pe cruce!”[3] Concluzia mea este că dacă Fiul lui Dumnezeu, care a luat trupul sau natura noastră, a trebuit să Se confrunte cu această problemă, fiind ispitit în acest fel, nu trebuie să te descurajezi dacă te trezeşti întrebându-te cine eşti! În casa Tatălui, tu eşti servitorul care se ocupă cu spălarea vaselor, cu săparea gropilor, sau eşti un prinţ? Ai dreptul să ţii capul sus, sau Satana are dreptate atunci când te înjoseşte şi încearcă să-ţi distrugă respectul de sine?

În Galateni 4:1-7 există o parabolă (sau o ilustraţie) fascinantă. Se spune despre un băieţaş care aleargă desculţ pe moşie şi chiar şi robii îi dau ordine şi îi spun: „Du-te acasă la mami!” Dar când copilaşul se face mare, aveţi grijă, robilor, cum vorbiţi cu el! El devine moştenitorul moşiei, şeful vostru! Aşadar, spune Pavel, atâta timp cât nu ştii cine eşti, atâta timp cât nu îţi cunoşti adevărata identitate, toţi demonii din iad te pot chinui şi îţi pot da ordine; dar când eşti gata să crezi că „în Hristos” eşti înfiat şi că eşti într-adevăr stăpân peste moşie, robia ta spirituală sau psihologică ia sfârşit. „Tot aşa şi noi, când eram nevrâstnici, eram sub robia învăţăturilor începătoare ale lumii. Dar...” am fost mântuiţi, am primit înfierea, iar Dumnezeu a trimis Duhul Fiului Său în inimile noastre. Citeşte, te rog, Galateni 4:1-7. Crede şi spune-le diavolului şi tuturor îngerilor lui răi: „Plecaţi!”

Care credeţi că a fost cea mai puternică ispită cu care S-a confruntat Isus? Ştiţi, desigur, că a fost ispitit – Biblia ne spune că „în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi.” Ispitele Lui au fost reale – ele au pătruns în adâncul sufletului Său. Ei bine, cea mai mare ispită cu care a trebuit să Se confrunte a fost ispita de a Se îndoi cu privire la cine era El. Şi aceasta este cea mai mare ispită cu care trebuie să vă confruntaţi şi voi – aceea de a vă îndoi cu privire la cine sunteţi.

De exemplu, gândiţi-vă la ispitirea lui Isus în pustie, după botezul Său. De trei ori şi-a îndreptat Satana, vrăjmaşul cel vechi şi viclean atacurile asupra Lui, penetrând până în străfundul fiinţei Sale – „’Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu,’ porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini”; „’dacă eşti Fiul lui Dumnezeu,’ planează de pe acoperişul templului”; „’dacă eşti Fiul lui Dumnezeu,’ pretinde ca împărăţiile lumii să fie ale Tale şi ţi le voi da, pentru că ele sunt ale mele,” a spus diavolul; „doar colaborează cu mine, fii rezonabil, hai să ne înţelegem.” Crezi că aceasta a fost o ispită? „Dacă eşti cine crezi că eşti...” „Tu ai mania grandorii, ca un pacient care îşi închipuie că este Napoleon.” Da, Isus a câştigat biruinţa atunci, dar amintiţi-vă că vrăjmaşul a revenit iar şi iar asupra acestui aspect, încercând să-L facă să Se îndoiască cu privire la adevărata Lui identitate ca Fiu al lui Dumnezeu.

În final, s-a întâmplat ceva care a făcut ca totul să fie bine stabilit în mintea şi în inima lui Isus, atunci când Maria I-a spălat picioarele cu lacrimi. El a conştientizat că era singura persoană din întreaga istorie a omenirii care trebuia onorată în acel fel; nimănui, nici chiar lui Alexadru cel Mare, nu îi fuseseră spălate picioarele cu lacrimi omeneşti. Da, Isus Şi-a dat seama că era Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor. Acum era gata pentru Ioan 13. La ultima cină, S-a ridicat în picioare, Şi-a pus deoparte haina scumpă, şi fiind pe deplin conştient de faptul că venise de la Dumnezeu şi mergea la Dumnezeu, S-a umilit pentru a spăla picioarele ucenicilor Săi. Nu ar fi putut face acest lucru dacă nu ar fi fost sigur cine era. Nu ar fi putut suporta crucea dacă nu ar fi avut această siguranţă; şi chiar pe cruce a fost lansată cu putere ultima ispită – „Dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, pogoară-Te de pe cruce!”

