Studiul nostru din această săptămână
arată cum Dumnezeu le cere profeţilor, inclusiv lui
Ellen White, să facă lucruri pe care ei ar prefera să nu
le facă. Acest lucru este adevărat în special atunci
când sunt chemaţi să înveţe şi să mustre anumiţi
indivizi. Fără excepţie, profetul este criticat, deşi
solia vine în realitate de la Dumnezeu.
În general, lucrarea unui profet este de
a predica evanghelia: pe Isus Hristos şi El răstignit.
Dacă acest lucru este adevărat, de ce le cere Dumnezeu
profeţilor să transmită solii nepopulare de mustrare
către indivizi sau grupuri? Este posibil ca noi să fim
avertizaţi personal atunci când avem nişte „filtre”
personale care vin în contradicţie cu evanghelia sau ne
împiedică să o auzim?
O astfel de solie este solia care aruncă
slava omului în ţărână:
„Pricina de poticnire [KJV: ofensa,
jignirea, insulta] a crucii este că ea dă mărturie
despre slăbiciunea umană, despre păcat şi despre
incapacitatea de a face ceva bun. A lua crucea lui
Hristos înseamnă a depinde doar de El pentru tot, şi
aceasta este umilirea întregii mândrii omeneşti. Oamenii
adoră faptul de a se arăta independenţi. Dar de îndată
ce crucea este predicată, de îndată ce este făcut
cunoscut faptul că în om nu locuieşte nimic bun şi că
totul trebuie primit în dar, cineva se simte jignit”
(E.J. Waggoner, The Glad Tidings, pag. 113).
Când solia specială despre Hristos,
neprihănirea noastră, a fost dată pentru prima dată
bisericii în anii 1880 şi 1890, profetul bisericii
noastre a făcut legătura între modul în care noi am
tratat-o şi reacţia Israelului:
„Vreau să fiţi atenţi, fiecare dintre
voi, ce poziţie luaţi, ...pentru că vedeţi
imperfecţiuni; ...şi îi judecaţi [pe Jones şi Waggoner]
din această perspectivă. ...Voi trebuie să vedeţi dacă
Dumnezeu lucrează cu ei, şi apoi trebuie să recunoaşteţi
Duhul lui Dumnezeu care este descoperit în ei. Şi dacă
alegeţi să vă împotrivţi, vă veţi comporta la fel cum
s-au comportat iudeii” (MS 2, 1890; predică, 9 martie;
The Ellen G. White 1888 Materials, pag. 608,
609).
Deseori, Israel i-a atacat pe solii lui
cu ameninţări, sau chiar cu persecuţie fizică. Pentru a
evita aceasta, ei au fost forţaţi să fugă. Episodul
similar din 1888 a fost când Ellen White a fost trimisă
în Australia, şi Waggoner în Anglia. Ea scria:
„Domnul nu a fost la lucru în plecarea
noastră din America. ...Aceia care erau plictisiţi de
mărturiile transmise, au fost lăsaţi fără persoanele
care le transmiseseră. Despărţirea noastră de Battle
Creek a avut loc pentru a-i lăsa pe oameni să-şi urmeze
propria voinţă şi cale...” (Scrisoare către O.A. Olsen,
0-127, 1896; 1888 Materials, pag. 608,
609).
Profetul Mica fusese aproape uitat atunci
când Iosafat l-a întrebat pe Ahab dacă mai era cineva
care putea să le spună care este voia Domnului. Ahab l-a
numit pe Mica, dar a adăugat: „Îl urăsc, căci nu-mi
proroceşte nimic bun, nu proroceşte decât rău” (1 Împ.
22:8).
Avem şi raportul despre episodul
asemănător din 1888:
„Unii au cultivat ură împotriva
bărbaţilor pe care Dumnezeu i-a însărcinat să poarte o
solie specială către lume. Ei au început acestă lucrare
satanică la Minneapolis. După aceea, când au văzut şi au
simţit demonstraţia Duhului Sfânt dând mărturie că solia
este de la Dumnezeu, au urât-o şi mai mult, pentru că
era o mărturie împotriva lor” (Testimonies to
Ministers and Gospel Workers, pag. 78, 80, 1895).
