Studiul nostru din această săptămână este
despre modul în care Isus a reuşit să transforme nişte
ucenici necizelaţi în conducători puternici ai bisericii
şi martori pentru împărăţia cerurilor. Accentul este pus
pe Petru, dar aş dori să vă cer permisiunea de a mai
include câţiva ucenici. Cel mai important – metoda lui
Isus de a dezvolta misionari se aplică tuturor tipurilor
de caractere, permiţând astfel comentariilor noastre să
se refere nu doar la capacitatea lui Isus de a
transforma indivizi, ci şi la capacitatea Lui de a
transforma diverse grupuri.
Dar cine erau aceşti ucenici pe care i-a
chemat Isus ca să devină conducători? Evident, Petru
este cel mai cunoscut. El este descris ca fiind:
„pripit, încrezut, înclinat spre violenţă, incapabil
să-şi păstreze controlul în situaţii de criză”
(lecţiunea pentru adulţi, pag. 66; lecţiunea pentru
instructori, pag. 94). Ceilalţi ucenici erau foarte
diferiţi. Iacov şi Ioan aveau un temperament... şi nişte
guri pe măsură. Filip era un cercetător sârguincios după
adevăr, ceea ce l-a condus la studierea pasajelor din
Scriptură care se refereau la Mesia. Mai era şi
Natanael, în care nu era vicleşug, care nu era cu două
feţe, şi care avea un spirit blând şi meditativ. Toma
era cunoscut ca fiind cel căruia îi era greu să creadă,
şi totuşi avea o inimă miloasă şi era gata să moară
împreună cu Domnul său. Apoi, mai era Matei, vameşul,
care nu s-a preocupat de consecinţele faptului de a
sărbători convertirea sa şi de a-i invita pe prietenii
săi vameşi ca să-L cunoască pe Mântuitorul. Cu
siguranţă, el şi Simon, numit Zilotul, şi-au avut
momentele lor, primul iubind taxele, iar celălalt
urându-le! Ca grupul să fie complet, mai era şi Andrei,
fratele lui Petru, care pare să fie primul care a adus
pe alţii ca să-L vadă pe Isus. Iacov, fiul lui Alfeu, şi
Iacov cel mic, nu sunt caracterizaţi în Biblie. Şi a mai
rămas Iuda Iscarioteanul. Cât de diferiţi erau aceşti
oameni! Ce grup de transformat în misionari eficienţi!
Cum va reuşi El să facă acest lucru?
Pentru a răspunde la această întrebare
trebuie să observăm că, deşi acest grup pare prea
divergent pentru a se dezvolta într-o echipă misionară
unită, susţinătoare, ei au în comun anumite valori şi
năzuinţe. Acesta era un grup de oameni evlavioşi care
urmăreau împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu şi a
speranţelor celor credincioşi. Faptul că erau cu Ioan
Botezătorul sugerează că tânjeau după adevărata
neprihănire, fiind sătui de ceea ce văzuseră în casa de
închinare a lui Dumnezeu. Demascarea de către Ioan a
falsei închinări, şi o dorinţă de redeşteptare,
demonstrează faptul că ei vroiau să îndrepte acele
aspecte greşite din mijlocul poporului lui Dumnezeu. Un
astfel de caracter nu se teme să jertfească totul, să
renunţe la convenţii şi să accepte îndreptarea.
Aşadar, cum a început Isus transformarea
acestor oameni? Primele Lui cuvinte adresate ucenicilor
au fost: „Veniţi de vedeţi.” Provocarea acestui grup de
căutători, având în vedere identificarea lui Mesia de
către Ioan, era suficientă. Observaţi că nu ţine o
predică în sine. Isus este încrezător că: (1) El este
Adevărul pe care îl caută ei şi, (2), că ei vor
recunoaşte acel Adevăr atunci când Duhul Sfânt îl va
aduce în inimile lor. Astfel, atunci când se va realiza
acest lucru, orice om va putea spune din convingere
personală aşa cum a spus Filip: „Noi am găsit pe Acela,
despre care a scris Moise în lege şi prorocii: pe Isus
din Nazaret, fiul lui Iosif” (Ioan 1:45). Chiar şi la
îndoiala lui Natanael – „Poate ieşi ceva bun din
Nazaret?” – Filip va răspunde în stilul Mântuitorului:
„Vino şi vezi.” Primul pas în transformare a constat în
faptul că Isus a atras pe fiecare om ca să-L vadă aşa
cum era făgăduit în Scriptură şi cum împlinise acele
făgăduinţe.
