Gnosticismul este clădit pe principiul grec al
existenţei dualiste care separă materia de spirit,
materia fiind în mod inerent rea, iar spiritul fiind
divin. Ea susţine că toate lucrurile materiale au fost
create de un semi-dumnezeu (demiurg), care guvernează
lumea nedesăvârşită care, prin însăşi existenţa ei, este
antagonică faţă de spiritul divin. Totuşi, conform
acestei filozofii, din când în când intră în constituţia
anumitor oameni o scânteie divină care poate fi
dezvoltată prin gnoză şi practicarea unor ritualuri
speciale. Prin gnoză, acest individ special poate
scăpa de lumea materială şi poate deveni complet
“spiritual.”
Un astfel de concept circula în primele biserici din
Asia, contestând adevărul cu privire la natura pe care a
avut-o Hristos la întrupare. Pentru creştinul gnostic,
rolul lui Hristos nu era de a veni ca Mântuitor ca să
facă ispăşire pentru omenirea căzută şi să răscumpere
din păcat, ci de a intra în această lume rea şi să aducă
gnoza în omenire. Învăţând această “cunoaştere”
mistică şi urmând exemplul Lui, putea fi obţinută o
“unire” cu Dumnezeu. Întregul concept insistă pe
“relaţie” mai mult decât pe problema păcatului şi
incompatibilitatea lui cu un Dumnezeu sfânt.
În prima lui epistolă, Ioan le-a spus bisericilor: “Aţi
auzit că are să vină anticrist” (2:18) şi această
“auzire” avusese loc prin intermediul celei de-a doua
epistole a lui Pavel către Tesaloniceni (2:1-12), care a
circulat foarte mult în primele biserici. După
eliberarea de pe insula Patmos, Ioan a călătorit prin
bisericile din Asia, fiind martor, fără îndoială, la
infiltrarea filozofiilor gnostice printre adevărurile
care fuseseră predicate de apostoli. Unul din
adevărurile care erau contrazise de învăţătura gnostică
se referea la natura pe care a luat-o Hristos asupra Lui
la întrupare. Negarea realităţii întrupării a dat
naştere unui libertinism printre primii credincioşi,
libertinism care contesta adevărul biruirii păcatului în
această viaţă, ceea ce a rezultat în pierderea evlaviei
pe scară largă. Astfel, adevărul despre sfinţire şi
biruinţă asupra păcatului cădea în dizgraţie. Prin
această învăţătură, ispăşirea lui Hristos era făcută
fără efect.
Ioan a tratat concret această problemă în epistolele lui
atunci când a declarat că înşelătorii care circulau prin
biserici negau faptul că Isus a venit în “trup” (greacă:
sarx [1]). Ioan a scris: “Preaiubiţilor, să nu
daţi crezare oricărui duh [adică persoană sau “suflet
viu”], ci cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu:
căci în lume au ieşit mulţi proroci mincinoşi. Duhul lui
Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: Orice duh care
mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup [sarx],
este de la Dumnezeu: şi orice duh care nu mărturiseşte
că Isus Hristos a venit în trup [sarx], nu este
de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist, de a cărui
venire aţi auzit [prin învăţătura lui Pavel]; el chiar
este în lume acum” (1 Ioan 4:1-3, KJV). Oricine învăţa
că Isus nu a luat adevărata natură căzută a strămoşului
Său Adam era “antihristul” – pur şi simplu.
Înainte de învăţătura despre Hristos şi neprihănirea Lui
într-un cadru mai larg, aşa cum au prezentat-o A.T.
Jones şi E.J. Waggoner la sesiunea Conferinţei Generale
din 1888, la Minneapolis, natura pe care Hristos a
luat-o asupra Lui era doar un detaliu teologic. Totuşi,
pentru că scopul evangheliei este acela de a aduce
omenirea la adevărul puterii lui Dumnezeu asupra lui
Satana şi a păcatului, natura pe care Hristos a luat-o
asupra Lui a căpătat o dimensiune nouă şi importantă în
predicarea evangheliei. În ediţia din 1888 a cărţii
The Bible Readings for the Home Circle [Citirea
Bibliei în cămin], nu se amintea nimic de natura
lui Hristos, dar până la ediţia ei din 1914, E.J.