Tu cine eşti? Ştii? Nu poţi fi cu adevărat umil până când nu conştientizezi adevărata ta identitate în Hristos, răscumpărat prin sângele Său.

 

Cum poate învăţa cineva să iubească un demon? A apărut o nouă problemă care a captat atenţia la nivel internaţional. Cupluri americane care au dorit să adopte copii au mers în Rusia sau în alte ţări est-europene şi au adus orfani pe care i-au adoptat aici. În unele cazuri, aceşti copii au dat pe faţă un spirit îngrozitor, lovind pe toată lumea, inclusiv pe părinţii lor, şi chiar încercând să-şi facă singuri rău. Un cuplu creştin care a adoptat un astfel de orfan este acuzat că a omorât copilul, dar cei doi soţi susţin că acesta practic s-a sinucis. Părinţi adoptivi mărturisesc că uneori aceşti orfani se dovedesc a fi posedaţi de demoni. Fiind crescuţi într-un mediu rece, lipsit de dragoste, impersonal, aceşti copii sunt străini de tot ce există în univers. Unii au fost martori sau au experimentat violenţa. Ei sunt psihopaţi. Părinţii adoptivi vor să îi iubească; dar cum să înveţi să iubeşti un demon?

Pentru noi, cei care judecăm lucrurile fără a fi implicaţi direct, este foarte uşor să spunem că părinţii adoptivi trebuie să fie buni şi răbdători, şi că dragostea şi raţiunea vor învinge. Dar o istorisire din ultimul număr al publicaţiei US News & World Report ne face să ne întrebăm cum poate câştiga cineva biruinţa într-o bătălie emoţională cum este aceea pe care o experimentează aceşti părinţi!

Toate acestea produc impresie asupra noastră în timp ce medităm la problema fiecăruia: Cum putem învăţa să iubim oamenii care manifestă trăsături satanice?

Fără a dori să-i critic în vreun fel pe părinţii adoptivi care spun că sunt aduşi aproape în pragul nebuniei (noi ne-am descurca mai bine în locul lor?), trebuie să credem că dragostea este mai puternică decât ura, lumina este mai puternică decât întunericul, harul este mai puternic decât păcatul, ispăşirea realizată de Hristos este mai puternică decât înstrăinarea. Dar, o, trebuie să se înţeleagă faptul că dragostea la care facem referire nu este dragostea noastră săracă, egocentrică, omenească; este agape – însăşi natura lui Dumnezeu, care a iubit atât de mult o lume plină de ură, încât L-a dat pe singurul Său Fiu. Dacă nu credem acest lucru, nu există speranţă pentru această lume întunecată. Poate că aceşti părinţi întristaţi au nevoie să cunoască dragostea agape. Cine le va spune despre ea dacă nu biserica?

 

Cine crezi că eşti? Eşti una dintre cele 99 de oi care nu se rătăcesc niciodată? Ai părinţi buni, ai mers la biserică toată viaţa, nu ai jefuit niciodată o bancă, nu ai fost niciodată la închisoare, ai fost un om bun toată viaţa? Şi, ca fariseul din parabola care se găseşte în Luca 18:10-14, eşti suficient de umil, suficient de recunoscător, suficient de bun, suficient de cuviincios, suficient de cinstit pentru a-I mulţumi lui Dumnezeu că nu eşti ca ceilalţi oameni care se pierd, în special ca acei săraci care au făcut tot felul de lucruri rele şi au fost departe de Dumnezeu toată viaţa sau aproape toată viaţa?

Da, am amestecat parabolele (lucru la fel de grav ca şi amestecarea metaforelor), dar ce zici de o altă parabolă – aceea a fiului risipitor? Cine eşti tu? Eşti fiul ascultător care nu şi-a irosit viaţa, nu a fost niciodată nevoit să hrănească porcii, nu a plecat niciodată de acasă?

