Studiile noastre din acest trimestru se intitulează Mari misionari ai lui Dumnezeu. Ele au ca temă viaţa unor oameni ca Ioan Botezătorul, apostolul Ioan, apostolul Petru, profetul Daniel, şi alţii.

 

Într-adevăr, aceşti bărbaţi (şi femei) au fost „credincioşi” lui Dumnezeu. Poveştile lor de viaţă sunt o mare încurajare pentru noi astăzi.

 

Totuşi, Domnul nu l-a numit pe niciunul dintre ei „mare.”

 

Să-l luăm ca exemplu pe Moise, „slujitorul Domnului”: Domnul nu l-a numit niciodată „mare.” Domnul l-a onorat mult pentru credincioşia lui; dar Domnul nu a rostit niciodată un cuvânt care să-l încurajeze pe Moise să se îngâmfe.

 

De fapt, în toate aceste povestiri despre aşa zişii „mari misionari,” Domnul pare să considere credincioşia lor ca pe ceva care I se cuvine; pentru ei, a fi „credincioşi” este pur şi simplu o datorie.

 

Isus explică acest principiu în Luca 17: „...După ce veţi face tot ce vi s-a poruncit, să ziceţi: ’Suntem nişte robi netrebnici; am făcut ce eram datori să facem’” (vers. 9, 10). Cu alte cuvinte, ar trebui să spunem: „Nu merităm să fim numiţi ’mari.’”

 

Sună ca şi cum Domnul nu apreciază slujirea noastră credincioasă? Nu! În final, când îţi va spune: „Bine, rob bun şi credincios..., intră în bucuria stăpânului tău” (Mat. 25:21), te vei simţi ca şi cum te-ar fi ridicat în slăvile cerului! (Şi acesta este adevărul!)

 

Dar Domnul consideră că toată credincioşia ta, tot efortul şi altruismul tău, nu reprezintă decât răspunsul adecvat al oricărei inimi sincere faţă de „harul [Domnului Isus, care] s-a înmulţit şi mai mult”; nu e mare lucru...

 

Domnul a mers în iad pentru a-ţi salva sufletul; faptul că tu răspunzi dăruindu-I inima ta, viaţa ta, tot ce îţi aparţine, nu e ceva cu care să te lauzi; este pur şi simplu răspunsul adecvat al oricărei inimi credincioase la crucea lui Hristos!

 

Acest lucru este clar explicat în 2 Corinteni 5: „Căci dragostea lui Hristos ne [con]strânge” (vers. 14). Pavel spune că ştie că unii îl vor considera nebun; aici el îşi dăruieşte viaţa pentru o slujire neegoistă pentru Hristos, şi continuă să facă acest lucru mult timp după împlinirea vârstei de „pensionare.”

 

De ce nu îşi ia o vilă frumoasă lângă Marea Mediterană, ca să se odihnească după o viaţă de slujire istovitoare? În prezent, avem mulţi pastori şi predicatori pensionaţi; dar Pavel nu se putea „pensiona” pentru că dragostea (agape) a lui Hristos continua să-i mişte inima; a fost el un om mai bun decât noi?

 

Nu; el pur şi simplu a văzut ceva în acea zi în care se îndrepta către Damasc pentru a distruge biserica lui Hristos – L-a văzut pe Isus, Isus i-a vorbit şi i-a spus că „[i-ar] fi greu să [arunce] înapoi cu piciorul într-un ţepuş.”

 

Pavel nu a uitat aceasta niciodată!

 

Putem lăsa în continuare eul să fie răstignit atunci când ne „pensionăm” şi, cu toate că ne-am putea ocupa de plantarea trandafirilor, etc., putem rămâne dedicaţi Domnului.

 

Duhul Sfânt ne dăruieşte fiecăruia, individual, personal, o mică „viziune” a acelei iubiri [agape] a lui Hristos. Mişcarea finală are loc pe neaşteptate; să fim gata să urăm bun venit călăuzirii din partea Domnului.