Dumnezeu preferă să moară pentru noi decât să trăiască fără noi (III)

 

„...Căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” (Gen. 2:17, sublinieri adăugate).

 

Înţelegerea greşită a acestei îndrumări pe care Dumnezeu le-a oferit-o lui Adam şi Evei face imposibilă aprecierea a cât de mult depind de Creatorul lor fiinţele create pentru ca El să le susţină viaţa. Este uşor să cazi în capcana concepţiei că rasa omenească şi sistemele necesare să susţină viaţa au fost iniţiate de Dumnezeu la creaţiune, dar că apoi El ne-a lăsat să funcţionăm în baza unui fel de pilot automat. Există mulţi care cred că au o relaţie destul de corectă cu Dumnezeu, care [în opinia lor] este acolo, undeva, departe, şi consideră că dacă ei nu-I cer prea mult, nici El n-ar trebui să le ceară prea mult.

 

Acest mod de gândire ignoră expresia subliniată mai sus: „în ziua.” De ce nu au murit Adam şi Eva în acea zi? Planul de mântuire pe care Dumnezeu l-a prezentat primilor noştri părinţi avea în centru evenimentul crucii, care urma să aibă loc peste peste 4000 de ani, dar Mielul care a fost junghiat este descris ca fiind junghiat la întemeierea lumii (1 Petru 1:20).

 

Ellen G. White scrie: „El a fost Răscumpărător atât înainte, cât şi după întrupare. De îndată ce a apărut păcatul, a existat şi un Mântuitor” (Hristos, lumina lumii, cap. 21, pag. 210).

 

„De îndată ce Adam a păcătuit, Fiul lui Dumnezeu S-a prezentat pe Sine ca garant al rasei omeneşti, cu tot atâta putere de a îndepărta osânda pronunţată asupra celor vinovaţi câtă a avut şi atunci când a murit pe crucea de pe Golgota” (Advent Review and Sabbath Herald, 21 martie 1901).

 

O altă problemă a conceptului „pilotului automat” este că face imposibilă înţelegerea crucii şi a evenimentului anterior – Ghetsemani. Hristos nu a păcătuit niciodată pe parcursul vieţii Lui de pe pământ după ce a luat asupra Sa o natură asemănătoare cu a păcatului, datorită unei legături strânse, directe, cu Tatăl Lui ceresc. Apropiindu-Se de Ghetsemani, ştia că legătura urma să fie în curând ruptă. Dacă El ar fi crezut că viaţa Lui poate continua într-un tărâm gen limbo, pe pilot automat, această despărţire n-ar fi avut mare importanţă.

 

Studiul de duminică interpretează cuvântul grecesc tradus prin „cuprins de o întristare ca de moarte” ca arătând „un nivel intens de tulburare emoţională, tristeţe şi anxietate.” Tristeţea a avut o intensitate şi o profunzime nemăsurate, şi intensitatea ei I-a produs lui Isus moartea a doua – despărţirea finală de Dumnezeu.

 

Despărţirea lui Hristos de Dumnezeu a fost produsă de faptul că El a fost făcut păcat pentru noi. Natura Lui umană a ezitat când a fost confruntată cu această perspectivă: „Tată, dacă este cu putinţă, depărtează... paharul acesta...” Acel pahar conţinea mânia lui Dumnezeu (Apoc. 14:10). Pavel defineşte această mânie ca fiind actul lui Dumnezeu prin care îi lasă să-şi urmeze propria lor alegere pe cei care s-au împotrivit cu insistenţă (Rom. 1:18-32).

 

În timp ce se lupta pentru propria Lui decizie în Ghetsemani, „istoria rasei omeneşti apare înaintea Răscumpărătorului lumii. El vede că aceia care au încălcat legea, dacă ar fi lăsaţi pe cont propriu, ar pieri. Vede neajutorarea omului” (idem, pag. 690). El ia decizia de a salva lumea răzvrătită. Alege să creadă că jertfa Lui va fi acceptabilă şi priveşte înainte către ziua când făgăduinţele legământului cel veşnic vor reface unitatea din univers.

 

Rugăciunea Lui, înregistrată în Ioan 17, descoperă triumful credinţei Lui: „Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac” (Ioan 17:4). Această rugăciune va fi practic împlinită atunci când cetatea sfăntâ va fi coborâtă pe pământ.

 

„Hristos Îi prezintă Tatălui pe cei răscumpăraţi cu sângele Său, zicând: ’Iată-Mă pe Mine şi copiii pe care Mi i-ai dat...’ Cu o dragoste de nedescris, Isus le urează bun venit celor credincioşi la bucuria Domnului lor. Bucuria Domnului este să vadă în Împărăţia slavei sufletele care au fost salvate prin agonia şi umilirea Sa... Când cei răscumpăraţi sunt primiţi în Cetatea lui Dumnezeu... cei doi Adami sunt gata să se întâlnească. Fiul lui Dumnezeu stă cu braţele deschise să-l primească pe tatăl neamului nostru omenesc – fiinţa pe care a creat-o El, care a păcătuit împotriva Creatorului său şi pentru păcatul căruia semnele răstignirii sunt purtate în trupul Mântuitorului. Când Adam vede urmele cuielor nemiloase, nu cade pe pieptul Domnului său, ci, în umilinţă, se aruncă la picioarele Sale, strigând: ’Vrednic, vrednic este Mielul care a fost junghiat!’ Cu gingăşie, Mântuitorul îl ridică şi-l îndeamnă să privească iarăşi la căminul din Eden, din care a fost atâta vreme alungat... Fiul lui Dumnezeu a răscumpărat greşeala şi căderea omului; iar acum, prin lucrarea de ispăşire, Adam este repus în prima lui stăpânire” (Tragedia veacurilor, cap. 40, pag. 646-648).

 

Aceasta este răsplata lui Hristos. Acesta este punctul culminant al ispăşirii. Rasa omenească a fost dusă în păcat de primul Adam, dar Al Doilea Adam a schimbat cursul istoriei şi a luat toată omenirea „în El” pe cruce ca să sufere moartea a doua ca pedeapsă pentru păcat, şi „în Hristos” a rescris condamnarea, declarând viaţă pentru toţi. Faptul că nu toţi vor fi salvaţi în final va fi rezultatul alegerii lor persistente de a se împotrivi. Ca şi Esau, ei dispreţuiesc dreptul lor la ispăşire [punere la un loc, n.tr.] garantat cu un preţ infinit. Adevărat, Hristos a putut spune: „S-a sfârşit.” Doar alegerea noastră urmează să mai fie făcută. Fie ca toţi să vrem să primim poziţia noastră în Al Doilea Adam, care a făcut totul pentru noi.

 

Partea 1   Partea 2