Aşa cum studiul nostru subliniază corect, cu mult înainte de apariţia păcatului în universul lui Dumnezeu, El a făcut un plan al modului în care urma să trateze cu acesta atunci când avea să apară.

 

Dar să nu uităm că, deşi a fost conceput un “plan,” apariţia păcatului a produs o durere incomensurabilă în inima Tatălui.

 

De exemplu, suferinţa pe care păcatul a produs-o fiinţelor omeneşti este imensă, nu poate fi descrisă în cuvinte.

 

Acesta constituie un motiv suficient pentru a tânji după revenirea Domnului, ca să pună capăt păcatului.

 

Dar Însuşi Domnul doreşte să revină în curând, pentru că noi, cei de aici, de pe pământ, nu suferim niciodată singuri: “În toate suferinţele lor El [Domnul] suferea [KJV], şi Îngerul care este înaintea Feţei Lui i-a mântuit; El Însuşi i-a răscumpărat, în dragostea şi îndurarea Lui şi necurmat i-a sprijinit şi i-a purtat în zilele din vechime” (Is. 63:9).

 

Chiar şi aceia ale căror inimi nu sunt în armonie cu Dumnezeu, care suferă în întuneric, sunt incluşi în suferinţa Domnului. Chiar şi noi, care suntem păcătoşi prin natura noastră, putem simpatiza cu suferinţa altor oameni şi chiar cu suferinţa fiinţelor neinteligente. Pavel spune: “Dar ştim că până în ziua de azi, toată firea [creaţia] suspină şi sufere durerile naşterii. Şi nu numai ea, dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru” (Rom. 8:22, 23).

 

Şi dacă “toată creaţia” suspină în dureri, ce se întâmplă cu Tatăl? Cât trebuie să sufere El!

 

Cuvântul cheie de care avem nevoie aici este “apreciere,” unul dintre cuvintele preferate ale lui Ellen White. În greaca Noului Testament nu există un cuvânt pentru “apreciere,” dar lipsa lui constituie o descoperire uluitoare: lipsa lui este foarte elocventă pentru că ideea se întâlneşte peste tot în epistolele lui Pavel.

 

Pavel era obsedat de ceea ce se întâmplase la crucea lui Isus. Chiar dacă nu exista un cuvânt prin care să exprime acest lucru, înţelegerea lui cu privire la ceea ce înseamnă crucea necesită cuvintele “apreciere din inimă.” El a simţit că inima lui nu era suficient de mare pentru a exprima ideea pe care dorea să o spună; fără îndoială, citise Psalmul 119:32, rugăciunea lui David, “când Tu îmi vei lărgi inima” [KJV], şi tânjea ca propria lui inimă chircită, mică şi lumească să fie “lărgită” pentru a aprecia “lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; şi să [cunoască] dragostea lui Hristos [agape], care întrece orice cunoştinţă, ca să [ajungă plin] de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efes. 3:17-19).

 

Hristos a luat iniţiativa venind ca să ne mântuiască şi suferind moartea a doua în locul nostru pe cruce. Nu există nimic ce am putea face noi ca să-L răsplătim; dar El se bucură atunci când găseşte oameni care “apreciază” jertfa Lui pentru noi!

 

Poate chiar când atârna pe cruce, în întuneric, înainte de a striga: “Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit,” Tatăl I-a permis să aibă o scurtă întrezărire în avans a mulţimilor care vor “aprecia” ceea ce făcut El. Psalmul 22, vă amintiţi, este rugăciunea pe care a spus-o Isus în timp ce atârna pe cruce, ca şi cum un stenograf ar fi notat-o: Lui I s-a permis să ştie că “toate marginile pământului îşi vor aduce aminte şi se vor întoarce la Domnul… O sămânţă Îi va sluji… Ei vor veni, şi vor vesti neprihănirea Lui unui popor care se va naşte, că El a făcut aceasta” (Psalmul 22:27-31, KJV; în ebraică, ultima propoziţie este exprimată într-un singur cuvânt – cuvântul ebraic folosit pentru expresia “S-a sfârşit!”).

 

Este inima ta suficient de mare pentru a “aprecia” aceasta?