Se pune întrebarea dacă această epistolă
scurtă (2 Ioan) a fost adresată unei
femei care ocupa o poziţie de conducere
în biserică sau bisericii personificată
ca Mireasa lui Hristos. Se pare că cea
de-a doua epistolă a lui Ioan este
adresată unei femei şi bisericii locale
în care slujea ea. Unul dintre argumente
este folosirea pronumelui „tu.” Epistola
începe şi se încheie cu singularul „tu,”
referindu-se la femeie. Între cele două
utilizări ale formei de singular a
pronumelui, este folosită forma de
plural [„voi”; n.tr.]. Totuşi, punctul
central al scrisorii nu constă în
destinatarul ei; conţinutul este cel
care are importanţă. În prezent, ca şi
atunci când a fost scrisă, ea ne
vorbeşte individual şi colectiv despre
două concepte prin care trebuie să
trăim.
Cele două concepte principale, dragostea şi adevărul,
sunt veşnice şi ele se extind din vremea lui Ioan până
în prezent şi mai departe. Faptul de a iubi şi a umbla
în adevăr are legătură cu păzirea poruncilor. Esenţa
dragostei este ascultarea de lege, şi este din credinţă
realizată în spiritul libertăţii, în întregime din
dragostea lui Dumnezeu. Ascultarea poate fi realizată
doar de către aceia care sunt îndreptăţiţi prin
credinţă. Dragostea şi adevărul sunt în mod special
unite cu „învăţătura lui Hristos” în care credinciosul
rămâne (vers. 9-10). Ea este despre Cel care a venit în
trup omenesc ca Mântuitor al lumii (1 Ioan 4:14, 1-3).
Învăţătura Lui constă şi în lucrurile pe care El le-a
predicat. A predicat adevărul pentru că El este adevărul
(Ioan 14:6).
În versetul 7 al celei de-a doua epistole a lui Ioan, el
ne oferă motivul pentru îndemnul său urgent ca sfinţii
să se comporte în sfera poruncii lui Dumnezeu de a se
iubi unul pe celălalt – prezenţa ereziei în biserică.
Adevărul trebuie vestit şi susţinut, dar şi trăit. Acea
erezie nega pilonul principal al mântuirii: „învăţătura
lui Hristos.” Această învăţătură în care trebuie să
rămânem este: „Isus Hristos vine [engl: „este venit”;
n.tr.] în trup.” Verbul „este venit” este la participiu
prezent şi a fost tradus prin
vine, ceea ce
Îl descrie pe Hristos ca descoperindu-Se în continuare
în trupul nostru. Mai înainte, din 1 Ioan 4:2, am
învăţat că întruparea a fost prezentată ca un fapt
istoric definit prin utilizarea trecutului: „Isus
Hristos a venit
în trup.” În cea de-a doua epistolă a lui, Ioan
scrie despre venirea lui Hristos în trupul nostru ca un
fapt în desfăşurare. Amăgitorii au negat cu hotărâre
ambele realităţi. Totuşi, dacă Hristos nu a vrut sau nu
a putut veni acum 2000 de ani în trupul nostru căzut,
cum poate El, prin Duhul Sfânt, să locuiască în prezent
în trupul nostru căzut? Doar dacă a venit cu adevărat
atunci în acelaşi trup ca al nostru poate face acest
lucru acum.
În 2 Ioan 7 avem întruparea aplicată credincioşilor. Ei
descoperă în viaţa lor efectul faptului de a crede
învăţătura cu privire la faptul istoric al întrupării.
Aceasta presupune mai mult decât o recunoaştere verbală.
Aceia care cred că Hristos a venit în trup omenesc vor
arăta o viaţă ca a lui Hristos, plină de adevăr şi
dragoste.
Este interesant de observat că termenul „dragoste” este
utilizat în această epistolă atât ca substantiv (vers. 3
şi 6), cât şi ca verb (vers. 1 şi 5). Substantivul
defineşte ce este
dragostea, în timp ce verbul descrie ce
face cineva.
De exemplu, din 1 Ioan am aflat că „Dumnezeu este
dragoste” (substantiv) şi că El „iubeşte” (verb) (vezi 1
Ioan 4:8, 16, 7, 11, 19). Ca o consecinţă plănuită a
dragostei lui Dumnezeu, credincioşii răspund Lui şi
altora în dragoste deoarece El ne-a iubit mai întâi
(4:19-21). Cuvântul folosit pentru dragoste în ambele
epistole este
agape. Noi nu trebuie să fim înşelaţi de niciunul
dintre cei care amestecă
agape cu dragostea omenească,
eros, care înalţă eul.