Ellen White a asemănat experienţa
Israelului cu aceea a bisericii adventiste, asociind
experienţa noastră cu întârzierea celei de-a doua
veniri:
„Istoria Israelului din vechime este o
ilustraţie şocantă despre experienţa din trecut a
corpului adventist. Dumnezeu a condus poporul în
mişcarea adventă, exact aşa cum i-a condus pe copiii lui
Israel afară din Egipt. În marea dezamăgire credinţa lor
a fost probată şi a fost ca aceea a evreilor la Marea
Roşie. Dacă ei s-ar fi încrezut în mâna călăuzitoare
care fusese cu ei în experienţa lor din trecut, ar fi
văzut mântuirea lui Dumnezeu. Dacă toţi aceia care
fuseseră strâns uniţi în lucrarea din 1844 ar fi primit
solia îngerului al treilea, şi ar fi vestit-o în puterea
Duhului Sfânt, Domnul ar fi lucrat cu putere cu
eforturile lor. Un potop de lumină ar fi fost revărsat
asupra lumii. Cu ani în urmă locuitorii pământului ar fi
fost avertizaţi, lucrarea de încheiere ar fi fost
terminată, şi Hristos ar fi venit pentru
răscumpărarea poporului Său” (The Spirit of Prophecy,
vol. 4, pag. 291; sublinieri adăugate).
Solia despre Hristos, neprihănirea
noastră, a fost dată bisericii noastre pentru a întări
credinţa unui grup colectiv care ar fi fost gata să stea
în picioare în mijlocul evenimentelor care conduceau la
revenirea lui Hristos. Ocaziile în care Dumnezeu trebuie
să aducă la îndeplinire judecata se remarcă întotdeauna
prin nevoia de nimic altceva cu excepţia credinţei.
Aceia care s-au sprijinit pe ceea ce ei cred că este
credinţă, plus realizările lor bune, nu vor avea nicio
garanţie pentru a rezista în mijlocul necazului. Ca şi
cele cinci fecioare, vor înţelege greşeala pe care au
făcut-o, dar nu vor mai avea timp să înveţe şi să
primească darul credinţei. Nu există nimic ce poate face
natura umană pentru a-i susţine în acea perioadă
teribilă.
De când a fost dată de profet şi de solii
cu „acreditare cerească,” solia însăşi a fost analizată,
disecată, diluată, criticată, ignorată, caracterizată
greşit şi, în puţine cazuri, primită. În unele cazuri, a
fost dificil ca solia să fie găsită din cauză că
suspiciunile şi înţelegerea greşită au ţinut informaţia
şi cărţile în subsoluri sau departe de rafturile
librăriilor de încredere.
Noi, ca biserică, nu avem nevoie de
lucrarea altui profet care să ne dea o nouă solie. Este
absurd ca laicii să stea liniştiţi şi să aştepte ca un
conducător sau altul să accepte şi să predice această
solie. Aceia dintre noi care au avut privilegiul din
partea lui Dumnezeu de a cunoaşte această „foarte
preţioasă solie” nu trebuie să o ţină ascunsă, ca şi cum
le-a a fost dată doar pentru beneficiul nostru. Noi
suntem responsabili de a continua lucrarea solilor. Avem
nevoie să ne întoarcem la solia orginală, simplă, şi să
studiem ca să o înţelegem astfel încât să o putem primi
şi prezenta poporului nostru.
Ca profeţii din vechime sau din istoria
mai recentă, toţi credincioşii au datoria de a vesti
adevărata evanghelie, indiferent de modul în care este
ea primită. Făcând aşa, Dumnezeu ne implică în cel mai
important aspect al lucrării profetului: împărtăşirea
veştii bune.
