Dragostea pastorală a lui Ioan pentru credincioşi nu este o dragoste sentimentală centrată pe eu, ci o preocupare sinceră faţă de copiii lui Dumnezeu, pe care el îi consideră ai lui. Dragostea lui Ioan este demonstrată în grija lui de a corecta ereziile care pătrunseseră în biserică.

Erezia docetismului

 

Învăţătorii acestei erezii părăsiseră biserica, dar influenţa lor persista. Docetismul neagă realitatea întrupării şi învaţă că Hristos nu ar fi avut un trup omenesc decât în aparenţă. Ioan, probabil ultimul ucenic în viaţă, se află în situaţia unică de a combate această idee. El nu pierde vremea, căci încă din primul verset al primei epistole afirmă: „am auzit,” „am văzut” şi „am pipăit cu mâinile noastre.” El stabileşte faptul că este un martor competent la realitatea lui Isus Hristos. Ellen White ne spune că Ioan a trăit aproape o sută de ani (Selected Messages, vol. 2, pag. 223). Putem fi mângâiaţi că Dumnezeu îi iubeşte pe slujitorii Lui credincioşi pe tot parcursul vieţii lor, şi îi foloseşte pentru a da o mărturie specială chiar şi atunci când au o vârstă înaintată. Nu ar trebui să-i ignorăm nici pe ei, nici mărturia lor.

Erezia încetării păcătuirii

Ioan foloseşte de trei ori ipoteza „dacă spunem” pentru a atenua avertismentele împotriva acelor membri ai bisericii care pretindeau că au încetat să mai păcătuiască. Ioan îi numeşte mincinoşi, dar nu spune că ei păcătuiesc. Va veni o vreme când va exista un popor care va fi complet curăţit şi sigilat, dar nu aceasta este solia lor. Ei nu îşi vor cunoaşte condiţia reală, dar vor fi folosiţi de Dumnezeu pentru a demonstra universului că Satana este mincinosul atunci când pretinde că Dumnezeu nu poate locui în poporul Său pentru a le da un caracter neprihănit.

„Cine zice: ’Îl cunosc’ şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos şi adevărul nu este în el.” Această declaraţie din 1 Ioan 2:4 este similară cu cea din Ioan 14:15: „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele.” În ambele versete, Ioan subliniază că faptele izvorăsc dintr-o inimă plină de dragoste. Aceasta nu înseamnă că dacă la exterior păzim poruncile Lui, fără să ne predăm inima, în final Îl vom cunoaşte sau Îl vom iubi.

Avertisment cu privire la Antihrist

Cuvântul „antihrist” este folosit doar de patru ori, şi de fiecare dată în epistolele lui Ioan. Pavel şi Petru fac aluzie la apostazie sau făţărnicia inimii, referindu-se la antihrist (Fapte 20:30; 2 Petru 2:1, 2; 1 Tim. 4:1-3; 2 Tim. 3:1-8; 2 Tes. 2:3-4). Pavel descrie pe „omul fărădelegii” ca fiind cel „care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte ’Dumnezeu’” (2 Tes. 2:3-4). În epistolele lui, Ioan adaugă că antihristul neagă că Hristos a venit în trup (2 Ioan 7).

În timp ce folosim termenul „antihrist” pentru descrie indivizi şi organizaţii cărora li se potriveşte acest termen, este posibil ca procedând aşa să evităm responsabilitatea persoanlă. Dacă ne bazăm pe eforturile noastre mai degrabă decât pe acceptarea neprihănirii lui Dumnezeu pentru a fi mântuiţi, nu vom avea niciodată încrederea de a păzi semnul credincioşiei faţă de Dumnezeu, Sabatul Lui, indiferent de consecinţe. Cel care neagă că Hristos a venit în trup atunci când a venit pe pământ, neagă şi faptul că El poate veni în trupul omenesc astăzi. Dacă insistăm că putem contribui la propria noastră neprihănire, încercăm să jucăm rolul pe care doar Dumnezeu Îl poate avea prin Fiul Său. Doar primind gândul [mintea, n.tr.] lui Hristos putem primi acea haină „fără niciun fir de origine omenească.” Cum este realizat acest lucru?

„...Pentru a avea neprihănirea lui Dumnezeu – care este ploaia târzie, care este pregătirea pentru marea strigare – trebuie să avem doar mintea lui Hristos; ...Exact acesta este sfatul care ne este dat în Scriptură: ’ Să aveţi în voi mintea aceasta, care era şi în Hristos Isus’ (Filip. 2:5, 6; KJV). ...Acum ce minte avem noi? Mintea agoistă. Ce face această minte? Se înalţă pe sine. ...De aceea, întrucât acum avem o minte [egocentrică], şi trebuie să avem o altă minte, în timp ce cealaltă minte goleşte de eu mintea în care se află, nu urmează, inevitabil, concluzia că mintea pe care o avem acum este doar o minte egocentrică? (A.T. Jones, 1893 General Conference Bulletin, #12, pag. 257).

Problema lui Satana a început atunci când el a privit la sine şi a permis mândriei să îşi facă lucrarea distructivă.

„...El a început să îşi atribuie sieşi meritele pentru ceea ce era... Ar fi vrut să fie în locul lui Hristos; şi oricine se aşează în locul lui Hristos, se aşează în locul lui Dumnezeu, căci Dumnezeu este în Hristos” (idem).

Dacă nu putem avea neprihănirea lui Dumnezeu fără să avem mintea lui Hristos, trebuie să înlocuim mintea egocentrică pe care o avem în mod firesc cu mintea lui Hristos. Cum putem realiza acest lucru?

„Cuvântul lui Dumnezeu trebuie întreţesut cu caracterul viu al acelora care îl cred. Singura credinţă vitală este acea credinţă care primeşte şi asimilează adevărul până când acesta devine o parte a fiinţei şi puterea motivatoare a vieţii şi înfăptuirii. ...Urmaşii lui Hristos trebuie să fie părtaşi ai experienţei Lui. Ei trebuie să asimileze cuvântul lui Dumnezeu. Trebuie să fie schimbaţi pentru a fi în armonie cu el prin puterea lui Hristos, ca să reflecte atributele divine. ...Aceasta este adevărata sfinţire” (Signs of the Times, 13 aprilie 1888).

„Prin ascultarea Sa desăvârşită, a făcut posibil ca fiecare fiinţă omenească să asculte de poruncile lui Dumnezeu. Când ne supunem Domnului Hristos, atunci inima noastră este unită cu inima Lui, voinţa noastră se cufundă în voinţa Lui, mintea noastră devine atunci una cu mintea Lui, iar gândurile sunt robite Lui. Atunci, noi trăim viaţa Lui. Aceasta înseamnă să fii îmbrăcat cu haina neprihănirii Sale. Atunci, Domnul privind asupra noastră, nu vede haina cusută din frunze de smochin, nu vede goliciunea şi diformitatea păcatului, ci vede propria Sa haină a neprihănirii, care este ascultarea desăvârşită de Legea lui Dumnezeu” (Parabolele Domnului Hristos, pag. 312).

În timp ce parcurgem studiile din acest trimestru bazate pe epistolele lui Ioan, fie ca noi toţi, ca nobilii bereeni, să cercetăm Scriptura pentru noi înşine, ca să putem asimila adevărul până când acesta devine parte a fiinţei noastre. Doar atunci când respingemfuzămdevine o parte a fiinţei,poate lua credinţa.ca să putem asimila adevărul până când acesta devine parte a fiinţei noastre. orice încredere în eu, avem garanţia că nimeni nu ne poate lua credinţa.