Studiul din această săptămână începe cu ceea ce ar putea constitui un gând dezamăgitor: „Păcatul este cea mai mare problemă cu care ne confruntăm.” Ştiind că păcatul este ceea ce ne desparte de Dumnezeu (Is. 59:2), şi că persistenţa în păcat ne va împiedica să fim pe noul pământ (1 Cor. 6:9, 10), este uşor să te descurajezi în lupta cu păcatul. Uşor, da, dacă nu ai aflat cât de bună este vestea bună. Care este „vestea bună”? Satana este un vrăjmaş înfrânt. Pavel spune aceasta foarte clar în Romani, capitolul 6: „Căci păcatul nu va avea stăpânire asupra voastră” (vers. 14, KJV). Citeşte din nou propoziţia anterioară, cu atenţie şi concentrare. Stăpânirea înseamnă „putere” sau „control absolut.” Făgăduinţa este că păcatul nu va avea control absolut asupra ta. Puterea păcatului a fost înfrântă. Când a fost înfrântă şi cu ce mijloace? Răspunsul la aceste două întrebări simple este esenţa puterii evangheliei.

 

Prima făgăduinţă făcută lui Adam şi Evei atunci când s-au răzvrătit împotriva Creatorului lor în grădină a fost asigurarea că păcatul nu va stăpâni asupra lor (Gen. 3:15). Această făgăduinţă era făgăduinţa legământului cel veşnic că va exista un Mântuitor, un Răscumpărător născut din femeie, care va restaura starea pierdută. O declaraţie foarte încurajatoare ieşită de sub pana inspirată ne spune: „De îndată ce a apărut păcatul, a existat şi un Mântuitor.” Şi „în clipa în care omul a acceptat ispitele Satanei, şi a făcut exact ceea ce Dumnezeu îi spusese să nu facă, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, S-a aşezat între cel viu şi cel mort, spunând: ’Pedeapsa să cadă asupra Mea. Voi sta în locul omului. El va mai avea o şansă’” (SDA Bible Commentary, vol. 7A, pag. 16 şi 17). În această declaraţie, Dumnezeu este „cel viu” şi Adam – cel „mort.” Caracterul urgent al acţiunii lui Dumnezeu de mântuire a omenirii este profund – „de îndată ce a apărut păcatul;” „în clipa în care” Adam a păcătuit, a existat un Mântuitor care a luat asupra Sa pedeapsa pe care ar fi urmat să o sufere Adam. Următoarea bătaie a inimii lui Adam şi următoarea lui respiraţie a aerului curat au avut loc prin har, prin puterea Mielului asupra păcatului şi a efectelor păcatului.

 

Atunci când învăţăm să apreciem vestea bună că puterea păcatului a fost înfrântă de la întemeierea lumii prin Mielul care a ridicat păcatul lumii (Apoc. 13:8; Ioan 1:29), putem experimenta bucurie fără margini, chiar în timp ce trăim în această lume marcată de o suferinţă tot mai mare. Mare libertate au aceia care apreciază cu adevărat tot ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi. Prin credinţa în puterea Mielului, suntem eliberaţi de ambele capcane menţionate în acest studiu, capcana legalismului, şi capcana aflată la polul opus – cea a harului ieftin. Ambele sunt capcane care îl plasează pe individ sub povara vechiului legământ. Legalismul ne aduce sub vechiul legământ deoarece credem că putem contribui cu ceva la lucrarea mântuirii. Aşa cum spunea E.J. Waggoner în The Glad Tidings, pag. 71: „Ceea ce produce tot necazul este că şi atunci când oamenii sunt dispuşi într-o anumită măsură să Îl recunoască pe Domnul, ei doresc să negocieze cu El. Doresc să aibă loc o afacere ’mutuală’ – o tranzacţie prin care ei să fie la egalitate cu Dumnezeu.” O astfel de atitudine a constituit rădăcina problemei la Sinai, când poporul a răspuns la unison: „Vom face tot ce a zis Domnul!” (Ex. 19:8). Harul ieftin ne plasează de asemenea sub vechiul legământ, pentru că presupunem, cu îngâmfare, că putem intra maiestuos în cer având caracterele neschimbate, crezând că suntem suficient de buni aşa cum suntem, şi că dragostea lui Dumnezeu va trece cu vederea păcătuirea noastră continuă.