Am citit cu uimire prima enciclică papală a lui papa
Benedict al XVI-lea, datată 25 decembrie 2005. Se
intitulează DEUS CARITAS EST (expresia latină
pentru „Dumnezeu este Dragoste” sau „Caritate”). El a
prezentat propria sa învăţătură despre dragoste (caritas)
urmaşilor săi şi întregii lumi. Pentru dragostea lui
Dumnezeu, a amestecat eros cu agape. Iată
ce a scris el: „Dumnezeu este dragoste, şi dragostea Lui
poate fi numită cu certitudine eros, totuşi ea este şi
agape în întregime.” Pentru a susţine amestecul acesta
dintre agape şi eros, el face o trimitere
în nota 7 la Dionisie Areopagitul, care „Îl numeşte pe
Dumnezeu atât eros, cât şi agape.” Greşit. Dumnezeul
Bibliei este agape. Niciodată eros.
Niciodată!
Eros
înalţă eul. Ea conduce pe cineva să creadă că este
dumnezeu, mai presus de Dumnezeul cerului (2 Tes. 2:4).
Dar Dumnezeul cerului este
agape –
coborându-Se pe Sine. Dragostea Lui nu se manifestă cu
un aer de superioritate. Metoda Lui a fost de a coborî
pentru a ne mântui. Dumnezeul Sfânt, Suveran şi Infinit,
S-a arătat în trup omenesc! Hristos, care a luat trupul
nostru şi care continuă să vină în trup este adevărul
lui Dumnezeu. Aceasta este demonstraţia supremă a
dragostei lui Dumnezeu. Amăgitorii şi antihriştii din
zilele lui Ioan nu erau de acord că Hristos venise în
sfera trupului omenesc.
Aceasta ne aduce mai aproape de testul „învăţăturii lui
Hristos.” Marea întrebare este: „Chiar a devenit
Dumnezeu om în Persoana lui Isus Hristos?” În acest
punct, atenţia lui Ioan se îndreaptă către pericolul
falşilor învăţători. Credincioşii nu trebuie doar să
iubească (vers. 5, 6); ei trebuie să şi susţină adevărul
(vers. 7-11). În consecinţă, trebuie să fie conştienţi
de preceptele eretice. Ioan a descris mai înainte
„antihriştii” ca fiind persoane cu o înţelegere greşită
cu privire la Isus Hristos, atât în divinitatea, cât şi
în omenescul Său (1 Ioan 2:18, 22; 4:2-3).
Roma nu doar că amestecă
eros cu
agape, dar ea neagă faptul că Hristos a luat asupra Sa natura
noastră căzută. În locul „învăţăturii lui Hristos,”
papalitatea pune învăţătura „imaculatei concepţii” a
Mariei, astfel că Hristos a putut să ia de la ea o
natură umană lipsită de păcat, cu scopul de a-L înălţa
dar nu foarte mult. Roma învaţă că Maria a fost ca noi
prin faptul că îi era foame, sete şi obosea, dar nu avea
o natură umană căzută şi astfel era unică prin lipsa de
păcat a naturii umane şi a vieţii. Aceasta, în schimb,
alimentează sistemul doctrinal al Romei, în special cu
privire la cristologie şi, în consecinţă, la
soteriologie, doctrina mântuirii. Una din pietrele de
poticnire pentru mulţi creştini este că mulţi amăgitori
înceţoşează subtil adevărul despre tipul naturii umane
pe care Hristos a luat-o asupra Sa la întrupare.
Cardinalul Gibbons a scris că Hristos a luat presupusa
Sa natură umană de la Maria: „...fiind născut din
fecioară, luând astfel asupra Sa din pântecele ei
maternal o natură umană
de aceeaşi
substanţă ca a ei” (The
Faith of Our Fathers, pag. 198, 199; sublinieri din
original).
Arhiepiscopul Fulton Sheen i-a desolidarizat pe Maria şi
Isus, despărţindu-i de natura umană căzută: „Maria a
fost
desolidarizată şi
despărţită de
acea omenire plină de păcat. ...Dacă nu ar fi avut loc
concepţia imaculată, atunci despre Hristos s-ar fi spus
că este mai puţin frumos, căci El Şi-ar fi luat trupul
de la cineva care nu era desăvârşit omeneşte! ...Cum
putea [Hristos] să fie lipsit de păcat dacă s-ar fi
născut din omenirea plină de păcat? Dacă o pensulă
înmuiată în negru devine neagră, şi dacă pânza primeşte
culoarea vopselei, El nu ar fi fost, în ochii lumii,
părtaş la vina pe care întreaga omenire o împărtăşea?