Te rog să nu mă înţelegi greşit. NU îţi recomand să faci toate acele lucruri rele. Dar întrebarea mea este următoarea: ştii cum să simpatizezi, cum să simţi împreună cu oamenii care au făcut toate aceste lucruri rele, şi-au irosit vieţile, au pierdut bucuria relaţiei cu Dumnezeu şi cu sfinţii, şi s-au rătăcit în întunericul lumii? Isus simte împreună cu oamenii care şi-au irosit vieţile şi ale căror inimi sunt pline de regrete. Ei sunt în mod deosebit obiectul milei Sale. De fapt, ei sunt cei pe care a venit să îi mântuiască. Bietul vameş care se bătea în piept şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer, care se ruga: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” – este cel care a mers acasă socotit neprihănit. A îndreptăţit, a fost împăcat cu Dumnezeu.

De ce are Isus o simpatie deosebită faţă de astfel de oameni? Nu există decât un răspuns posibil: Deoarece S-a pocăit în favoarea lor; a luat natura lor; a fost ispitit ca şi ei; este Marele lor Preot.[1] Iar acum te invită să primeşti dragostea şi simpatia Sa pentru toţi păcătoşii din lume, pentru toţi fiii risipitori care au ajuns să hrănească porcii, pentru toţi vameşii care strigă după iertare. Şi când vei începe să simţi aceeaşi milă împreună cu El, bucuria vieţii tale va fi de-abia la început.

 

Dacă 65% dintre americani cred ceva, înseamnă că acel lucru este într-o anumită măsură adevărat? Presa a transmis informaţii despre entuziasmul locuitorilor oraşului Roswell, New Mexico, stârnit de presupusa prăbuşire a unui OZN în urmă cu 50 de ani. Timp de o jumătate de secol a fost susţinută o legendă de către presupuşi martori, care spuneau că au văzut cum fiinţe extraterestre au murit atunci când o navetă spaţială misterioasă s-a prăbuşit în locul acela. Acum, locuitorii oraşului Roswell au construit un muzeu, iar unii câştigă bani din această întreprindere. Aviaţia militară insistă că ceea ce au văzut presupuşii martori erau doar nişte manechine sau marionete folosite de către guvern în experimente. Dar presa, CNN şi NBC, chiar şi revista Time, au acordat declaraţiilor fanatice suficient credit pentru ca acestea să fie considerate posibile explicaţii ale evenimentului; se numeşte „imparţialitate jurnalistică.” De fapt, aşa-zişii „martori” au spus numai minciuni. Însă acum 65% dintre americani cred minciunile, după cum arată un sondaj publicat de revista Time.

Este posibil ca în privinţa subiectelor despre viaţă şi moarte care au legătură cu mântuirea, oamenii să creadă o minciună? Da? Majoritatea? Este posibil ca învăţături false despre planul de mântuire al lui Dumnezeu să fi captivat biserica sau cel puţin 65% din membrii ei? Nu avem rezultatele unui sondaj în această privinţă, dar este evident că atunci când Fiul lui Dumnezeu a venit la naţiunea iudaică în urmă cu 2000 de ani, marea majoritate a conducătorilor şi a poporului L-au respins. De-a lungul istoriei, adevărul a fost ascuns şi respins de către majoritatea. Dacă alegem astăzi să repetăm istoria, ne punem în pericol sufletele. Trebuie să studiem personal Cuvântul. 1 Tesaloniceni 5:19-21 conţine un sfat vital pentru fiecare dintre noi – nu dispreţuiţi o solie care vine de la Domnul; „cercetaţi toate lucrurile” ţinând cont de dovezile la prima mână; „păstraţi ce este bun,” credeţi adevărul, prindeţi-vă de el, nu-i daţi drumul, nu vă fie teamă să staţi singuri de partea lui.

 

Voi ştiţi cine este tatăl vostru? Veţi spune: „Sigur că da!” Dar eu mă refer la tatăl vostru în credinţă. Indiferent cine sunteţi sau cărei etnii îi aparţineţi, Avraam este tatăl vostru. Cu ani în urmă, am fost surprins când am citit în cartea The Glad Tidings (Veşti bune) că Evanghelia era completă în zilele lui Avraam, aşa cum a fost şi va fi mereu, şi că Dumnezeu nu-i va cere niciodată vreunui om mai mult decât i-a cerut lui Avraam. Şi ce i-a cerut El? Un singur lucru: credinţă.

Dar când spunem acest lucru, unii oameni se supără. „Vrei să spui că Dumnezeu nu cere ascultare?” Şi iată-ne din nou în mijlocul controversei care continuă de aproape 2000 de ani, cu privire la credinţă şi fapte.

