Aceste Comentarii acceptă Studiile Şcolii de Sabat realizate de Conferinţa Generală; mulţumim Domnului pentru ele. Contribuţia noastră constă pur şi simplu în a aprofunda acele puncte în care solia 1888 despre neprihănirea lui Hristos poate oferi o perspectivă sau un comentariu valoros.

 

Acum 120 de ani, Ellen White s-a bucurat extraordinar de mult de această solie. Ea a recunoscut că adevărata ei identitate era (şi continuă să fie) „începutul” îndelung aşteptat al Marii Strigări din Apocalipsa 18.

 

Dar întrucât perioada 1888 s-a încheiat fără ca solia să fie apreciată şi primită (vezi Selected Messages, vol. 1, pag. 234, 235), ea a declarat că „dezamăgirea lui Hristos este imposibil de descris” (Review and Herald, 15 decembrie 1904). „Dezamăgirea” era cauzată de faptul că Isus tânjea ca poporul Său să se pregătească pentru cea de-a doua Sa venire, care ar fi însemnat „nunta Mielului.” Dorinţa Lui fierbinte, ca Mire ceresc, stătea la baza „dezamăgirii.”

 

Studiul nostru ne prezintă experienţa lui Isus pe cruce, când a strigat în agonie: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”

 

Nicio altă fiinţă omenească nu mai experimentase acest abandon total din partea lui Dumnezeu; nici chiar numeroasele victime ale răstignirilor romane nu experimentaseră groaza pe care a trăit-o Isus. Este adevărat că Moise a declarat că oricine este spânzurat de un lemn este „blestemat înaintea lui Dumnezeu,” dar există ceva ce a realizat Dumnezeu „în Hristos” şi care i-a cruţat pe toţi acei criminali care au murit în Roma antică experimentând acel „blestem” îngrozitor. Romani 5 este clar:

 

„...Darul fără plată venit în urma multor greşeli a adus o hotărâre de iertare. Dacă deci, prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel unul singur, care este Isus Hristos!

 

Astfel, deci, după cum printr-o singură greşeală, a venit o osândă, care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa.

 

Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi” (vers. 15-19).

 

Fiecare criminal păgân executat pe cruce de Roma antică a beneficiat de acea „hotărâre” din partea lui Dumnezeu. Niciunul nu a plătit preţul final al păcatului sau infracţiunii comise.

 

La fel se întâmplă cu fiecare păcătos care a murit vreodată; Dumnezeu nu a „ţinut în socoteală” păcatele lui (vezi 2 Cor. 5:19).

 

Pedeapsa pentru păcat nu este acum; ea vine la sfârşitul celor 1000 de ani din Apocalipsa 20, când toţi cei pierduţi care au fost înviaţi la a doua înviere se adună în jurul marelui tron alb pentru judecata finală.

 

Apoi fiecare va înţelege că adevăratul său nume a fost „Esau,” omul care a avut „dreptul de întâi născut” pe care nimeni nu i l-ar fi putut lua, dar pe care l-a „dispreţuit” şi l-a „vândut” pentru o farfurie de ciorbă (Gen. 25:34; Evr. 12:16, 17).

 

Fiecare om care va pieri în final suferind „moartea a doua” va fi un om pe care Isus l-a iubit mereu, încă de la naşterea lui, chiar din momentul conceperii (vezi Psalmul 139:13-16). Pe noul pământ, Dumnezeu va şterge lacrimile din ochii oamenilor (Apoc. 21:4); dar cu siguranţă El Însuşi va vărsa lacrimi până atunci – când va trebui să-i privească pe toţi acei „Esau” din toate timpurile cum pier suferind moartea a doua pe care au ales-o, şi pe care El Însuşi o suferise în locul lor pe cruce.

 

Este timpul să învăţăm să apreciem „lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; şi să [cunoaştem] dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă, ca să [ajungem] plini de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efes. 3:14-21).

 

Această apreciere mai profundă a dragostei agape constituie pregătirea pentru încheierea timpului de probă şi luarea la cer (fără a vedea moartea – 1 Tes. 4:15-17), ceea ce Domnul a avut în intenţie pentru noi în urmă cu 120 de ani, când ne-a trimis „o foarte preţioasă solie,” pe care însă „noi” nu am apreciat-o atunci. „Noi” ne-am comportat ca iudeii din vechime, care nu au putut să intre în ţara făgăduită din cauza necredinţei (vezi Evr. 3:7-19).

 

Isus Hristos a devenit unul ca noi; ca un Mire nerăbdător, El tânjeşte ca nunta Sa – „nunta Mielului” – să aibă loc în curând (vezi Apoc. 19:7, 8).