În comentariile din această săptămână vom inversa ordinea subiectelor zilnice. Această metodă urmăreşte o serie de paşi într-o ordine prestabilită, de la dragostea motivatoare a lui Dumnezeu (studiul de joi) până la rezultatul final reprezentat de împăcare (studiul de luni). Răscumpărarea (studiul duminică) va încheia studiul nostru cu o ilustraţie a celor două etape ale eliberării sclavilor.

 

Studiul de joi – Manifestarea dragostei lui Dumnezeu: Referitor la declaraţia de dragoste a lui Dumnezeu, primele trei cuvinte din primul capitol al cărţii Patriarhi şi profeţi şi ultimele trei cuvinte ale cărţii Marea luptă au o însemnătate deosebită. Cele trei cuvinte sunt: „Dumnezeu este dragoste.” Aceasta este tema principală a luptei de veacuri dintre Hristos şi Satana. Până la sfârşitul luptei, aşa cum o spun ultimele trei cuvinte ale cărţii Marea luptă, un cor de glasuri format din „toate lucrurile, însufleţite şi neînsufleţite, în frumuseţea lor neumbrită şi într-o bucurie desăvârşită, declară că Dumnezeu este iubire” (pag. 678).

 

Crucea de pe Calvar este declaraţia veşnică a cerului despre dragostea neschimbătoare, nelimitată şi necondiţionată a lui Dumnezeu. Pavel prezintă clar dragostea lui Dumnezeu aşa cum este ea descoperită în moartea lui Hristos: „Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.” Aceasta „pe când eram noi încă fără putere... nelegiuiţi... vrăjmaşi” (Rom. 5:8, 6, 10). Centrul de atracţie nu doar al pământului, ci şi al cerului, este crucea unde Hristos răstignit este descoperit în mijlocul tronului ca „un Miel [care] părea junghiat” (Apoc. 5:6).

 

Prin intermediul crucii aflăm despre iniţiativa şi dragostea motivatoare a lui Dumnezeu. „Priviţi la crucea de pe Calvar. Este o mărturie statornică despre dragostea nemărginită, despre mila nemăsurată a Tatălui ceresc” (MS 154, 1897; 1SM 156). Această dragoste este ceea ce a stat la baza dăruirii lui Hristos ca jertfă de ispăşire pentru noi.

 

Miercuri – Jertfa expiatoare: Termenul „expiator” are legătură cu actul lui Hristos de a face ispăşire prin moartea Lui ca jertfă. O jertfă expiatoare reprezintă punctul în care aceasta se încheie. Prin moartea Lui pe Calvar, Isus a luat asupra Sa, legal, osânda şi vina aduse de păcat asupra lui Adam şi a rasei omeneşti. Ultima răsuflare a lui Hristos („în mâinile Tale îmi încredinţez duhul”) a fost o mărturie a credinţei Lui în Dumnezeu că o etapă a ispăşirii a fost încheiată.

 

Moartea lui Isus a oferit un temei legal pentru mântuire. În Romani 3 există cea mai concentrată formulare din Scriptură cu privire la lucrarea lui Dumnezeu de eliberare de sub puterea şi efectele păcatului. Să ne gândim la trei metafore ale mântuirii oferite în acest capitol. Acestea trei – jertfa de ispăşire, răscumpărarea şi îndreptăţirea [„socotiţi neprihăniţi,” n.tr.] – provin din sanctuar, din târg şi din sala de judecată.

 

Jertfa de ispăşire „se concentrează asupra mijloacelor prin care păcatele sunt iertate, având putere ispăşitoare, realizând împăcarea.” Această figură de stil se concentrează şi „asupra locului în care păcatele sunt iertate prin intermediul sângelui unei jertfei ispăşitoare aşezate acolo, loc(ul) iertării, locul în care Dumnezeu iartă păcatele, tradus deseori prin capacul ispăşirii (Evr. 9:5) [engl: mercyseat = scaunul îndurării; n.tr.]. (T. Friberg, B. Friberg & Miller, NF, 2000, Vol. 4: Analytical Lexicon of the Greek New Testament; sublinieri din original).

 

Capacul ispăşirii era o piesă de mobilier extrem de importantă în sfânta sfintelor din tabernacol şi, mai târziu, din templu. Era un capac de aur aşezat peste chivotul legământului. Se afla acolo unde se făcea ispăşire colectivă pentru Israel în Ziua Judecăţii sau a Ispăşirii. Ispăşirea era realizată prin intermediul sângelui jertfei expiatoare. Cele două tipuri se întâlnesc în sanctuar – sângele jertfei şi capacul ispăşirii, ambele simbolizându-L pe Hristos. Isus este atât Jertfa noastră, cât şi Capacul Ispăşirii noastre [engl: scaunul îndurării; n.tr.]. A fost nevoie de ambele simboluri pentru a descrie lucrarea de ispăşire realizată de Hristos. Această lucrare costă din îndreptăţire şi curăţire. În Romani 3:25, cuvântul original pentru împăcare este folosit cu privire la mijloacele îndreptăţirii ispăşitoare, în timp ce în Evrei 9:5 cuvântul este folosit cu privire la locul ispăşirii. Aceste două versete includ scopul ispăşirii ca serviciul tip ilustrat.