Apostolul Iacov versus apostolul Pavel (aparent). Iar răspunsul este limpede ca lumina zilei: credinţa este o apreciere din inimă a jertfei pe care a făcut-o Isus pe cruce; ea nu este egocentrică, adică: „Eu ce răsplată voi primi??” Credinţa apreciază ce L-a costat pe Fiul lui Dumnezeu, ce L-a costat pe Tatăl, pentru a ne mântui. Aceasta este credinţa pe care a avut-o Avraam. Şi acest gen de credinţă LUCREAZĂ şi produce ascultare faţă de toate poruncile lui Dumnezeu. Nu doar o conformare de suprafaţă, o ascultare rigidă, ca a fariseilor, având o atitudine de genul „vom face tot ce a zis Domnul,” şi fiind foarte mulţumiţi de noi înşine. Nu, credinţa înseamnă umilinţă; ea înseamnă o pocăinţă din ce în ce mai profundă în fiecare zi a vieţii noastre, da, chiar o pocăinţă în favoarea altora, pentru că ne dăm seama că păcatele lor ar fi fost păcatele noastre, dacă nu ar fi existat harul lui Hristos.

A înţeles Avraam toate acestea? Ei bine, nu-l subestimaţi. Era un om minunat, extraordinar, cu o înţelegere profundă. Faptul că nu avea o diplomă de doctor în filozofie nu înseamnă că nu era un om deştept, bine informat. Isus spune: „Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea: a văzut-o şi s-a bucurat” (Ioan 8:56). Noi suntem cei imaturi, nu el; încă nu am văzut ziua Domnului şi nu ne-am bucurat cu adevărat.

 

Cum ar trebui să interpretăm Romani? Epistola lui Pavel stârneşte multe controverse; subiectul pus în discuţie este, desigur, neprihănirea prin credinţă, iar acesta nu este un subiect banal, lipsit de relevanţă. El este legat de esenţa Evangheliei – „solia îngerului al treilea în adevăr.” Luther a spus că Romani este cea mai clară Evanghelie dintre toate. O puteţi explica verset cu verset cuiva?

În articolul de astăzi, permiteţi-mi să citez un paragraf din Romani, aşa cum este parafrazat de Eugene Peterson. Poate că traducerea lui nu este perfectă (nici o  traducere nu este perfectă!), dar cu siguranţă surprinde esenţa a ceea ce a dorit Pavel să spună: (Voi începe cu Romani 4:9 şi voi continua): „Acum gândiţi-vă: Declaraţia [că Avraam a fost socotit neprihănit] a fost făcută înainte sau după ce a fost însemnat prin ritualul circumciziei ca legământ? Aşa este, ÎNAINTE de a fi însemnat. Aceasta înseamnă că el a fost circumcis ca o dovadă şi o confirmare a ceea ce Dumnezeu FĂCUSE cu mult timp înainte pentru a-l aduce în acea relaţie cu El – o realizare a lui Dumnezeu pe care el a acceptat-o cu drag toată viaţa. Şi aceasta înseamnă că Avraam este tatăl tuturor oamenilor care acceptă cu drag ce face Dumnezeu pentru ei în timp ce ei sunt încă departe de El, nefiind încă identificaţi ca aparţinându-I lui Dumnezeu şi fiind ‚necircumcişi.’ Exact aceşti oameni, în această stare, sunt socotiţi ‚sfinţiţi de Dumnezeu şi cu Dumnezeu’!... Acea făgăduinţă celebră pe care i-a făcut-o Dumnezeu lui Avraam – că el şi urmaşii lui vor moşteni pământul – nu a fost făcută datorită a ceva ce făcuse sau nu făcuse Avraam. Ea se întemeia pe hotărârea lui Dumnezeu de a realiza totul pentru el – ceea ce Avraam a acceptat [a experimentat] atunci când a crezut. Dacă cei care primesc ce le oferă Dumnezeu, primesc doar făcând în schimb tot ce li se spune să facă şi îndeplinind toate ritualurile, aceasta elimină deplin încrederea [credinţa] personală şi transformă făgăduinţa într-un contract rigid! Aceasta nu mai este o făgăduinţă sfântă, ci o tranzacţie. Un contract întocmit de un avocat inflexibil şi scris cu litere frumoase nu-ţi va permite niciodată să te linişteşti. Dar dacă de la bun început nu există nici un contract, ci doar o FĂGĂDUINŢĂ – şi, mai mult, făgăduinţa lui Dumnezeu – nu o poţi încălca.” Da! Această traducere redă corect noul legământ.

