„De la începutul mişcării advente în
1844, divinitatea lui Isus Hristos a fost una dintre
doctrinele fundamentale. Formulată pentru prima oară în
1872 şi de alte câteva ori de atunci încoace, ea a fost
stipulată din nou în următorii termeni la sesiunea
Conferinţei Generale din 1980: ’Dumnezeu Fiul cel Veşnic
S-a întrupat în Isus Hristos. Prin El au fost create
toate lucrurile, caracterul lui Dumnezeu este
descoperit, mântuirea omenirii este realizată, şi lumea
este judecată. Pentru totdeauna Dumnezeu adevărat, El a
devenit de asemenea om adevărat, Isus Hristosul.” [1]
Totuşi, James White, Joseph Bates, Uriah
Smith şi, mai târziu, Joseph H. Waggoner, „au crezut la
început în conceptul semi-arian conform căruia, deşi
Hristos a fost Fiul Creator şi Mântuitor al lui
Dumnezeu, El a avut un început în trecutul infinit.” [2]
„Chiar [E.J] Waggoner a crezut că ’a existat un timp
când Hristos Şi-a avut originea şi a ieşit de la
Dumnezeu, ...dar acel timp a fost atât de îndepărtat în
zilele veşniciei, încât pentru înţelegerea limitată este
practic fără început. [3]
Se pare că Ellen G. White a lămurit
chestiunea. Una dintre cele mai clare declaraţii este
citată în studiul de luni, 7 aprilie: „Vorbind despre
preexistenţa Lui, Domnul Hristos ne duce cu gândul
înapoi, prin vremuri imemoriale. Ne asigură că nu a fost
niciodată vreun timp când El să nu fi fost în părtăşie
strânsă cu Dumnezeul cel veşnic...” (Signs of the
Times, 29 aug. 1900).
Solia 1888 pune, în mod corect, un mare
accent pe faptul că Hristos a venit într-o fire
asemănătoare cu a păcatului în ceea ce priveşte
omenescul Lui. Totuşi, divinitatea lui Hristos este de
asemenea esenţială pentru înţelegerea în cadrul soliei
a1888 a planului de mântuire. Nu se referă atât de mult
la faptul că Hristos a existat înainte de întrupare, cât
la faptul că El a preexistat ca Dumnezeu, nu ca fiinţă
creată.
„În Hristos e viaţa originară,
neîmprumutată, pe care o are prin Sine Însuşi. ’Cine are
pe Fiul are viaţă’ (1 Ioan 5:12). Divinitatea lui
Hristos este o asigurare pentru cel credincios că va
avea viaţa veşnică. ...Minunea pe care Hristos era gata
să o săvârşească, prin învierea lui Lazăr din morţi,
urma să reprezinte învierea tuturor celor neprihăniţi.
Prin cuvântul şi lucrările Sale, El S-a declarat ca
Autor al învierii. Acela care în curând trebuia să moară
pe cruce avea cheile morţii, ca biruitor asupra
mormântului, şi a afirmat dreptul şi puterea Sa de a da
viaţă veşnică” (Hristos, Lumina lumii, pag. 530).
A fost doar un Dumnezeu-Creator care
putea fi „Autor al învierii.” „Îngerii s-au prosternat
la picioarele Stăpânului lor şi s-au oferit să devină
jertfă pentru om. Dar viaţa unui înger nu putea plăti
datoria; doar Cel care a creat omul avea puterea de a-l
mântui” (The Spirit of Prophecy, vol. 1, pag. 64,
65).
Din El a fost adusă la existenţă rasa
umană. „Prin ascultarea Lui faţă de toate poruncile lui
Dumnezeu, Hristos a realizat mântuirea pentru toţi
oamenii. Aceasta nu s-a făcut ieşind de la El către
altul, ci luând asupra Sa Însuşi natura umană. Astfel a
dat Hristos omenirii o existenţă care venea de la El. A
aduce omenirea în Hristos, a aduce rasa căzută în
unitate cu divinitatea – aceasta este lucrarea
mântuirii. Hristos a luat natura umană pentru ca oamenii
să poată fi una cu El aşa cum El este una cu Tatăl,
pentru ca Dumnezeu să poată iubi omul aşa cum Îl iubeşte
pe singurul Său Fiu, ca oamenii să fie părtaşi de natură
divină şi să fie desăvârşiţi în El” (Selected
Messages, vol. 1, pag. 250, 251).
Înţelegerea specifică soliei 1888 cu
privire la necesitatea întrupării, vieţii, morţii şi
învierii lui Hristos este unică. Îngerii, deşi erau
doritori, nu li s-a permis să moară în locul rasei
omeneşti. Conform cu Ellen White, doar
Creatorul-Dumnezeu putea sta în locul nostru.
Unind omenescul cu divinitatea Lui,
Hristos a realizat două lucruri cerute de legea pe care
Adam a încălcat-o. Pentru că Dumnezeu a spus: „...În
ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” (Gen.
2:17). Hristos a intervenit ca Miel înjunghiat de la
întemeierea lumii. Luând natura umană asupra Sa, El S-a
calificat ca înlocuitor al nostru, şi în El, rasa
umană a împlinit cerinţa legii conform căreia „sufletul
care păcătuieşte, acela va muri” (Ezech. 18:4). Dar
moartea pe care o cerea legea nu era acea moarte numită
somn, cu care suntem cu toţii familiarizaţi. Era moartea
a doua.
O altă pretenţie a legii care a fost
încălcată prin păcatul lui Adam şi al Evei a fost
ascultarea desăvârşită. „Căci toţi cei ce se bizuiesc pe
faptele Legii, sunt sub blestem; pentru că este scris:
’Blestemat este oricine nu stăruieşte în toate lucrurile
scrise în cartea Legii, ca să le facă’” (Gal. 3:10).
Doar unind omenescul cu divinitatea putea Hristos să
satisfacă cea de-a doua pretenţie a legii, care este
ascultarea desăvârşită. Această ascultare desăvârşită,
realizată de Isus, este a noastră, prin credinţa Lui
care ne este dată.
Studiul de luni ne îndreaptă atenţia
către Ioan 3:13: „Nimeni nu s-a suit în cer, în afară de
Cel ce s-a pogorât din cer, adică Fiul omului, care este
în cer.” Cineva ar putea întreba despre Enoh şi Ilie
care erau deja în cer atunci când Hristos i-a spus acest
lucru lui Nicodim. O adevărată înţelegere a unirii
dintre natura divină şi cea umană în Hristos arată că
Enoh şi Ilie erau în cer doar datorită poziţiei
lor în Hristos, şi a ceea ce urma să realizeze la
cruce.
Toţi credincioşii sunt descrişi ca stând
în locurile cereşti (Efes. 1:20), dar numai prin poziţia
noastră în Hristos putem pretinde aceasta. Chiar
şi când vom fi în cer, fiecare om mântuit va datora
veşnic prezenţa lui acolo poziţiei pe care o are în
Hristos. Niciodată nu va fi îndreptăţit să spună că
şi-a câştigat dreptul de a fi acolo. Hristos este cu
adevărat Marele nostru Preot
pentru totdeauna.
__________________
[1] Seventh-day Adventists believe: A
Biblical Exposition of 27 Fundamental Doctrines
(Hagerstown, Md.: Review and Herald Pub. Assn., 1988),
p. 36; citat în Touched With Our Feelings,
Zurcher, Jean (Review and Herald Publishing Assn.,
1999), p. 31.
[2] Touched With Our Feelings, p.
31.
[3] Ibid., pp. 36, 37.