 

Marţi – Îndreptăţire, Luni – Împăcare: Îndreptăţirea este un termen legal. În Romani 3:24 Pavel prezintă îndreptăţirea lui Dumnezeu prin har ca un dar pentru toţi. Acţiunea de îndreptăţire realizată de Dumnezeu este universală în scop, având legătură cu „toţi” cei despre care se vorbeşte în versetul anterior, adică cu „toţi [cei care] au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” Îndrepăţirea prezentată în aceste versete este o îndreptăţire legală şi colectivă. Cei care sunt îndreptăţiţi în versetul 24 sunt „toţi” aceia care au păcătuit în versetul 23.

 

În planul de mântuire există doar o singură îndreptăţire, dar realizată în două etape. Prima a fost lucrarea lui Dumnezeu în Hristos pe cruce, prin care El a luat asupra Sa şi a meritat, din punct de vedere legal, osânda pentru rasa omenească (Rom. 5:9, 18). (Comparaţi aceasta cu ideea că Hristos este „Mântuitorul lumii” din Ioan 4:42; 1 Ioan 4:14. Totuşi, aceasta nu înseamnă că toţi vor fi mântuiţi necondiţionat. Mântuitorului lumii trebuie să I se permită să locuiască într-un om care experimentează personal mântuirea). Cea de-a doua etapă a îndreptăţirii este realizată atunci când condiţiile credinţei şi pocăinţei sunt exercitate de indivizi care aud vestea bună a evangheliei, împreună cu pretenţille legii, care cercetează inima (Rom. 5:1; 2:4, 10:16, 17; Gal. 2:23, 24).

 

Credinţa şi pocăinţa autentice conduc întotdeauna la ascultare de toate poruncile lui Dumnezeu (1 Ioan 5:3, 2 Ioan 6). Adevărat, legea nu poate îndreptăţi (Rom. 8:2). Ea convinge de păcat şi îndreaptă atenţia către Hristos ca neprihănire justificatoare a noastră. Legea dă mărturie despre neprihănirea lui Dumnezeu (Rom. 3:21). Neprihănirea aceasta, în Hristos, vine la noi de la Dumnezeu prin intermediul credinţei lui Hristos – „credinţa lui Isus” (Rom. 3:22). Prin credinţa Reprezentantului rasei omeneşti, credinţa lui Dumnezeu vine la toţi, atât la acei „toţi” la care se face referire prima oară în Rom. 3:23, cât şi la acei „toţi” la care se face referire a doua oară. (Manuscrisul folosit de King James Version este corect aici în desemnarea a două categorii de oameni prin utilizarea de două ori a cuvântului „toţi”). Fiindcă neprihănirea justificatoare a lui Dumnezeu ajunge la „toţi” aceia care trăiesc. Fără ea nu ar putea exista nimeni. Dar este mai mult de-atât. Dumnezeu nu doreşte ca neprihănirea Lui să se limiteze la a oferi protecţie temporară şi viaţă. El nu doreşte doar ca toţi să fie protejaţi prin neprihănirea Lui justificatoare. Aşa că El o aşează în „toţi” aceia care cred. Neprihănirea lui Dumnezeu este o neprihănire obiectivă care trebuie exprimentată subiectiv doar de aceia care cred.

 

La fel ca în cazul îndreptăţirii, există două aspecte ale împăcării. Primul se întâlneşte în moartea lui Hristos, cel de-al doilea implică primirea acelei împăcări. Prima parte a formulei este „Dumnezeu era în Hristos împăcând lumea cu Sine,” adică atunci „când eram vrăjmaşi.” Cel de-al doilea este reprezentat de acceptarea acelei împăcări, după cum scrie Pavel: „Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (2 Cor. 5:19; Rom. 5:10; 2 Cor. 5:20).

 

Îndreptăţirea şi împăcarea sunt la fel. Ambele au avut loc atunci când Hristos a murit (Rom. 5:9, 10; 2 Cor. 5:19-21), dar în concepţia noastră, îndreptăţirea precede împăcarea. Motivul este următorul: condamnarea legală, din cauza vinei noastre, trebuia să fie anulată înainte de a avea loc împăcarea. Păcatul care a produs despărţirea între om şi Dumnezeu trebuia tratat înainte ca împăcarea să poată avea loc. Faptul că Dumnezeu „n-a trimis pe Fiul Său în lume” ca să o condamne este arătat de Pavel în cuvintele lui de încheiere din Romani 5:18: „Astfel, deci, după cum printr-o singură greşeală, a venit o osândă, care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa.” [KJV: „Astfel, după cum prin greşeala unui singur om judecata a venit asupra tuturor oamenilor, având ca rezultat condamnarea, tot aşa, prin gestul neprihănit al unui singur Om, asupra tuturor oamenilor a venit darul gratuit, având ca rezultat îndreptăţirea vieţii.”; n.tr.].

 

Duminică – Răscumpărarea: În concluzie, ca şi îndrepăţirea şi împăcarea, răscumpărarea are două aspecte. Primul este actul legal al răscumpărării sau cumpărării (1 Cor. 6:20; 1 Petru 1:18, 19); cel de-al doilea este răspunsul la credinţa în primul aspect. La fel cum s-a întâmplat atunci când preşedintele Lincoln a emis Proclamaţia de Emancipare prin care sclavii erau eliberaţi din punct de vedere legal. Sclavul trebuia să creadă vestea bună a acelei hotărâri legale şi trebuia să acţioneze în baza ei pentru a experimenta personal libertatea.