Cuvântul grecesc anastasis (înviere) înseamnă literal “a sta în picioare din nou.” Satana a trântit la pământ rasa omenească prin păcat, şi la pomul cunoştinţei a călcat pe gâtul victimelor sale doborâte declarând că este mai puternic decât Dumnezeu. Dar, în momentul în care Adam a păcătuit şi ar fi trebuit să moară veşnic, Hristos a păşit între cel mort (Adam) şi Cel viu (Dumnezeu), plasând astfel întreaga rasă omenească într-un timp de probă prelungit [1] (vezi Review and Herald, 12 martie 1901; Letter 22, 13 februarie 1900; The Seventh-day Adventist Bible Commentary, vol. 7A, pag. 16-17). Puterea făgăduită a învierii lui Hristos a fost văzută în acel prim exemplu al îndreptăţirii din grădina Eden. „Păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră” (Rom. 6:14).

 

Isus „a fost dat din pricina fărădelegilor noastre şi a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi” (Rom 4:25). „Şi dacă n-a înviat Hristos, credinţa voastră este zadarnică, voi sunteţi încă în păcatele voastre” (1 Cor. 15:17). Învierea Lui din echivalentul morţii a doua (spre deosebire de învierea fiicei lui Iair, a fiului văduvei din Nain, şi chiar a lui Lazăr), a demonstrat că Satana nu are nicio putere ca să ne determine să continuăm să trăim o viaţă de păcat (vezi Hristos, Lumina lumii, pag. 209-210).

 

Pavel le spune filipenilor că doreşte să fie „găsit în El, nu având o neprihănire a [lui] pe care [i-o] dă Legea [legalismul vechiului legământ], ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă” (Filip. 3:9). Comentând acest verset, E.J. Waggoner a spus: „Puterea prin care un om este socotit neprihănit este puterea învierii. Această putere a învierii, care lucrează neprihănirea în om, este garanţia învierii finale pentru nemurire, prin care intră în posesia moştenirii sale” (Waggoner on Romans, pag. 91).

 

Vorbind despre moştenirea făgăduită pe Noul Pământ, Waggoner a scris: „Moştenirea este una a neprihănirii... Acum, omul care crede că el însuşi poate obţine neprihănirea legii încearcă în realitate să pună propria sa neprihănire în locul neprihănirii lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, el încearcă să intre în posesia pământului prin fraudă” (idem, pag. 88).

 

Poziţia lui Waggoner este că ideea vechiului legământ cu privire la presupusa capacitate a omului, prin mijloacele „credinţei” sau ale „faptelor bune,” de a contribui la lucrarea lui Dumnezeu de mântuire reprezintă în realitate încercarea de a obţine făgăduinţa printr-o minciună. „Faptele legii” (legalismul) nu adaugă o iotă la ecuaţia mântuirii (Gal. 3:18, 21-22; 4:21-26; The Glad Tidings, pag. 66:70-72). „Deoarece evanghelia este contrară naturii umane, noi devenim împlinitori ai legii nu prin a face, ci prin a crede. Dacă noi am lucra pentru neprihănire, nu am face decât să exercităm natura noastră omenească, păcătoasă, şi în acest fel nu numai că nu ne-am apropia de neprihănire, ci ne-am îndepărta de ea” (idem, pag. 56; vezi şi E.G. White, Faith and Works, pag. 24).

 

În iulie 1886, E.J. Waggoner a început să prezinte un concept despre cele două legăminte care era diferit de conceptul susţinut de majoritatea celor din conducerea bisericii. Persoanele care s-au opus poziţiei lui Waggoner pretindeau că harul era susţinut sacrificându-se legea. Ei considerau poziţia lui Waggoner despre „legea din Galateni” ca fiind un atac asupra poziţiei îndelung susţinute a bisericii cu privire la legea morală şi sabat. Dacă „legea din Galateni” era „în primul rând” legea morală, atunci aceşti bărbaţi presupuneau că apărarea sabatului de către ei urma să fie „răstignită pe cruce,” la fel cum pretind şi oponenţii noştri. Aceasta a fost disputa care a trasat atitudinea dominantă la sesiunea Conferinţei Generale de la Minneapolis în 1888.