Dacă El ar fi venit pe acest pământ prin câmpul de
slăbiciune morală, cu siguranţă I-ar fi atârnat câteva
paie de haina naturii Sale umane” (The
World’s First Love, pag. 15, 16, 48; sublinieri din
original).
Aceşti doi oameni vorbesc despre un omenesc
fantasmagoric, o halucinaţie. Dacă Dumnezeu nu a putut
intra în viaţa omenească mortală decât cu o natură
omenească fantasmagorică, trupul rămâne veşnic
dispreţuit; atunci nu poate exista o comunicare reală
între divin şi uman; nici o mântuire adevărată. Dar,
dimpotrivă, Isus a devenit ceea ce suntem noi pentru a
ne face după chipul Său.
În aceste ultime zile, Dumnezeu trimite o solie a
evangheliei în dragoste şi adevăr, ca să fie vestită
lumii. Ea Îl implică pe Hristos ca Biruitor al
tendinţelor naturii omeneşti căzute, şi ca Miel al lui
Dumnezeu care a purtat păcatele înfăptuite de noi.
Referindu-se la aceasta, A.T. Jones a scris: „O, El este
un Mântuitor complet. El este un Mântuitor din păcatele
înfăptuite, şi biruitorul tendinţelor de a comite
păcate” („The Third Angel’s Message,” Nr. 14,
General Conference
Bulletin, 1895). Referitor la importanţa
„învăţăturii lui Hristos,” adică a naturii umane căzute
pe care Hristos a luat-o asupra Sa, Jones învăţa că:
„...mântuirea lui Dumnezeu pentru fiinţele omeneşti stă
doar în acest lucru” (op. cit., Nr. 13).
E.J. Waggoner a făcut mai dinainte legătura dintre
îndreptăţirea noastră şi natura umană a lui Hristos:
„Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său într-o fire
asemănătoare cu a păcatului, pentru a osândi păcatul în
trup, pentru a ne putea îndreptăţi” („Bible Study in the
book of Romans” #12,
General Conference
Bulletin, 1891).
Aşa cum a arătat apostolul Ioan, noi nu doar că trebuie
să practicăm adevărul în dragoste, ci suntem chemaţi să
îl apărăm în aceeaşi dragoste. Niciodată un credincios
nu va începe să susţină minciuni în numele dragostei
(Filip. 1:9-11). Practicarea adevărului, umblarea în
adevăr şi dragoste, cere o inimă care crede în adevărul
soliei despre Hristos întrupat şi într-un stil de viaţă
care descoperă solia întrupării arătându-le altora
dragoste (2 Ioan 5-6). Aceasta se poate realiza doar
prin locuirea lui Hristos în noi – în trupul nostru
căzut – astăzi ca nădejde a slavei (Col. 1:27). Credinţa
şi acţiunea merg mână în mână (vezi 1 Ioan 3:23).
Adevărul, aşa cum este în Isus, „învăţătura lui
Hristos,” este ceva care trebuie crezut, iubit şi trăit.
Ca să rezumăm şi să concluzionăm: În prima parte a celei
de-a doua epistole a lui Ioan, el a scris despre adevăr
şi dragoste; în restul epistolei a subliniat nevoia de
adevăr în contrast cu eroarea. Cele două secţiuni ale
epistolei se împletesc. Depărtarea de adevăr rezultă în
imposibilitatea de a iubi. Astfel, Ioan prezintă o
descriere întunecată a separării ereticilor şi a
consecinţelor ei în versetele 7-11. Aceasta formează
baza apelului cald al lui Ioan la dragoste şi unitate în
versetele 4-6. Fie ca aşa să se întâmple şi cu noi.
De la adevărul încurajator, Ioan şi-a îndreptat atenţia
către eroarea apărată de amăgitori. Cuvântul amăgitor
implică mult mai mult decât predicarea unei doctrine
false. Include şi conducerea oamenilor într-o direcţie
greşită. Ioan a spus clar că adevărul şi viaţa merg
împreună. Ceea ce credem determină modul în care ne
comportăm. Învăţătura falsă şi vieţuirea greşită merg
întotdeauna mână în mână. Pe de altă parte, învăţătura
adevărată şi vieţuirea corectă merg, de asemenea, mână
în mână, dacă este prezentă dragostea pentru adevăr aşa
cum este el în Isus.