 

Să presupunem că aţi fi judecaţi pentru credinţa voastră şi ar trebui să vă confruntaţi sau să dezbateţi cu istoricii şi arheologii, care insistă foarte mult că întâmplările din Vechiul Testament sunt mituri şi legende. Aţi putea susţine ceea ce credeţi? Desigur, dacă aceşti critici ai Bibliei, după cum sunt numiţi, au dreptate, atunci Isus S-a înşelat, pentru că El a considerat Vechiul Testament ca fiind Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu. Aşadar, această chestiune are implicaţii extrem de importante. Un lucru este să fii pus pe rug şi ars de viu pentru credinţa ta, şi este cu totul altceva să pledezi în favoarea credinţei tale înaintea unei puternice opoziţii şi a batjocurii venite din partea intelectualilor. Aici mulţi sfârşesc prin a-L nega pe Hristos. Cum stau lucrurile în ceea ce te priveşte?

Ultimul număr al Biblical Archaeology Review (BAR) prezintă un dialog între cei mai înalţi savanţi care au îndoieli cu privire la istoria Israelului până în vremea lui Ezechia. Ei consideră că regele David este un personaj de legendă, ca şi regele Arthur din legenda britanică – este posibil ca legendele romantice să conţină un sâmbure de adevăr, dar asta-i tot. Povestirile biblice despre David şi Solomon nu sunt decât nişte mituri, spun ei. Şi dacă nu sunteţi atenţi, veţi fi impresionaţi de ceea ce numesc ei „dovezi.” Şi nu vă va folosi la nimic să ridicaţi din umeri şi să spuneţi: „Eu cred ce spune Biblia. Nu încercaţi să mă determinaţi să mă gândesc la acest lucru sau să îl studiez.” Ştiinţei trebuie să i se răspundă cu ştiinţă.

Acelaşi număr al BAR conţine un articol superb al unui erudit iudeu care prezintă dovezi cu privire la ceea ce este numit „Ierusalimul epocii de fier,” iar din punctul de vedere al realităţii istorice, „Casa lui David.” Autorul cerne informaţiile istorice şi arheologice bine fundamentate, care susţin raportul biblic. Adăugând doar o fărâmă de bun simţ studiului inscripţiilor antice de pe pietre şi piloni, este rezonabil să credem că David şi Solomon au existat, aşa cum spune Biblia, că patriarhii au existat, că exodul a avut loc, că Israelul a existat în vremea lui Iosua şi a judecătorilor, chiar aşa cum spune Biblia. Da, Biblia este un raport istoric adevărat. Dar nu este suficient să mă credeţi pe cuvânt. Este timpul să studiaţi cu atenţie, pentru că există multe amănunte care aparţin istoriei, ce trebuiesc descoperite înainte de revenirea lui Hristos.

 

Întreaga lume priveşte cu uimire la ceea ce reprezintă aproape un miracol realizat de această mare naţiune – America. Trimiţând un pachet fragil, nu prin UPS sau serviciile poştale, ci în spaţiu, la o depărtare de milioane de mile, într-o călătorie care a durat luni de zile, America a făcut ca Pathfinder să aterizeze pe Marte pe data de 4 iulie, la cea de-a 221 aniversare a obţinerii independenţei, respectând programul mai bine decât reuşesc să o facă multe dintre avioanele care aterizează pe aeroportul Sacramento. Airbag-urile au funcţionat perfect, „petalele” s-au deschis ca o floare, foarte bine, iar Pathfinder este gata să exploreze planeta Marte. Entuziasmul naţiunii este imens.

Astfel se prezintă această naţiune înaintea lumii ca fiind împlinirea desăvârşită a profeţiei din Apocalipsa 13:11, prima parte, marele ei succes datorându-se celor două principii creştine cu privire la libertatea civilă şi religioasă care au fost incluse în Constituţia ei – cel mai bun document elaborat vreodată de om. Dumnezeu a onorat această naţiune mai mult decât pe oricare altă naţiune din întreaga istorie.