Are loc o apropiere treptată a ucenicilor
de Isus. La început, ucenicii îl însoţeau ocazional pe
Isus, mai târziu şi-au dedicat întreaga atenţie, în
permanenţă, urmării Lui oriunde mergea. În final, cam în
ultimul an al lucrării Lui de pe pământ, Isus i-a
recrutat activ pe cei doisprezece pentru instruire
specifică. Aceasta constituie cadrul general al
educaţiei ucenicilor. Dar aceasta contează doar în ceea
ce priveşte expunerea lor la principiile
împărăţiei lui Dumnezeu şi nu transformarea caracterului
lor.
Dacă aceşti oameni sunt martori înaintea
lumii pentru puterea lui Isus de a mântui din păcat, au
nevoie de o experienţă personală. Aceasta le-a oferit
Isus slujind nevoilor altora. Fie că vindeca bolnavii,
fie că discuta cu fariseii, El folosea orice ocazie
pentru a învăţa pe alţii, comparând şi punând în
contrast concepţiile greşite despre adevărul împărăţiei
Sale şi realităţile lui. Astfel a învăţat Petru despre
adevărata misiune a lui Mesia (Mat. 16), astfel au văzut
ucenicii ce poate face credinţa în Dumnezeu în mijlocul
unei furtuni violente (Mat. 14), şi astfel aşteptările
lor cele mai preţuite cu privire la Mesia s-au dovedit
departe de realitate, atunci când Isus a răspuns la
întrebările lor fundamentale (Ioan 13:36-38). Având în
vedere toate acestea, cineva ar putea crede că erau
pregătiţi să meargă în toată lumea, dar nu erau. Aveau
nevoie de o experienţă care să le pecetluiască educaţia.
Ceea ce îi distingea pe adevăraţii urmaşi
ai lui Isus era faptul că ei erau dispuşi să fie
îndreptaţi. Aceasta a condus la pocăinţă. Mulţi Îl
ascultau cu bucurie pe Isus şi erau impresionaţi şi
inspiraţi, dar nu erau dispuşi să renunţe la ceea ce îi
reţinea de la primirea binecuvântărilor mântuirii. S-ar
părea că ucenicii renunţaseră la tot, şi totuşi s-au
înşelat în camera de sus cu privire la cum este
împărăţia. Până la cruce, unde L-au văzut pe Mesia al
lor murind, nu au fost pregătiţi să vadă adevărul,
inclusiv înaltele lor aşteptări de grandoare. În cameră,
duminică seara, Isus li S-a arătat într-un mod cu totul
diferit pentru că toate presupoziţiile lor dispăruseră.
Când a repetat ceea ce îi învăţase în trecut – ATUNCI AU
ÎNŢELES! În patruzeci de zile erau afară predicând cu
putere pentru că Isus înlocuise concepţiile lor greşite
cu adevărul, şi adevărul i-a făcut liberi să
împărtăşească şi altora ceea ce modelase şi ceea ce
făcuse El.
Isus doreşte ca în viaţa noastră să aibă
loc aceeaşi transformare care a avut loc în viaţa
ucenicilor. Recunoscând că suntem la fel ca ucenicii,
atât individual, cât şi colectiv, având nevoie de
schimbare, fiind dispuşi să fim îndreptaţi şi
pocăindu-ne pentru greşeli, adevărul pe care Isus îl are
pentru pregătirea finală dinaintea revenirii Sale va fi
mai glorios decât în ziua cincizecimii.
„Dacă păcătosul nu face din a privi şi a
înălţa pe Mântuitorul ţinta vieţii lui, şi nu primeşte
prin credinţă meritele pe care are privilegiul să le
pretindă, nu poate fi salvat, aşa cum Petru nu a putut
umbla pe apă dacă nu şi-a păstrat privirile aţintite
asupra lui Isus. Acum, a fost scopul hotărât al lui
Satana acela de a eclipsa imaginea lui Isus şi de a-i
face pe oameni să privească la om, să aibă încredere în
om, şi să fie educaţi să aştepte ajutor de la om. Ani de
zile biserica a privit la om şi a aşteptat mult de la
om, şi nu a privit la Isus, în care sunt centrate
speranţele noastre de viaţă veşnică. De aceea Dumnezeu
le-a dat slujitorilor Lui [Waggoner şi Jones] o mărturie
care prezintă adevărul aşa cum este el în Isus şi care
este solia îngerului al treilea în linii clare şi
distincte” (Mărturii către predicatori, pag. 92).
