Lepra este o boală extrem de îngrozitoare. În Matei 8:2, un lepros vine la Isus şi Îi spune: „Dacă vrei, poţi să mă curăţeşti.”

 

Acest lepros a ştiut cum să atragă atenţia deplină a lui Isus: „Dacă vrei...”

 

Singurul aspect de care depindea „curăţirea” acestui biet lepros era „voinţa” lui Isus; şi „voinţa” Lui este întotdeauna, 24/7, zi şi noapte, în favoarea leprosului.

 

Atunci de ce nu vindecă El toţi leproşii din lume?

 

Pe de o parte, pentru că nu toţi Îi cer să îi vindece; pe de altă parte, ei nu ar şti cum să folosească darul de a fi curăţiţi fără să se adâncească şi mai mult în păcat tot restul vieţii lor.

 

Dar acest lepros experimentase deja vindecarea sufletului pe care numai Isus o realizează; el credea. Acum, singura problemă cu care se mai confrunta era lepra din trupul său chinuit.

 

Ce trebuia să facă Isus ca să-l vindece pe bietul suferind?

 

Să pocnească din degete şi să spună: „Lepră, dispari!” Şi gata.

 

Aşa de uşor a fost?

 

Noi nu realizăm cât L-a costat pe Isus să facă acele minuni de vindecare. Nu a fost uşor pentru El. El trebuia să ia lepra asupra Lui Însuşi!

 

Isaia 63:9 [KJV] spune că „în toate suferinţele lor, El a suferit.” Şi 53:4 spune că „El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui.” El a purtat necurăţia leprosului în trupul Său – cu alte cuvinte, Isus a devenit lepros atunci când a făcut lepra să dispară.

 

Când a vindecat-o pe soacra lui Petru în acel sabat, după serviciul de închinare de la biserică, a luat febra ei asupra Lui, pentru ca ea să poată fi vindecată, să se scoale şi să servească cina Musafirului şi musafirilor lui Petru (Mat. 8:14, 15).

 

Pe cruce, povara adunată a întregii vinovăţii şi chin al lumii apăsa asupra sufletului Său divin şi a zdrobit viaţa Lui divină. El S-a simţit ca şi cum se îneca în marea păcatului: „Scapă-mă, Dumnezeule, căci îmi ameninţă apele viaţa. Mă afund în noroi şi nu mă pot ţinea; am căzut în prăpastie şi dau apele peste mine” (Psalm 69:1, 2).

 

Acesta este limbajul unui Om care se îneacă.

 

Şi da, El S-a înecat!

 

S-a „înecat” acolo, pentru noi.

 

Înecul este un mod cumplit de a muri (eram pe cale să pat acest lucru odată, în lacul Tohopekaliga, în Florida, când eram mic. Este îngrozitor să simţi că nu ai niciun punct de sprijin şi să nu ştii să înoţi).

 

Da, conform Psalmului 69, putem spune pe bună dreptate că Isus S-a „înecat” pentru noi, în locul nostru. Atunci când apele întunecate te împresoară, când dai din picioare şi nu găseşti niciun punct de sprijin, când te trezeşti că te scufunzi la fel de adânc ca Titanicul (aşa simţi!) – este îngrozitor.

 

Isus „în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat” (Evr. 4:15). El a cunoscut direct acel chin îngrozitor al sufletului, astfel că a strigat în agonie: „De ce M-ai părăsit?”

 

Cum răspundem la acel „de ce?”

 

Răspunsul este: pentru ca noi să nu fim nevoiţi să simţim aceasta niciodată.