Cu ocazia sărbătorii de 4 iulie am auzit intonându-se “The Star Spangled Banner,” “The Stars and Stripes Forever” şi alte cântece patriotice; dar nu am auzit cântându-se imnul naţional, care aproape a fost uitat, după cum se pare, din cauza secularizării crescânde a vieţii americane. Se cântă (sau se cânta de către generaţiile trecute) pe aceeaşi melodie ca şi imnul englez “God Save the King,”[1] frază care din întâmplare se găseşte în Biblie de cel puţin trei ori. Imnul nostru naţional începe astfel: “Ţara mea este a ta, / Dulce pământ al libertăţii.” Din nou, ideea provine din Biblie, din Leviticul 25:10: “Să vestiţi slobozenia în ţară pentru toţi locuitorii ei.” Este o învăţătură sfântă despre libertate. Nu este un concept american; este un concept biblic. Separarea bisericii de stat nu este un concept american, ci un concept biblic. Permiteţi-mi să citez ultima strofă din imnul nostru naţional: „Dumnezeul părinţilor noştri, Ţie, / Autor al libertăţii, / Ţie Îţi cântăm. / Mereu pământul nostru să fie luminat / De lumina sfântă a libertăţii; / Apără-ne prin puterea Ta, / Dumnezeule mare, Împăratul nostru!” Atâta timp cât pământul nostru va fi luminat de lumina sfântă a libertăţii, Dumnezeul părinţilor noştri va apăra şi va binecuvânta această naţiune, în ciuda păcatelor noastre ca naţiune. Dar când această lumină sfântă a libertăţii civile şi religioase va fi stinsă, naţiunea se va ruina. Vestea bună este că astăzi, în 1997, lumina mai străluceşte încă.

_______________________

[1] “Dumnezeu să Îl apere pe împărat!” sau „Trăiască împăratul!”; n.tr.

 

Americanii sărbătoresc 221 de ani de la obţinerea independenţei ca naţiune. Este un miracol cum s-a dezvoltat această naţiune de la treisprezece colonii firave la statutul ei actual – ca cea mai puternică naţiune a lumii. Ridicarea ei la un nivel de dominare mondială este prezentată clar în Apocalipsa 13. Dumnezeu a binecuvântat această naţiune prin faptul că i-a oferit libertatea şi resursele necesare pentru a fi o naţiune care să răspândească Evanghelia prin trimiterea misionarilor în toate colţurile lumii, cu solia Evangheliei veşnice a îngerului al treilea. Când Hitler şi naziştii le-au interzis germanilor să susţină lucrarea misionară, şi-au sigilat destinul. Ca naţiune, noi continuăm să ne bucurăm de favoarea lui Dumnezeu, în ciuda multelor noastre vicii şi fărădelegi, pentru că această naţiune continuă să asigure libertatea religioasă. Ne bucurăm de binecuvântarea lui Dumnezeu nu pentru că am fi buni (nu suntem deloc!), ci datorită acelor principii creştine cuprinse în Constituţia Americii, principii de libertate religioasă şi civilă împrumutate chiar din Biblie.

Sunt ameninţate astăzi acele principii de libertate religioasă? Da, sunt. Vor fi ele respinse? Profeţia din Apocalipsa 13 ne spune că da. Apoi „ruina naţională va urma apostaziei naţionale”? Da. Dar oare ar trebui ca experienţa noastră creştină să fie dominată de teamă şi preocupare pentru propriile noastre persoane? Nu. Ce ar trebui să domine gândurile noastre? Recunoştinţa pentru faptul că încă avem privilegiul de a trimite misionari în lume, că încă putem vesti Evanghelia şi încă putem lucra pentru a-i ajuta pe alţii să o înţeleagă. Pentru ce ar trebui să ne rugăm? Pentru libertate ca să putem continua să mergem la Disney Land, să jucăm golf, se plecăm în concediu, să mâncăm delicatese, să ne distrăm în mod egoist? Nu; ar trebui să ne rugăm ca Domnul nostru drag să ne ajute să folosim ultimele ocazii pe care le avem de a vesti Evanghelia, da, şi pentru înţelegerea a ceea ce este Evanghelia, astfel ca atunci când „va veni noaptea” să putem avea satisfacţia de a şti că am lucrat „cât era ziuă.” Vezi Ioan 9:4 – acestea sunt cuvinte foarte serioase!

