De la început, creaţiunea şi odihna lui Dumnezeu au fost
nedespărţite. Ştim că Dumnezeu, care a creat toate
lucrurile, S-a numit Isus şi că toate lucrurile au fost
create de El, pentru El, prin El, „El este mai înainte
de toate lucrurile şi toate se ţin prin El” (Col. 1:17).
„El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost
făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost
făcut fără El” (Ioan 1:2, 3).
Acelaşi Isus a făgăduit lui Moise şi poporului lui
Israel: „Voi merge Eu însumi cu tine şi îţi voi da
odihnă” (Ex. 33:14). Aceasta este aceeaşi făgăduinţă
înregistrată în Matei 11:28: „Veniţi la Mine, toţi cei
trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă.”
„Dar Dumnezeu a fost şi este mereu prezent peste tot;
atunci de ce nu au toţi oamenii odihnă? Pentru simplul
motiv că, în general, oamenii nu recunosc prezenţa Lui,
sau nici măcar existenţa Lui.” Romani 1:20 spune clar că
„El se descoperă în rolul de Creator, deoarece faptul că
El crează Îl defineşte ca Dumnezeu existent prin Sine
însuşi, şi Îl deosebşte de toţi dumnezeii falşi.” [1]
„Ajutorul nostru este în Numele Domnului, care a făcut
cerurile şi pământul” (Psalmul 124:8). Acum, având în
vedere că odihna se găseşte doar în prezenţa lui
Dumnezeu, şi că prezenţa Lui este cunoscută şi apreciată
cu adevărat doar prin lucrările Sale, este evident că
odihna făgăduită trebuie să fie foarte strâns legată de
creaţiune. [2]
Odihna şi moştenirea sunt întotdeauna unite în
făgăduinţă (Deut. 12:8-16). Ele au fost întotdeauna
unite deoarece sunt una. Moştenirea noastră este odihna
(3:18, 20). David adaugă pe bună dreptate înţelegerii
noastre în Psalmul 16:5, 6: „Domnul este partea mea de
moştenire şi paharul meu, Tu îmi îndrepţi sorţul meu. O
moştenire plăcută mi-a căzut la sorţ, o frumoasă moşie
mi-a fost dată.” El este atât odihna, cât şi moştenirea
noastră; avându-L pe El, avem totul. El este şi „DOMNUL,
NEPRIHĂNIREA NOASTRĂ” (Ier. 23:6, 7; 33:16). Domnul,
odihna noastră faţă de păcat.
Totuşi, cu toată puterea universului aflată la
dispoziţia lor, poporul lui Israel nu a intrat în odihna
lui Dumnezeu. Evrei 4:1-11 dezvăluie istoria lor, pentru
că noi suntem într-un mare risc de a repeta ceea ce au
făcut ei. Ei nu au intrat din cauza necredinţei. Nu au
crezut evanghelia care le-a fost predicată pentru că nu
au unit cu credinţa ceea ce au auzit. Nu au crezut – nu
au primit – nu au intrat în odihna lui Dumnezeu.
Aici vedem o paralelă cu istoria noastră recentă din
1888. Domnul, în marea Sa îndurare, a făcut cea mai
clară prezentare a evangheliei înaintea acestui popor.
Ei nu au primit-o – nu au crezut-o. Aşa cum am învăţat,
necredinţa împiedică pe cineva să intre în odihna lui
Dumnezeu – la fel cum s-a întâmplat cu poporul lui
Israel. Acesta este un principiu.
Faptul că „ei nu au putut intra din cauza necredinţei”
arată că ar fi intrat dacă ar fi crezut; şi faptul că
odihna desăvârşită era pregătită pentru ei, este arătat
mai departe prin declaraţia: „lucrările Lui fuseseră
isprăvite încă de la întemeierea lumii.” [3]
Odihna care este făgăduită este odiha lui Dumnezeu.
Această odihnă incomparabilă este ceea ce Dumnezeu i-a
dat omului de la început. „Domnul Dumnezeu a luat pe om
şi l-a aşezat în grădina Edenului, ca s-o lucreze şi s-o
păzească” (Gen. 2:15). „Eden” înseamnă
delectare,
plăcere; grădina Edenului este
grădina
delectării; cuvântul ebraic care este tradus aici
prin „l-a aşezat” este un cuvânt care înseamnă odihnă;
de aceea Geneza 2:15 poate fi tradus astfel: „Domnul
Dumnezeu a luat pe om, şi
l-a făcut să se
odihnească în grădina delectării ca s-o lucreze şi
s-o păzească.” [4] Adam a intrat în odihnă, pentru că a
intrat în lucrarea desăvârşită, încheiată, a lui
Dumnezeu. El era lucrarea lui Dumnezeu, creat în Hristos
Isus pentru fapte bune, pe care Dumnezeu le-a pregătit
mai dinainte, ca el să umble în ele (Efes. 2:10).
„Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să
credeţi” (Ioan 6:29), şi doar prin credinţă Adam s-a
putut bucura de lucrarea lui Dumnezeu şi de odihna Lui;
căci de îndată ce Adam nu a mai crezut pe Dumnezeu,
luând în schimb cuvântul lui Satana, a pierdut totul.
„Noi, care credem, intrăm în odihnă,” căci „lucrarea pe
care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi.” Cele
două declaraţii sunt identice ca sens, deoarece lucrarea
lui Dumnezeu, care este a noastră prin credinţă, este o
lucrare încheiată, şi de aceea a intra în acea lucrare
înseamnă a intra în odihnă.
Dumnezeu a făcut lucrarea şi l-a pus pe Adam în posesia
ei, cu instrucţiunile de a o
păzi – ceea
ce el a făcut atâta timp cât şi-a păstrat credinţa.
Este imposibil ca omul să păzească sabatul Domnului fără
credinţă, deoarece „cel neprihănit va trăi prin
credinţă.” Odihna sabatului este o odihnă spirituală,
astfel că odihna fizică despărţită de odihna spirituală
nu reprezintă nici pe departe păzirea sabatului. Odihna
sabatului înseamnă mult mai mult decât un pui de somn.
Reţineţi că, în timp ce ziua sabatului este ziua a
şaptea a săptămânii, odihna pe care o aduce în prim plan
sabatul este neîntreruptă. [5] Atunci când Isus a
strigat: „S-a sfârşit,” El anunţa că prin crucea Lui pot
fi obţinute lucrările desăvârşite ale lui Dumnezeu, care
au fost terminate de la întemeierea lumii.
„Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: ’Ieşiţi
din mijlocul ei, poporul Meu...,’” şi „Veniţi la Mine...
şi Eu vă voi da odihnă.” „Aici sunt cei care au intrat
în odihna lui Dumnezeu prin credinţa Lui, care L-au
crezut atunci când a spus: ’S-a sfârşit’” (Apoc. 18:4;
Mat. 11:28; Apoc. 14:12 parafrazat).
Şi în ziua a şaptea Isus S-a odihnit de toată lucrarea
Lui.
-------------------------------
[1] Ellet J. Waggoner, The Everlasting Covenant,
cap. 38.
[2] Idem.
[3] Op. cit., cap 40; Evr. 4:3.
[4] Idem. (cap. 40).
[5] Op. cit., cap. 41.
Citiţi aceste capitole online [limba engleză]:
