Atât cuvintele, cât şi conduita lui Isus au astăzi un scop specific – ca noi să ne pocăim şi să permitem să fim atraşi mai aproape de Dumnezeu.

 

Nu este uşor să Îl încadrezi pe Isus într-o anumită categorie sau clasă, rigidă sau exclusivă. Unii sunt sincer încurcaţi de conduita Lui: Doreşte El ca noi să facem aceasta, exact la fel? În timp ce parcurgem studiul din această săptămână, să încercăm să descoperim principiile fundamentale, conştienţi de faptul că două persoane pot ajunge să aibă păreri complet diferite cu privire la ceea ce înseamnă cuvintele lui Isus.

 

Învăţăturile lui Isus au un înţeles minunat pentru mulţi pentru că ei le-au citit de multe ori sau au crescut cu ele. Dar pentru cineva care este credincios de puţin timp, a şti cum să fii născut din nou, sau cum să fii desăvârşit, sau să ierţi de şaptezeci de ori câte şapte, pot reprezenta concepte complexe. Care este responsabilitatea noastră?

 

În pasajul din studiul de duminică (Luca 2:41-51) este  clar că Maria şi Iosif neglijaseră să se asigure că Isus era cu grupul care călătorea din nordul Galileei către Ierusalim după sărbătoarea Paştelui. Versetul 51 este clar în legătură cu ascultarea lui Isus faţă de mama Sa, Maria, şi faţă de Iosif. Acest incident nu avea nicio legătură cu vreo responsabilitate a lui Isus.

 

Misiunea mântuirii a început să apară în mintea lui Isus, în timp ce observa ceremoniile Paştelui. În răspunsul Său la întrebarea mamei Sale cu privire la motivul pentru care El i-a tratat, pe Iosif şi pe ea, aşa cum i-a tratat, Isus a mustrat-o cu blândeţe afirmând că El trebuie să fie gata pentru treburile Tatălui Său ceresc [vezi Luca 2:49, KJV; n.tr.]. De aici se înţelege că trebuia ca ei să ştie acest lucru. Mesajul către Maria şi Iosif, şi către noi, este acelaşi: „Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia, pe care-i iubesc. Fii plin de râvnă, deci şi pocăieşte-te!” (Apoc. 3:19).

 

Noi avem un clar incident istoric de indiferenţă, iresponsabilitate şi lipsă de justificare în trecutul nu prea îndepărtat. Deşi conducerea bisericii i-a dezaprobat şi i-a criticat aspru pentru convingerile lor, Jones, Waggoner şi Ellen G. White au răspuns soliei de la Dumnezeu ca fiind de cea mai mare importanţă. Deşi s-au supus conducerii, ei au ştiut că cea mai înaltă datorie a lor era de a fi credincioşi soliei speciale a lui Dumnezeu din 1888. Acea solie însemna înălţarea lui Hristos într-un aşa mod încât să atragă pe toţi la El, şi să-i conducă la pocăinţă şi credinţă. Atunci când trioul a fost destrămat prin trimiterea lui Ellen White în Australia şi a lui Waggoner în Anglia, toţi trei au rămas credincioşi soliei din cer. Deşi ascultători faţă de glasul conducerii, ei au continuat să predice solia lui Hristos şi a neprihănirii Lui şi alte învăţături care au legătură cu solia.

 

Studiul de luni este despre mânia manifestată de Isus atunci când a mers în curtea templului şi a auzit zgomotul şi a văzut cum se vindeau mărfuri în acel loc sfânt. Isus a dat pe faţă o mânie sfântă, nu pentru El Însuşi, ci pentru Dumnezeu, indignat de solia falsă a mântuirii sugerată de vânzători şi de mărfurile lor. Este indignarea lui Hristos un exemplu pentru noi? Da. Dar avem nevoie să fim extrem de atenţi pentru a înţelege diferenţa dintre o mânie sfântă şi ceea ce izvorăşte din eu.

 

Studiul de marţi este despre distrugerea proprietăţii. Mai întâi trebuie pusă următoarea întrebare: Porcii chiar erau proprietatea personală a celor care îi creşteau, îi mâncau sau îi vindeau? O altă întrebare se ridică: Isus a fost cel care distrus porcii? Sau diavolul i-a repezit de pe râpă? Ar trebui să rămânem cu impresia că Isus a fost autorul distrugerii? Dar în prezent? În legătură cu distrugerile din Myanmar, sau cele produse de Katrina, sau 9/11, cine este învinovăţit? Dumnezeu. În Statele Unite chiar şi companiile de asigurări sunt scutite de la a achita banii persoanelor asigurate atunci când au loc distrugeri etichetate drept „acte ale lui Dumnezeu.”

