Acest studiu începe cu un citat din Ellen White: Isus „nu iroseşte nicio clipă fără a-i învăţa pe alţii ştiinţa mântuirii. Timpul Său, cunoaşterea Sa, facultăţile Sale, însăşi viaţa Sa, au fost apreciate doar ca mijloace de realizare a mântuirii sufletelor oamenilor.

Şi Tatăl Îşi demonstrează dragostea infinită pentru Hristos, care a plătit datoria noastră cu sângele Său, primind şi urând bun venit prietenilor lui Hristos ca prieteni ai Lui. El este satisfăcut de ispăşirea făcută. Este slăvit prin întruparea, viaţa, moartea şi mijlocirea Fiului Său.

Aceasta este ştiinţa mântuirii, ...pe care cercetătorul o poate lua cu el în clasa superioară – curţile cereşti” (Australian Union Conference Record, 12 iulie 1899).

Nu trebuie să „irosim nicio clipă” din viaţa noastră fără să trăim şi să-i învăţăm pe alţii evanghelia Domnului nostru Isus Hristos. Studiul ştiinţei este studiul multor detalii. În timp ce studiem şi învăţăm şi pe alţii numărul crescând al detaliilor evangheliei, vom creşte în har şi vom grăbi venirea lui Isus, Domnul şi Mântuitorul nostru.

Fericirile

Am învăţat că „binecuvântat” înseamnă „fericit.” Bun! Sugerez să ne întoarcem la Geneza 1 şi 2 şi să aruncăm o privire asupra primelor utilizări ale acestui cuvânt în Biblie. Omul a fost „binecuvântat” prin faptul că i s-a dat puterea de a împlini ceea ce fusese creat să împlinească; el a simţit că Dumnezeu l-a înzestrat să facă ceea ce tânjea să poată face.

Acest concept se găseşte şi în „Predica de pe munte.” El se află în urmarea făgăduinţelor legământului cel nou al lui Dumnezeu în care avem puterea de a împlini voinţa Lui. În Matei 5, Isus ne dă puterea de a recunoaşte sărăcia sufletului nostru; El ne dă puterea să fim smeriţi, miloşi, etc. Atunci când Îi permitem lui Isus să facă fericirile reale şi operative în viaţa noastră, suntem fericiţi.

El a învăţat pe alţii despre Dumnezeu

Dumnezeu îi caută în permanenţă pe cei neajutoraţi. „Căci Domnul Îşi întinde privirile peste tot pământul, ca să sprijinească pe aceia a căror inimă este întreagă a Lui” (2 Cron. 16:9). Tatăl este Păstorul cel Bun care caută în lume oile sărmane, lipsite de ajutor. El nu le caută pentru a le condamna şi pedepsi; El le-a mântuit (îndreptăţit) deja. Le caută pentru a le da solia şi puterea de a-şi împlini menirea divină (vezi Ioan 8:36; Rom. 2:4, 3:21, 4:5; Gal. 4:4; Efes. 1:4; Tit 2:1, etc).

În întregul univers al lui Dumnezeu, această lume mică şi căzută este cea mai disperată şi cea mai neajutorată. Este locul asupra căruia El a ales să-Şi concentreze atenţia, şi să mântuiască în chip desăvârşit. Cât de binecuvântaţi suntem să avem această imagine a lui Dumnezeu Tatăl în viaţa şi în învăţătura lui Isus.

Iertarea

„Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” (Luca 23:34). „Această rugăciune a lui Hristos pentru vrăjmaşii Săi a îmbrăţişat lumea, cuprinzând pe fiecare păcătos care va trăi până la sfârşitul timpului” (Istoria mântuirii, pag. 222; sublinieri adăugate. Dacă dispuneţi de această carte, vă rog să citiţi întregul capitol.)

Această rugăciune mă include şi pe mine, şi atunci când eu apreciez şi primesc cu adevărat iertarea lui Dumnezeu, cum aş putea fi neiertător cu alţii?

„După ce Hristos a parcurs paşii necesari ai pocăinţei, convertirii şi credinţei în numele rasei omeneşti, El a mers la Ioan pentru a fi botezat de el în Iordan” (Buletinul Conferinţei Generale din 1901, 4 aprilie).

„Atunci când vedem suflete fără Hristos, trebuie să ne punem în locul lor, şi în numele lor să ne pocăim înaintea lui Hristos, neavând odihnă până când nu le aducem la pocăinţă. ...Arătându-le cum să se pocăiască şi încercând să le conducem pas cu pas la Isus Hristos” (MS 92, 1901; SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 960 [404]).

Iertarea este parte integrantă a mărturiei, sau a ceea ce unii numesc „câştigarea de suflete.”

Umilinţa

Încercând să mi-L imaginez pe Dumnezeul universului devenind „unul dintre noi,” sunt copleşit şi rămân fără cuvinte.

Har şi credinţă

Evanghelia este descrisă ca naşterea (întruparea), viaţa, moartea şi învierea lui Isus. El a venit în această lume pentru a fi evanghelia, şi a devenit sau a întruchipat evanghelia. „Hristos nu-Şi cere scuze atunci când declară: ’Eu sunt Lumina lumii.’ El a fost, în viaţă şi învăţătură, evanghelia, temelia oricărei doctrine curate” (The Youth’s Instructor, 16 sept. 1897).

Pavel a fost ales de Dumnezeu pentru a predica şi scrie (prezenta) evanghelia. Cele două merg mână în mână.

În Apocalipsa 10 şi 14:6 sunt două texte care ne dau „ordinul de marş.” Noi trebuie să predicăm evanghelia cea veşnică. Ellen White a spus: „Mai mulţi mi-au scris întrebând dacă solia îndreptăţirii prin credinţă este solia îngerului al treilea, iar eu le-am răspuns: ’Este cu adevărat solia îngerului al treilea’” (Review and Herald, 1 aprilie 1890; Evangelism, pag. 190).

Acesta este adevăr prezent pentru noi, cei care trăim astăzi, şi este lumina care va lumina întreaga lume! Nu putem lăsa nimic să ne distragă de la trăirea şi predicarea ei.