Waggoner a contribuit semnificativ la tratarea
subiectului în capitolul A Sinless Life (O viaţă
fără păcat):
“Ideea că a fost născut de o mamă imaculată sau lipsită
de păcat, că nu a moştenit nicio înclinaţie spre păcat,
şi că din acest motiv nu a păcătuit, Îl separă de lumea
căzută, şi de locul în care chiar este nevoie de ajutor.
În privinţa omenescului Său, Hristos a moştenit exact
ceea ce moşteneşte fiecare copil al lui Adam – o natură
păcătoasă. În privinţa divinităţii Lui, încă de la
început El a fost născut din Duhul. Şi toate acestea
s-au întâmplat pentru ca omenirea să fie aşezată pe
teren sigur, şi pentru a se demonstra că în acelaşi
fel, oricine este ’născut din Duhul’ poate câştiga
biruinţe asupra păcatului în propriul său trup.
...Dumnezeu, în Hristos, a osândit păcatul, dar nu
pronunţându-se asupra lui doar ca un judecător care stă
pe scaunul de judecată, ci venind şi trăind în trup,
în trupul păcătos, şi totuşi fără să păcătuiască. În
Hristos, El a demonstrat că este posibil, prin harul şi
prin puterea Lui, să ne împotrivim ispitei, să biruim
păcatul, şi să trăim o viaţă fără păcat în trup
păcătos” (pag. 174; sublinieri din original).
Şi A.T. Jones s-a exprimat în acest sens în cartea lui,
Consacrated Way to Christian Perfection: „Doar
supunându-Se faţă de legea eredităţii a putut El să
ajungă la deplina şi adevărata măsură a păcatului, aşa
cum este el în realitate. ...Astfel, El S-a confruntat
cu păcatul în trupul [firea pământească] pe care l-a
luat, şi a biruit asupra lui, după cum este
scris: ’Dumnezeu a osândit păcatul în
firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe
însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a
păcatului.’” Referindu-se la esenţa ispăşirii, Jones
declară: „Dacă El nu ar fi avut acelaşi trup ca aceia pe
care a venit ca să-i răscumpere, atunci nu foloseşte
nimănui faptul că El S-a făcut trup” (pag. 48, 41, şi
vezi şi pag. 42; sublinieri din original).
În lecţiunea pentru instructori se găseşte o întrebare
foarte potrivită: „Care sunt implicaţiile faptului că
Hristos a devenit cel de-al doilea Adam?” Întrebarea
readuce la locul lui adevărul despre natura pe care
Hristos a luat-o asupra Lui pentru păcătoşii prinşi în
mlaştina păcatului şi a răzvrătirii. Datorită faptului
că Hristos a luat asupra Sa natura căzută a lui Adam şi
„în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără
păcat” [Evr. 4:15], noi avem siguranţa biruinţei „aşa
cum Şi El a biruit.” Aceasta este esenţa veştii bune a
evangheliei! Noi nu avem un „salvator” care locuieşte
într-un loc înalt şi ridicat, departe de problema
păcatului, ci avem un Mare Preot care are „milă de
slăbiciunile noastre,” care ştie cum „să vină în
ajutorul celor ce sunt ispitiţi.” Astfel, atunci când
suntem ispitiţi, indiferent prin ce mijloace, putem „să
ne apropiem... cu deplină încredere de scaunul harului”
şi „la vreme de nevoie” putem găsi har, milă şi putere
asupra păcatului (Evr. 4:15-16; Apoc. 3:21; Evr. 2:18).
Pentru că Isus a luat asupra Sa natura lui Adam de după
cădere, şi în acea natură a „osândit păcatul în firea
pământească” (Rom. 8:3), El a dovedit că acuzaţiile lui
Satana împotriva legii lui Dumnezeu sunt false. Apoi, în
conformitate cu legământul pe care l-a făcut cu Tatăl
Său înainte de începutul lumii (Apoc. 13:8), Hristos,
reprezentând omenirea, a dus pe cruce acea natură căzută
şi a plătit preţul complet al răscumpărării din păcat,
răstignind „omul cel vechi” al păcatului, şi eliberând
omenirea de osândă (Rom. 8:1-4; 6:5-17; Gal. 2:20). Ar
putea vestea bună să fie mai bună de-atât?
_________________
[1] Sarx este definit ca „forma concretă a
naturii umane marcată de căderea lui Adam.” Karl Barth,
Church Dogmatics, vol. 1, pag. 151.