 

Studiul de miercuri adresează două întrebări pătrunzătoare: (1) „Unde este Dumnezeu atunci când suferim?” [Am putea întreba de asemenea: „Unde suntem noi atunci când Dumnezeu suferă?”] şi (2) „Cum ne ajută atitudinea lui Isus, în întregul context al întemniţării şi morţii lui Ioan Botezătorul, să înţelegem tăcerea lui Dumnezeu atunci când noi înşine trecem prin încercări?” Poate că Dumnezeu tace, dar El nu este nepăsător. El va face mai mult decât să recompenseze pentru orice suferinţă sau inconvenient pe care l-am putea experimenta din pricină că Îl slujim pe El.

 

Răspunzând primei întrebări putem învăţa ceva despre suferinţa lui Dumnezeu când Tatăl stătea singur la cruce în timp ce Isus a suferit şi a murit. Suferinţa lui Dumnezeu nu a început şi nici nu s-a încheiat la Calvar. În prezent, El suferă pentru noi în tăcere. Şi în ceea ce priveşte a doua întrebare, este nevoie să luăm în consideraţie lecţia pe care am învăţat-o în legătură cu Ioan – că suferinţa de dragul lui Hristos este un dar preţios din partea lui Dumnezeu. „Căci cu privire la Hristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El” (Filip. 1:29). Dumnezeu nu-i neglijează niciodată pe aceia care suferă şi/sau sunt persecutaţi pentru El. În timp ce studiem viaţa martirilor învăţăm că majoritatea dintre ei au murit în suferinţe grele, dar în agonia lor s-au rugat şi au cântat cântări de biruinţă. Fără îndoială, ei erau încurajaţi de suferinţele lui Ioan şi ale lui Isus.

 

Suferinţa în creştere şi numărul dezastrelor naturale îi fac pe mulţi oameni să se întrebe cine controlează vremea – Dumnezeu sau Satana? Există unii creştini care cred că puterile lui Satana sunt extrem de limitate, şi de aceea doar Dumnezeu este cel care trimite aceste dezastre „naturale.” Din punctul lor de vedere, aceasta este învăţătura biblică, o noţiune nu prea diferită de interpretările date aşa-ziselor declaraţii şi fapte şocante ale lui Isus. Însă, pentru cel credincios, nu poate exista suferinţă lipsită de sens, fie că este cauzată de om sau de un eveniment natural. Poate că nu ştim întotdeauna de ce acţionează răul sau de ce se întâmplă dezastrele naturale, dar putem fi siguri că în toate încercările şi suferinţele noastre Dumnezeu face astfel încât toate lucrurile lucrează împreună spre slava Lui şi pentru binele nostru veşnic (Rom. 8:18-28).

 

Isus a menţionat că multe dezastre naturale vor fi o realitate tristă de-a lungul istoriei şi că vor produce un impact pe parcurs ce ne apropiem de sfârşitul vremii. El a prezis: „...Pe alocurea vor fi cutremure de pământ, foamete şi turburări. Aceste lucruri vor fi începutul durerilor” (Marcu 13:8). Dezastrele vor continua să facă ravagii printre nenumărate zeci de mii de oameni de pe întrega planetă. Dar Dumnezeu spune: „Căci cerurile vor pieri ca un fum, pământul se va preface în zdrenţe ca o haină şi locuitorii lui vor muri ca nişte muşte; dar mântuirea Mea va dăinui în veci şi neprihănirea Mea nu va avea sfârşit” (Is. 51:6).

 

Lecţia care trebuie învăţată în această săptămână (şi în fiecare săptămână, până la revenirea Lui) cu privire la aşa-zisele declaraţii şi fapte şocante ale Isus este aceasta: pocăiţi-vă şi credeţi vestea bună. Atunci când această lecţie va fi învăţată El va veni, aşa cum ar fi venit la scurt timp după 1888, dacă poporul Său s-ar fi pocăit şi ar fi crezut solia Lui, pe care Dumnezeu a intenţionat să o dea bisericii şi lumii.