„Acum, făgăduinţele au fost făcute ’lui Avraam şi seminţei lui.’ Nu zice: ’Şi seminţelor’ (ca şi cum ar fi vorba de mai multe), ci ca şi cum ar fi vorba numai de una: ’Şi seminţei tale’ adică Hristos. Iată ce vreau să zic: un testament pe care l-a întărit Dumnezeu mai înainte, nu poate fi desfiinţat, aşa ca făgăduinţa să fie nimicită, de legea venită după patru sute treizeci de ani. Căci dacă moştenirea ar veni din Lege, nu mai vine din făgăduinţă; şi Dumnezeu printr-o făgăduinţă a dat-o lui Avraam... Şi dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi ’sămânţa’ lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă” (Gal. 3:16-18, 29; sublinieri adăugate aici şi în următoarele texte).

 

„...Prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea, care este în lume prin pofte” (2 Petru 1:4).

 

„Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură (sau: zidire) nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Cor. 5:17).

 

„Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos. În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda slavei harului Său pe care ni l-a dat în Preaiubitul Lui. În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său” (Efes. 1:1-7).

 

„Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Isus” (Gal. 3:26).

 

„Să aveţi în voi gândul acesta [mintea aceasta, KJV], care era şi în Hristos Isus” (Filip. 2:5).

 

 

*************

 

Hristos, fiind creator, a fost reprezentantul rasei omeneşti. Adam, fiind primul om creat şi tatăl rasei omeneşti (căci atunci când el a fost creat, noi toţi eram în el; Gen. 25:23), a fost de asemenea reprezentantul rasei omeneşti. Atunci când Adam a păcătuit, a luat asupra sa un trup[1] şi o minte căzute, păcătoase (o schimbare a trupului şi a minţii de la trupul şi mintea lipsite de păcat pe care le-a avut înainte de păcătuire) şi a transmis aceste schimbări posterităţii. Aceste schimbări, în special schimbarea trupului, fiind relativ permanente, au făcut ca rasa omenească să capete o formă nouă şi diferită de cea pe care o avusese la creaţiune, astfel că Hristos nu a mai putut să o reprezinte; şi Adam, vânzându-se lui Satana, i-a predat lui rasa, descalificându-se astfel de la a fi reprezentantul ei. Aceasta a făcut ca Satana să devină, indiscutabil, reprezentantul rasei omeneşti, el fiind cuceritorul ei. În consecinţă, pentru ca rasa să poată fi salvată, era nevoie de îndată de un nou reprezentant. Ca şi creator, Isus era responsabil de ceea ce se întâmplase; astfel, Lui I-a revenit misiunea de a rezolva situaţia. Şi a făcut acest lucru prin făgăduinţa din Geneza 3:15.

 

Pentru ca Isus să continue să reprezinte rasa omenească, El trebuia să facă parte dintre cei pe care dorea să-i reprezinte şi să fie una cu ei (Evr. 2), şi apoi să câştige suficientă susţinere (Iov 1). Aceste lucruri le-a făcut luând asupra Sa trupul căzut, omenesc, păcătos, acelaşi trup pe care îl avem şi noi, şi urmărind să ne câştige inima, încurajându-ne să primim mintea Lui lipsită de păcat (Filip. 2:5) care biruise, şi care biruieşte toate poftele trupului omenesc căzut, păcătos. Hristos a fost părtaş de natura noastră păcătoasă pentru ca noi să putem fi părtaşi de natura Lui divină, devenind astfel una cu Hristos, fiind în El încă dinainte de întemeierea lumii.

 

Hristos, având o minte şi un trup fără păcat, a luat asupra Sa trupul omenesc căzut, păcătos, reţinându-Se de la mintea Lui lipsită de păcat. Noi, având un trup şi o minte omeneşti căzute, păcătoase, putem alege să luăm asupra noastră mintea lipsită de păcat a lui Hristos, ţinând în stăpânire trupul nostru căzut, până când Isus revine. Isus este diferit de noi dintr-un singur punct de vedere; El S-a născut cu mintea lipsită de păcat intactă (putând păcătui, aşa cum a păcătuit mintea lipsită de păcat a lui Adam). Noi, născându-ne cu o minte căzută, păcătoasă, primim mintea lipsită de păcat a lui Hristos atunci când credem. Astfel, devenim o nouă făptură.

 

Botezul este o recunoaştere publică a unirii cu Hristos realizată mai înainte (Fapte 8:26-38), recunoscând că am murit cu El, fiind înviaţi cu El, şi că acum credem făgăduinţa Lui de a ne da experienţa vieţii Lui desăvârşite în noi (Rom. 6:3, 4). Galateni 3:27 nu implică faptul că un candidat la botez nu s-a îmbrăcat cu Hristos înainte de a fi botezat, ci doar că dacă el a fost botezat, s-a îmbrăcat cu Hristos (la un moment dat). Moştenirea neprihănirii (faptele bune) i-a fost dată lui Avraam şi Seminţei lui prin făgăduinţă. Atâta timp cât suntem în Sămânţă şi credem în El, primim şi împlinirea acelei făgăduinţe în experienţa noastră. Atunci când credem făgăduinţele lui Dumnezeu, devenim părtaşi de natură divină.

