Pe parcursul îndelungatei mele vieţi, am cunoscut mulţi pastori şi evanghelişti, dar n-am cunoscut pe nimeni care să fi avut privilegiul de a face toate lucrurile minunate pe care Isus le-a spus ucenicilor să le facă:

1. „Vindecaţi bolnavii.” Noi ne rugăm pentru ei, le dăm tratamente, îi ducem la doctori şi spitale – slavă Domnului că putem face ceva. Dar ne lipsesc darurile extraordinare de vindecare pe care Isus li le-a dat ucenicilor Lui.

2. „Curăţaţi leproşii.” Şi acest dar ne lipseşte.

3. „Înviaţi morţii;” acest dar ne lipseşte cu siguranţă.

4. „Scoateţi demonii.” Da, mulţumim Domnului, lucrarea evangheliei curate a lui Isus realizează această lucrare minunată. Evanghelia, dacă este vestită curat, face acest lucru.

Compasiunea pentru omenirea aflată în suferinţă – acesta este un dar pe care îl putem experimenta cu toţii dacă ne deschidem inimile la învăţătura Duhului Sfânt. În acest punct, noi şi Isus avem o legătură strânsă de părtăşie, legătură care nu se va rupe niciodată.

Dragostea lui Hristos (agape în Noul Testament) aduce cu ea aceeaşi compasiune pe care a simţit-o Isus pentru omenirea aflată în suferinţă. Rugăciunile noastre ca Domnul să facă ceva pentru a-i ajuta pe cei care suferă nu Îl fac să simtă pentru ei ceva ce nu ar fi simţit deja; dar faptul de a vedea că şi noi avem această compasiune Îl face fericit pe Domnul. Psalmistul spune: „Binecuvântează-mi, Doamne, sufletul...” Cuvântul „binecuvântează” înseamnă a face fericit; dar cum Îl putem face noi pe Domnul fericit? Atunci când împărtăşim compasiunea Lui pentru cei care suferă, Îl facem fericit!

În rugăciunea „Tatăl nostru” spunem: „Ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.” Iertarea este un dar de la Duhul Sfânt; faptul că noi primim iertarea păcatelor noastre reprezintă îndepărtarea unei poveri enorme pentru noi; prin jertfa Sa pe cruce, Domnul Isus a realizat iertarea întregii lumi (dar mulţi nu ştiu încă).

Unii obiectează; ei spun că nu este drept ca Domnul să dea acest dar tuturor; dar faptul că El dă acest dar nu înseamnă că ei au primit darul. Nu este o chestiune de dreptate – dacă Domnul ar fi fost doar drept cu noi, am fi pierit cu toţii; dar harul Lui, care s-a înmulţit şi mai mult (vezi Rom. 5:20), merge dincolo de dreptate; El a suferit deja moartea a doua în locul omenirii. Aceasta este o rezervă infinită de har!

Este privilegiul nostru binecuvântat acela de a mijloci harul pentru păcătoşi: spuneţi-le că Domnul i-a iertat deja în virtutea crucii Lui. Nu vă faceţi griji că aceasta îi va încuraja să continue să păcătuiască; Domnul a spus-o – să nu ne temem să le spunem oamenilor ce a făcut El. El va avea grijă de ei dacă vor folosi greşit harul Lui. Nu trebuie să ne temem; trebuie să vestim harul.

Este posibil ca în singura „biserică a rămăşiţei” din profeţia biblică (vezi Apoc. 12:17) să-i persecutăm sau să-i marginalizăm pe unii dintre adevăraţii slujitori ai Domnului? Ne-am dori să putem răspunde hotărât „Nu!” dar serva Domnului ne spune deschis că atunci când „Domnul, în marea Sa îndurare, a trimis poporului Său o foarte preţioasă solie,” în urmă cu 120 de ani, „noi,” colectiv, i-am persecutat pe soli (care aveau „acreditare cerească,” spune Ellen White!). Ea a declerat de peste o sută de ori că „noi,” în sens colectiv, i-am tratat aşa cum L-au tratat iudeii pe Isus.

Fie ca Domnul să ne dea curajul de a sta, fără să ne fie ruşine, de partea celor persecutaţi şi marginalizaţi, care Îi sunt credincioşi atunci când majoritatea îi dispreţuieşte! Ellen White a stat cu curaj de partea lui A.T. Jones şi a lui E.J. Waggoner în perioada 1888! (Iar unii dintre fraţi credeau că şi-a pierdut simţul orientării.)

Studiul nostru, numărul 13, ne aminteşte un lucru foarte important: Israel nu a fost niciodată urmaşul lui Avraam din punct de vedere al ADN-ului. Adevăratul Israel a fost întotdeauna „prin credinţă.” Lecţia pentru noi, astăzi, este: Din milioane, chiar miliarde de oameni cărora, în prezent, se pare că nu le pasă de Hristos, nu ştim câţi vor păşi în faţă şi vor fi credincioşi celui de-al patrulea înger care luminează pământul cu slava soliei finale a lui Hristos (Apoc. 18:1-4). Este timpul să fim umili!

Am încercat mult timp să predicăm solia; să nu uităm – Cuvântul lui Dumnezeu „nu se întoarce la [El] fără rod” (Is. 55:11). Să nu fim ca Iona, care s-a îndoit că predicarea lui a fost binecuvântată de Domnul! El „nu este nedrept ca să uite” ce am făcut pentru El, chiar dacă noi am putea uita (Evr. 6:10). Ar trebui ca în special aceia care au lucrat în mod neegoist să vestească adevărul glorios al soliei pe care Domnul ne-a dat-o în urmă cu 120 de ani să nu se îndoiască de grija Lui iubitoare; lucrarea lor nu va fi în zadar.