 

Care este legătura dintre acest fragment de istorie şi studiul nostru? Studiul de luni se concentrează asupra raportului biblic despre cei doi ucenici care s-au întâlnit cu Isus după înviere, în timp ce călătoreau către Emaus (Luca 24:13-32). Referitor la acest episod, lecţiunea pentru instructori conţine această declaraţie: „Această relatare ar trebui să ne înveţe cât de important este să nu ne suprapunem propriile dorinţe şi aşteptări peste înţelegerea pe care o avem în ceea ce priveşte doctrina. Noi trebuie să ne supunem învăţăturilor clare ale Cuvântului lui Dumnezeu, fie că acestea ne plac sau nu.”

 

Lecţiunea subliniază mai departe că aceşti ucenici „erau atât de concentraţi asupra propriei dezamăgiri, încât nu au văzut lumina şi claritatea care era chiar în faţa lor.” Apoi adresează câteva întrebări pertinente: „Cum ar fi posibil ca, în mod asemănător, nici noi să nu luăm în seamă Duhul Sfânt? În ce fel lucrurile care ne-au fost prezentate atât de clar, la un moment dat, din cauza împietririi inimii noastre au trecut pe lângă noi fără să le acordăm atenţie? Cum putem învăţa să ne ferim de a mai face aceste greşeli?”

 

Majoritatea celor din conducerea bisericii au respins adevărul cu privire la cele două legăminte pe care Waggoner a încercat să-l prezinte în perioada 1886-1896 pentru că el era diferit de aşteptările lor referitoare la doctrină. Esenţa „foarte preţioasei solii” constă în deosebirea dintre vechiul şi noul legământ; dintre a crede făgăduinţa legământului cel veşnic al lui Dumnezeu sau a ne baza pe făgăduinţele omului de a asculta. Într-o scrisoare datată 8 martie 1890, Ellen White i-a scris lui Uriah Smith: „Tu, fratele Dan Jones, fratele Porter şi alţii vă irosiţi puterea de cercetare ca să produceţi o poziţie referitoare la legăminte care să difere de poziţia pe care fratele Waggoner a prezentat-o.” În contradicţie cu poziţia susţinută de Smith şi G.I. Butler, Ellen White i-a scris mai târziu lui Smith referitor la legea din Galateni 3:24: „În acest verset, Duhul Sfânt, prin apostol [Pavel], vorbeşte în special despre legea morală” (The 1888 Materials, pag. 604, 1575).

 

De ce a stârnit solia atâta opoziţie? „Refuzul de a renunţa la idei preconcepute şi de a accepta acest adevăr stă la temelia opoziţiei manifestate la Minneapolis împotriva soliei Domnului, dată prin fraţii Waggoner şi Jones.” Ce s-a pierdut din cauza opoziţiei? „Stârnind acea opoziţie, Satana a reuşit în mare măsură să îndepărteze de la poporul nostru deosebita putere a Duhului Sfânt, pe care Dumnezeu dorea să o împărtăşească” (idem).

 

Atunci când vom fi dispuşi să murim faţă de eu, faţă de trufie şi faţă de opiniile preconcepute, Duhul Sfânt ne va învia şi va da Mişcării noastre putere pentru a încheia lucrarea.

 

„...Energiile spirituale ale poporului Său au fost mult timp amorţite, dar trebuie să aibă loc o înviere din această moarte evidentă. Prin rugăciune şi mărturisirea păcatului trebuie să eliberăm calea Împăratului. În timp ce facem acest lucru, puterea Duhului va veni la noi. Avem nevoie de puterea cincizecimii. Ea va veni; căci Domnul a făgăduit că va trimite Duhul Său ca putere deplin biruitoare” (Gospel Workers, pag. 307-308).

 

____________________

[1] Ellen G. White comentează cu privire la motivul pentru care Adam nu a murit de îndată, aşa cum spusese Dumnezeu: „De ce nu a fost aplicată de îndată pedeapsa cu moartea în cazul lui [Adam]? – Pentru că s-a găsit răscumpărare. Singurul Fiu al lui Dumnezeu S-a oferit să ia păcatul omului asupra Lui, şi să facă ispăşire pentru rasa căzută. Nu ar fi existat iertare pentru păcat dacă nu ar fi fost făcută această ispăşire” (Review and Herald, 23 aprilie, 1901; SDA Bible Commentary, vol. 1, pag. 1082; vă rog să reţineţi că ispăşirea a fost făcută la începutul istoriei pământului, de îndată ce Adam a păcătuit, şi că „rasa căzută” era inclusă în Adam atunci când el a fost răscumpărat).