 

Ţi-ar plăcea să fii invitat la o petrecere, iar când ajungi acolo să vezi numele tău scris pe un bilet care indică locul tău la masă? Aceasta ar demonstra că ai fost dorit acolo şi aşteptat. Te-ar face să te simţi bine, nu-i aşa? Ei bine, poţi înţelege şi poţi crede că Domnul te-a invitat la petrecerea Lui şi că a scris numele tău pe un bilet care indică locul tău la masă; că te aşteaptă; că a plănuit ca tu să te afli acolo, da, chiar tu, personal? Sau aceasta face ca Vestea Bună să fie prea bună? Este nevoie să te înghesui şi să dai din coate în drum spre Masă, şi să-ţi scrii singur biletul, în timp ce Gazda ta te priveşte cu suspiciune pentru că te simţi atât de nevrednic?? Îţi propun un mic studiu biblic suplimentar:

(1) Dumnezeu te-a invitat la marea Sa „petrecere.”[1]

(2) Nimeni nu are dreptul să rămână afară, pentru că toţi trebuie să ne închinăm doar Domnului.[2]

(3) Nimeni nu va rămâne afară decât dacă aşa doreşte.[3]

(4) Nimeni nu va rămâne afară sub motiv că Evanghelia nu a ajuns la el.[4]

(5) Nimeni nu va rămâne afară pe nedrept.[5]

(6) Nimeni nu va rămâne afară pe motiv că aşa ar fi dorit Dumnezeu.[6]

(7) Singurul motiv pentru care cineva nu va putea lua parte la marea „petrecere” este acela că el/ea a dispreţuit şi a respins invitaţia personală, cu numele lui/ei scris pe ea, care i-a fost înmânată.[7]

Şi în timp ce studiezi, citeşte şi Ioan 3:16-19 pentru a vedea tu însuţi cât de bună este Vestea Bună. Şi roagă-L pe Domnul, da, imploră-L, TE ROG, să ajute necredinţei tale.[8] Poate că vei dori să reciteşti acest articol şi să notezi versetele – apoi, te rog, citeşte-le înainte de a merge la culcare în această seară.

Vă aflaţi în târg dorind să cumpăraţi o maşină la mâna a doua? V-ar plăcea una cu puţini kilometri la bord şi care să meargă ca nouă? Desigur. Ce-aţi spune de un Rolls Royce strălucitor cu doar 3-4 kilometri la bord, fără nici o zgârietură, care a stat numai în garaj şi pe care să îl puteţi cumpăra cu doar 50$? În Hong Kong există mai multe maşini Rolls Royce pe kilometri pătraţi decât în oricare alt loc din lume. (Iar Hong Kong este o insulă atât de mică, încât nu-ţi poţi conduce maşina decât în oraş, aşa că toate maşinile au puţini kilometri la bord).

Ei bine, nu puteţi face o astfel de achiziţie astăzi. Dar aşteptaţi până când conducerea chineză va pătrunde cu adevărat în Hong Kong, unde există mai multe maşini Rolls Royce decât în oricare alt loc de pe pământ, unde o casă simplă cu numai două dormitoare costă aproape un milion de dolari; această prosperitate extraordinară poate că va dura o vreme, dar Biblia spune că va avea un final la fel de sigur cum Imperiul Britanic a avut un final în Asia. Permiteţi-mi să citez din Ezechiel 7:19, unde se vorbeşte despre aceste zile (voi cita din TEV): „Îşi vor arunca aurul şi argintul pe străzi, ca pe nişte gunoaie, pentru că nici aurul şi nici argintul nu-i vor putea scăpa când Domnul îşi va revărsa mânia. Ele nu le pot satisface dorinţele şi nu le pot umple stomacul. Aurul şi argintul i-au condus în păcat. Cândva se făleau cu podoabele lor frumoase, dar le-au folosit pentru a face icoane urâciunilor lor. [Hei, o clipă. Aşa gândeşte Domnul despre Rolls Royce?]. De aceea Domnul a făcut ca bogăţia lor să devină o scârbă pentru ei.”

Când va veni acea vreme, o bicicletă funcţională va fi mai utilă decât un Rolls Royce strălucitor, dar pentru care nu va exista benzină. Mă îndoiesc că vreunul dintre cititorii acestui articol conduce un Rolls Royce, nou sau vechi. Dar sunt sigur că toţi aveţi ceva “aur sau argint,” adică bani. Cât mai este posibil încă, transformaţi-i în ceva care va dura mai mult decât “idolii” secolului al XX-lea. Folosiţi-i în lucrarea de câştigare a sufletelor, în vestirea Evangheliei veşnice, a soliei îngerului al treilea în adevăr, către această lume întunecată.