Există consecinţe veşnice ale convingerilor noastre cu privire la tipul naturii umane pe care a luat-o Hristos asupra Sa? Care este problema pe care Dumnezeu a rezolvat-o trimiţând pe Fiul Său în trup omenesc? A existat vreun moment în care am fost uniţi cu privire la acest subiect?

 

Să începem cu contextul istoric: „Până la începutul anilor ’50, liderii de opinie adventişti au urmat în general opiniile lui Jones şi Waggoner care susţineau că natura umană a lui Hristos a fost identică cu natura păcătoasă pe care Adam a avut-o după cădere” (George R. Knight, Angry Saints, pag. 131). Din ediţia din 1916 a cărţii Bible Readings for the Home Circle, pag. 174, aflăm: „În omenescul Său, Hristos a fost părtaş la natura noastră păcătoasă, căzută. Dacă nu a fost aşa, atunci El nu a fost ’făcut asemenea fraţilor Săi,’ şi nu a fost ’în toate lucrurile... ispitit ca şi noi,’ nu a biruit aşa cum trebuie să biruim noi, şi, astfel, nu este Mântuitorul complet şi desăvârşit de care omul are nevoie şi pe care trebuie să-L aibă pentru a fi mântuit. Ideea că Hristos Hristos S-a născut dintr-o mamă imaculată sau fără păcat, că nu a moştenit nicio înclinaţie către păcat, şi că acesta a fost motivul pentru care nu a păcătuit, Îl ţine departe de tărâmul unei lumi căzute, şi chiar de locul în care este nevoie de ajutor. După apartenenţa Sa umană, Hristos a moştenit exact ceea ce moşteneşte fiecare copil al lui Adam – o natură păcătoasă. După apartenenţa Sa divină, încă de la conceperea Sa a fost zămislit şi născut din Duhul. Şi toate acestea au fost făcute pentru a plasa omenirea pe un teren avantajos şi pentru a demonstra că, tot aşa, cine este ’născut din Duhul’ poate câştiga biruinţa asupra păcatului din propria-i fire păcătoasă. Astfel, fiecare trebuie să biruiască aşa cum a biruit Hristos (Apoc. 3:21). Fără această naştere nu poate exista biruinţă asupra ispitei, şi nici mântuire din păcat (Ioan 3:3-7)” (rezumat).

 

A.T. Jones a scris cu privire la originea învăţăturii despre natura necăzută a lui Hristos. Aceasta este „doctrina oficială şi ’infailibilă’ a Imaculatei Concepţii” definită de Papa Pius al IX-lea în 1854. „De la început până la sfârşit se înţelege că la naşterea Sa, Hristos a fost făcut părtaş al naturii Mariei – ’femeia’ din care a fost ’făcut.’ Dar firea pământească nu este dispusă să admită că Dumnezeu, în desăvârşirea sfinţeniei Sale, a putut suporta să vină la oameni acolo unde se găsesc ei, în păcătoşenia lor. De aceea, s-au depus eforturi pentru a scăpa de consecinţele acestui adevăr glorios, care constau în golirea de eu, inventând o teorie conform căreia natura Fecioarei Maria a fost diferită de natura restului omenirii; că natura ei nu a fost la fel cu a întregii omeniri. Această născocire stabileşte că prin mijloace speciale Maria a fost făcută diferită de restul fiinţelor omeneşti, în special pentru ca Hristos să Se nască din ea aşa cum trebuie” (Calea consacrată către desăvârşirea creştină, pag. 41-42; vă rog, citiţi întreaga discuţie de la paginile 39-46, postată la adresa www.1888msc.org, pagina „Insights”) [Cartea poate fi citită în limba română aici: http://www.gsm1888.ro/cuprins/calea.htm; n.tr.]

 

Cea de-a doua întrebare a noastră: „Care este problema pe care o rezolvă Dumnezeu trimiţându-L pe Fiul Său în natura omenească?” Atunci când Lucifer s-a răzvrătit în cer şi a fost „aruncat” (Apoc. 12:9), el a adus războiul în această lume nou creată. Prin Adam şi Eva, după cădere, Satana a sperat să asigure pe pământ un cap de pod pentru răzvrătirea sa împotriva lui Dumnezeu. Propria sa vrăjmăşie împotriva Creatorului său a fost strecurată în mintea şi sufletul omenirii astfel că „umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună” (Rom. 8:7). Ca un virus incurabil, păcatul a preluat conducerea asupra fiinţelor pe care Dumnezeu le-a creat după chipul Său. Ne putem imagina mintea bolnavă a lui Satana desfătându-se cu chinul pe care l-a produs inimii lui Dumnezeu prin această manevră tactică. Satana credea că L-a luat pe Dumnezeu prin surprindere. Adam urma să moară, dar urmau să se nască din ce în ce mai mulţi oameni, toţi infectaţi de păcat. Nu exista soluţie la această problemă. Legea cea veşnică a lui Dumnezeu nu putea fi modificată, iar omul era condamnat să moară după cuvântul lui Dumnezeu.