 

În timp ce, crezând, rămânem în Hristos, devenim o nouă creaţie – da, cuvântul original tradus prin „făptură”[2] în 2 Corinteni 5:17 înseamnă de fapt „creaţie”[3] (aşa cum apare şi în NIV), prin faptul că Dumnezeu ne-a re-creat ca urmaşi ai Săi, controlaţi de o nouă minte – ceva ce nu eram mai înainte. Această uşoară diferenţă de traducere ne îndepărtează cu încă un pas de posibila articulare a [ereziei] holy flesh,[4] cum ar putea da de înţeles cuvântul „făptură,” pentru că singurul lucru care se schimbă în noi la convertire este mintea [gândirea, n.tr.] noastră; trupul nostru rămâne acelaşi. În loc să fie vorba despre o permanentă schimbare, aşa cum conceptul holy flesh ne-ar putea conduce să credem, noi ne putem schimba oricând modul de gândire, în funcţie de dispoziţie. Dacă vrem să păstrăm o traiectorie stabilă în planul lui Dumnezeu pentru noi, este nevoie să pretindem împlinirea făgăduinţei Lui de a ne ţine de mână şi de a nu ne da drumul niciodată (Is. 41:13; 42:6). Doar noi putem decide dacă ne vom smulge de lângă Hristos, renunţând astfel la dreptul nostru de întâi-născuţi, cum a făcut Esau. Prin faptul că ne-a aşezat în Hristos înainte de întemeierea lumii, Dumnezeu ne-a rânduit mai dinainte [predestinat, n.tr.] să credem (desigur, doar dacă nu alegem să nu credem, căci Dumnezeu nu ne forţează voinţa), căci înfierea (şi faptul de a purta numele lui Dumnezeu – „creştini”) are loc atunci când credem. Atunci este momentul de a fi botezat şi de a te alătura bisericii – o recunoaştere fizică a ceea ce a avut loc deja. Alegerea este a ta. Vei crede?

 

 

Citate suplimentare

 

„[Hristos] a venit într-o fire [trup, n.tr] asemănătoare cu a păcatului, nu cu o minte asemănătoare cu a păcatului. Nu amestecaţi mintea Lui aici. Firea Lui a fost firea noastră, dar mintea era ’mintea lui Hristos Isus.’ De aceea este scris: ’Să aveţi în voi gândul acesta [mintea aceasta, n.tr.], care era şi în Hristos Isus.’ ....Dar noi ce fel de minte avem? O, este o minte coruptă de păcat....” (A.T. Jones, Buletinul Conferinţei Generale din 1893, predica 17).

 

„Prin ascultare de toate poruncile lui Dumnezeu, Hristos a realizat o răscumpărare pentru oameni. Aceasta nu s-a făcut devenind din cineva altcineva, ci luând asupra sa omenescul. Astfel, Hristos i-a oferit omenirii o existenţă [care izvorăşte] din Sine. A aduce omenirea la Hristos, a aduce rasa omenească la unire cu divinul, aceasta este lucrarea de răscumpărare. Hristos a luat natura umană pentru ca oamenii să poată fi una cu El aşa cum El este una cu Tatăl, ca Dumnezeu să îl poată iubi pe om aşa cum Îl iubeşte pe singurul Său Fiul, ca oamenii să poată fi părtaşi de natură divină şi desăvârşiţi în El” (Selected Messages, vol. 1, pag. 250, 251).

 

„La Battle Creek a intrat în biserică un spirit care nu are nicio legătură cu Hristos. Nu este vorba de zel după adevăr, nici de dragoste pentru voinţa lui Dumnezeu, aşa cum a fost ea descoperită în cuvântul Său. Este un spirit de îndreptăţire de sine. Vă conduce să vă înălţaţi deasupra lui Isus şi să consideraţi părerile şi ideile voastre mult mai importante decât unirea cu Hristos şi unirea unii cu alţii. Din nefericire, vă lipseşte dragostea frăţească. Sunteţi o biserică necredincioasă. Să cunoşti adevărul, să pretinzi unirea cu Hristos, şi totuşi să nu rodeşti, să nu exerciţi constant credinţa – aceasta împietreşte inima în neascultare şi încredere în sine. Creşterea noastră în har, bucuria noastră, rodnicia noastră – toate depind de unirea noastră cu Hristos şi de gradul credinţei pe care o exercităm în El. Aceasta este sursa puterii noastre în lume.

 

Mulţi dintre voi căutaţi să vă onoraţi unul pe celălalt. Dar ce este onoarea sau aprobarea omului pentru cineva care se consideră fiul lui Dumnezeu, împreună moştenitor cu Hristos? Care sunt plăcerile acestei lumi pentru cel care se înfruptă zilnic din dragostea lui Hristos care întrece orice cunoaştere? Ce sunt mulţumirea sau împotrivirea omului pentru cel pe care Dumnezeu îl primeşte în Isus Hristos? Egoismul nu mai poate trăi în inima care exercită credinţa în Hristos, aşa cum lumina şi întunericul nu pot coexista. Răceala spirituală, lenevia, mândria şi laşitatea – toate acestea dispar în prezenţa credinţei. Este posibil ca aceia care sunt aşa de strâns uniţi cu Hristos cum este mlădiţa unită de viţă, să vorbească despre şi cu oricine, numai despre şi cu Isus nu?

 

Sunteţi voi în Hristos? Nu, dacă nu vă recunoaşteţi ca păcătoşi greşiţi, neajutoraţi, osândiţi. Nu, dacă înălţaţi şi daţi slavă eului. Dacă există ceva bun în voi, aparţine în întregime îndurării unui Mântuitor milos. Naşterea voastră, reputaţia voastră, bogăţia, talentele, virtuţile, evlavia, filantropia voastră, sau orice altceva care există în voi sau care are legătură cu voi, nu poate forma o legătură între sufletul vostru şi Hristos. Legătura voastră cu biserica, modul în care sunteţi priviţi de către fraţi, nu sunt de niciun folos dacă nu credeţi în Hristos. Nu este suficient să credeţi despre El; trebuie să credeţi în El. Trebuie să vă încredeţi în întregime în harul Lui mântuitor” (Mărturii către comunitate, vol. 5, pag. 48, 49).