Studiul de duminică adresează o întrebare: „Ce lecţii putem învăţa din Matei 8:23-27?”

 

„Când a fost trezit pentru a întâmpina furtuna, Isus era perfect liniştit. Nu era nici urmă de teamă în cuvânt sau privire, pentru că în inima Lui nu era teamă. Dar El nu era liniştit pentru că puterea Sa era nemărginită. Nu ca un ’Domn al cerului şi al pământului’ stătea El aşa liniştit. El renunţase la puterea aceea, pentru că zice: ’De la Mine Însumi nu pot face nimic’ (Ioan 5:30). El Se încredea în puterea Tatălui. Isus Se sprijinea pe credinţă – credinţă în iubirea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu – şi puterea acelui cuvânt care a liniştit furtuna era puterea lui Dumnezeu” (Hristos, Lumina lumii, pag. 336).

 

Astfel, vedem că „lucrarea” de liniştire a furtunii a fost realizată prin credinţa lui Isus. Această lucrare a izvorât din credinţa Lui în puterea Tatălui; faptele Lui sunt întotdeauna produsul credinţei Lui.

 

Pavel ne îndrumă mai departe în Galateni 5:6, învăţându-ne că este doar credinţa care lucrează prin dragoste (agape). Niciodată credinţa + faptele, ci întotdeauna o credinţă care lucrează prin dragoste.

 

În anul care a urmat Conferinţei Generale din 1888, E.J. Waggoner a scris: „Marea caracteristică a credinţei este că ea produce fapte. Nu vrem să spunem că faptele sunt ataşate credinţei, ci că faptele provin din ea. ’După cum trupul fără duh este mort, tot aşa şi credinţa fără fapte este moartă’ (Iacov 2:26). Credinţa ’lucrează prin dragoste,’ spune Pavel. Ar putea exista ceva căreia i se spune credinţă, dar dacă din ea nu ies fapte, nu este o credinţă adevărată.

 

Un om neprihănit este un om care acţionează în armonie cu legea lui Dumnezeu. Aşadar, un om neprihănit este un om ascultător. Astfel putem înţelege... că un om ascultător va trăi (o viaţă de ascultare) prin credinţa lui. Ascultarea izvorăşte din credinţa lui, şi de aceea nu există nicio şansă pentru el să fie înălţat, căci actul ascultării nu este o acţiune personală, ci este acţiunea credinţei, şi atribuită lui ca aparţinându-i. Omul al cărui suflet se înalţă în el însuşi este omul care crede că poate să facă de unul singur tot ceea ce se cere, ...astfel ’mândria merge înaintea căderii’” (Signs of the Times, 4 februarie 1889).

 

Dumnezeu a dat lumii pe singurul Lui fiu (Ioan 3:16) şi Fiul Lui vine cu propria Lui credinţă. Aceasta este credinţa care ne este dată în Romani 12:3. El vine cu credinţa Lui astfel ca noi să putem trăi aceeaşi viaţă neprihănită pe care Isus a trăit-o, căci cel neprihănit va trăi prin credinţa Lui. Credinţa vine în urma auzirii, auzirea vine prin cuvântul lui Dumnezeu (Rom. 10:17).

 

„Cerurile au fost făcute prin Cuvântul Domnului şi toată oştirea lor prin suflarea gurii lui... Căci El zice şi se face; porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă” (Psalmul 33:6, 9). Atunci când săptămâna creaţiunii s-a încheiat toată lucrarea lui Dumnezeu a fost terminată şi El S-a odihnit în ziua a şaptea. Odihna urmează lucrării încheiate. (Geneza 1 este cel mai măreţ capitol despre credinţă din Biblie! Dumnezeu a zis şi s-a făcut! Dumnezeu nu se schimbă niciodată şi este omniprezent, de aceea cuvântul Lui are aceleaşi caracteristici.)

 

Tatăl ne-a ales în Hristos dinainte de întemeierea lumii (Efes. 1:3, 4), de aceea atunci când Hristos se afla pe cruce toată lumea era cu El. Atunci când Isus a murit, noi toţi am murit împreună cu El (2 Cor. 5:14, 15). Prin gestul Său neprihănit, Hristos le-a dat tuturor oamenilor neprihănirea care dă viaţa (Rom. 5:18). Crezând această veste bună, neprihănirea care dă viaţa devine neprihănirea prin credinţă. Pavel subliniază acest adevăr pentru ca toţi să-l înţeleagă: „Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi s-a dat pe Sine însuşi pentru mine” (Gal. 2:20).

 

Aşadar, prin credinţa lui Isus noi suntem o creaţie nouă. „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură (sau: zidire) nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Cor. 5:17). Acum umblăm în Duhul şi nu după poftele firii. Chiar dacă încă mai avem firea pământească, Duhul ne controlează şi suntem în siguranţă pentru că Dumnezeu a osândit păcatul în firea noastră pământească pentru ca întreaga Lui lege să poată fi împlinită în mod desăvârşit în noi prin credinţa lui Isus! (Rom. 8:3, 4).

 

Noi nu trebuie să ne îngrijorăm în legătură cu „ajutarea” lui Dumnezeu de a-Şi împlini făgăduinţele în noi. Eforturile noastre de a contribui la mântuire nu sunt decât o demonstraţie plină de mândrie a necredinţei noastre. Amprentele noastre nu trebuie să se găsească pe nimic! „Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi [creaţi; KJV – n.tr] în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele” (Efes. 2:10). Aceste fapte sunt roada Duhului. „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor... Dacă trăim Duhul, să şi umblăm prin Duhul” (Gal. 5:22, 23, 25). Această roadă creşte natural şi este dovada vie a noii creaţii.

 

Taina lui Dumnezeu, ţinută ascunsă din veşnicii şi în toate veacurile, ne este descoperită nouă: taina aceasta este Hristos în voi, nădejdea slavei (Col. 1:26, 27). Apocalipsa 10:5-7 vorbeşte despre această taină din prezent: „...În zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de El robilor Săi prorocilor.” Dumnezeu va avea un popor pregătit înainte de revenirea Sa! Hristos în voi curăţeşte sanctuarul prin ştergerea păcatului şi reproducerea caracterului lui Hristos în poporul Său. La sfârşit vor fi văzuţi sfinţii care au credinţa lui Isus care vine cu ascultarea Sa de toate poruncile lui Dumnezeu. Ca şi Isus, ei singuri nu pot face nimic; ca şi El, ei se odihnesc în dragostea şi purtarea de grijă a Tatălui.

 

Astfel crucea este lucrarea Sa minunată! Nouă, care suntem obiectul dragostei Lui şi desăvârşirea lucrării Lui, ni s-au dat viaţa şi credinţa Lui. Astăzi, dacă auzim glasul Lui, să nu ne împietrim inimile aşa cum suntem obişnuiţi să facem, ci să credem glasul Lui şi să intrăm în odihna Lui.

 

[Notă: Sublinieri adăugate în citate.]