 

Dar Satana nu şi-a imaginat că Dumnezeu urma să aibă argumentul decisiv. „Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească (greceşte: carnea, aici şi peste tot unde e „firea pământească”) o făcea fără putere, Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului” (Rom. 8:3). Luând asupra naturii Sale fără păcat natura noastră păcătoasă care avea nevoie de mântuire, şi prin credinţă în puterea Tatălui asupra lui Satana, Hristos nu a permis niciodată ca natura căzută să devină o natură păcătoasă. „Dumnezeu, în Hristos, a osândit păcatul, nu doar pronunţând asupra sa o judecată din scaunul de judecată, ci venind şi trăind în trup, în firea pământească, şi totuşi fără să păcătuiască. În Hristos, El a demonstrat că este posibil, prin harul şi puterea Lui, să ne împotrivim ispitei, să biruim păcatul şi să trăim o viaţă fără păcat în firea pământească” (op. cit., Bible Readings, sublinieri din original, rezumat).

 

Natura lui Hristos ne confruntă cu adevărul despre păcat şi răscumpărare – cât de îngrozitor este păcatul în realitate şi cât de mult L-a costat pe Dumnezeu să ne salveze din el. Natura umană pe care a luat-o Hristos asupra Sa ne convinge de păcatul din viaţa noastră şi de vina pe care o purtăm faţă de Dumnezeu. În acelaşi timp, prin acelaşi proces, El ne dă singura speranţă, şi puterea de a birui tot păcatul aici şi acum. „Credinţa lui Isus” nu este o enigmă teologică. Este dinamita care distruge păcatul. Această credinţă este dată tuturor (Rom. 12:3) şi este una dintre caracteristicile care identifică poporul lui Dumnezeu din vremea sfârşitului (Apoc. 14:12).

 

La fel cum natura lui Hristos este preţioasă pentru noi, aşa este şi credinţa pe care El adesăvârşit-o în trup. „Şi din punctul de vedere al slăbiciunii şi neputinţei celor pierduţi, El S-a încrezut în Dumnezeu, ca să Îl elibereze şi să-L salveze. Încărcat cu păcatele omenirii şi „în toate lucrurile... ispitit ca şi noi,” El Şi-a pus speranţa în Dumnezeu, S-a încrezut în Dumnezeu pentru a-L salva din toate acele păcate şi de a-L păzi să nu mai păcătuiască (Ps. 69:1-21; 71:1-20; 22:1-22; 31:1-5). ...Această biruinţă a Lui este cea care a adus fiecărui om din lume credinţa divină prin care fiecare om îşi poate pune speranţa în Dumnezeu, poate avea încredere în Dumnezeu, şi poate găsi puterea lui Dumnezeu de a-l elibera din păcat şi de a-l păzi să nu mai păcătuiască. Acea credinţă pe care a exercitat-o El şi prin care a obţinut biruinţa asupra lumii, firii pământeşti şi diavolului – acea credinţă este darul gratuit pentru fiecare om pierdut din lume” (Calea consacrată, pag. 56-57).

 

Isus a făcut mai mult decât pur şi simplu să „apară în trup” (cuvântul grecesc pentru „trup” [engl. „body”; n.tr.] este soma, pe când „firea pământească” [engl. „flesh”; n.tr.] provine din cuvântul sarx – forma concretă a naturii umane marcată de căderea lui Adam). Isus a făcut mai mult decât să „simtă durerea noastră” provocată de foame, oboseală, tristeţe, şi răni fizice şi emoţionale. Prin natura căzută pe care a luat-o asupra Sa, El a cunoscut personal lupta împotriva păcatului cu care ne confruntăm fiecare dintre noi zi de zi. Speranţa noastră în lupta cu păcatul constă în convingerea că Isus, în aceeaşi natură pe care o avem şi noi, S-a confruntat şi a biruit într-adevăr în orice ispită cu care noi ne confruntăm. Prin puterea credinţei lui Isus lucrând în vieţile noastre putem spune „Nu” ispitelor lui Satana. Hristos a îndurat fiecare luptă şi astfel El ne poate spune tuturor, onest şi fără echivoc, aici, în starea naturii noastre căzute: Urmaţi-Mă! Calea pe care am pregătit-o conduce direct la scaunul de domnie al lui Dumnezeu! „Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie” (Apoc. 3:21).

 

Evanghelia aruncă slava omului în ţărână pentru ca neprihănirea lui Hristos să poată străluci. Indispoziţia de a crede că păcatul „în firea pământească” poate fi biruit se află la rădăcina controversei asupra naturii umane a lui Hristos. Este temelia împotrivirii de a accepta că Hristos a fost într-adevăr ca şi noi în natura noastră căzută. Adevărul despre natura pe care a luat-o Hristos asupra Sa la întrupare arată că nu există scuză pentru păcat în viaţa noastră. Să studiem cu respect subiectul sub toate aspectele care ne privesc în această Zi cosmică a Ispăşirii în care are loc curăţirea sanctuarului ceresc.