 

Isus a venit pentru a salva oamenii din păcatul lor, nu în păcatul lor (Mat. 1:21). În noaptea dinaintea răstignirii, El S-a rugat Tatălui: „Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac” (Ioan 17:4). Pe cruce, El a declarat cu glas tare: „S-a sfârşit!” „Păcatul nu va avea stăpânire asupra voastră!” Cum a putut Isus să fie atât de sigur de aceasta? Pentru că, la întrupare, El a luat asupra Sa natura căzută a omului şi l-a înfruntat pe vrăjmaş pe teritoriul lui. Luând asupra Sa echipamentul defectuos prin care Satana ne face atât de uşor să cădem sub puterea lui, Hristos a dovedit că natura noastră căzută nu este o scuză pentru continuarea păcătuirii. Natura lui Hristos „este totul pentru noi. Ea este lanţul de aur care leagă sufletele noastre de Hristos, şi prin Hristos de Dumnezeu. Aceasta trebuie să constituie studiul nostru” (Selected Messages, vol. 1, pag. 244; vezi şi The Golden Chain, de Robert J. Wieland). De ce este atât de importantă încât trebuie să constituie „studiul nostru”? Pentru că ceea ce a făcut Hristos în firea pământească, prin credinţa în puterea Tatălui Său, putem face şi noi prin credinţa în puterea lui Hristos asupra lui Satana şi a păcatului. Din nefericire, puterea neprihănirii lui Hristos este în mare măsură ignorată de majoritatea oamenilor care se autointitulează „creştini.” Ceea ce conduce la „descurajarea din viaţa ta spirituală” menţionată de autorul lecţiunii.

 

„Sunt prea mulţi aceia care încearcă să trăiască viaţa creştină prin puterea credinţei pe care au exercitat-o atunci când au înţeles nevoia lor de iertare a păcatelor din trecut. ...Despre bucuria trăirii pentru Dumnezeu şi a umblării cu El prin credinţă, ei nu ştiu nimic, şi cel care povesteşte despre ea vorbeşte într-o limbă străină pentru ei. ...Noi am auzit pe mulţi oameni spunând cât de greu le este să facă binele. Viaţa lor creştină nu îi satisfăcea deloc, fiind marcată doar de eşec, şi erau ispitiţi să renunţe, descurajaţi. Nu este nicio mirare că erau descurajaţi. Eşecul continuu este suficient pentru a descuraja pe oricine. Cel mai brav soldat din lume ar deveni un fricos dacă ar fi înfrânt în fiecare luptă. Uneori aceste persoane se vaietă că şi-au pierdut încrederea în ele însele. Bieţii oameni. Măcar dacă şi-ar pierde complet încrederea în ei înşişi şi şi-ar pune deplina încredere în Cel care are puterea să salveze, atunci ar avea de povestit cu totul altceva. ...Omul care nu se bucură în Dumnezeu, chiar şi când este ispitit şi chinuit, nu luptă lupta cea bună a credinţei. El luptă lupta slabă a încrederii în sine şi a înfrângerii” (E.J. Waggoner, The Bible Student’s Library, „Living By Faith,” pag. 4-6; articol publicat şi în Lessons on Faith [Lecţii despre credinţă]).

 

Care este cauza descurajării? Încrederea în sine, care este eroarea specifică vechiului legământ atât a legalistului, cât şi a celui care crede în harul ieftin.

 

Dar Waggoner nu lasă cititorul într-o situaţie descurajatoare. „Biruinţa are loc acum; biruinţele care trebuiesc câştigate sunt biruinţe asupra poftei firii pământeşti, poftei ochilor şi a lăudăroşiei vieţii – biruinţe asupra eului şi a îngăduinţelor egoiste. Omul care luptă şi vede renunţarea vrăjmaşului se poate bucura; nimeni nu îl poate împiedica să se bucure, căci bucuria vine spontan, ca rezultat al faptului că îl vede pe vrăjmaş renunţând. Unii oameni sunt înspăimântaţi la gândul că trebuie să poarte o luptă continuă cu eul şi poftele lumeşti. Aceasta pentru că ei nu ştiu încă nimic despre bucuria biruinţei. Au experimentat doar înfrângerea. Dar nu este deloc un lucru trist să te lupţi constant, atunci când există o permanentă biruinţă” (idem). Cum devine eficientă biruinţa lui Hristos în viaţa noastră? Prin credinţa în neprihănirea Lui plină de putere. Noi renunţăm la toată încrederea în noi înşine şi învăţăm zi de zi să ne predăm deplin lui Hristos, pentru a fi răstigniţi cu El (Gal. 2:20).

 

Puterea noastră stă în călăuzirea Lui; noi suntem puternici pentru că El este puternic, suntem inspiraţi să biruim tot păcatul pentru că El a făcut-o în aceeaşi fire pământească pe care o avem cu toţii. Atunci când, în final, Dumnezeu va avea un popor către care va putea arăta exclamând: „[Iată-i pe cei] care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus,” atunci curăţirea sanctuarului va fi încheiată. Hristos va veni pentru a salva pe poporul Lui şi pentru a restaura tot ceea ce a pierdut Adam. Hristos „răscumpără pământul de sub blestem, pentru ca acesta să fie creaţia veşnică pe care El a proiectat-o de la început; şi El Îl răscumpără şi pe om de sub blestem, ca să poată fi potrivit pentru a stăpâni o aşa moştenire. Aceasta este esenţa evangheliei” (The Glad Tidings, pag. 70).