Ca să folosesc un clişeu, „practica ne omoară.” Cuvântul „practică” este subliniat în titlu cu caractere aldine, mari. Aceasta înseamnă, desigur, a face ceva!

Dar ce ar trebui să facem noi? La ce se referă „practica” aici? Şi care este motivaţia care stă la baza „practicii”? Am fost învăţaţi că noi trebuie să mergem şi să-i învăţăm pe alţii să citească Biblia, să se roage şi să dea mărturie în fiecare zi – toate lucrurile bune (chiar dacă noi înşine mai omitem uneori să facem aceste lucruri). Împlinim noi astfel partea noastră?

În Calea către Hristos, paragraful al doilea din capitolul intitulat „Dovada adevăratei ucenicii,” Ellen White scrie: „Dacă inima a fost reînnoită prin Duhul lui Dumnezeu, viaţa va da mărturie despre acest fapt.” Da, putem „mărturisi,” putem susţine sus şi tare convingerile noastre religioase, dar a da mărturie dintr-o inimă înnoită înseamnă „a sta ca dovadă; demonstraţie în comportamentul, atitudinea sau atributele exterioare ale cuiva” (definiţie din dicţionar). Ellen White mai spune: „În inima înnoită prin harul divin, dragostea este principiul care se află baza practicii [engl: acţiunii; n.tr.]” (pag. 59; sublinieri adăugate în ambele citate).

Aşadar, iată motivaţia noastră – dragostea. Dar cum ar putea izvorî din inima omenească împietrită o dragoste atât de puternică încât să ne motiveze să acţionăm necondiţionat? Pavel explică: „Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine” (Gal. 2:20). Atunci când învăţăm să apreciem „lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea” jertfei lui Hristos pe cruce, acea dragoste ne va „constrânge” (motiva) să acţionăm (2 Cor. 5:14).

Studiul de marţi ne spune, totuşi, că „un lucru important, pe care nu trebuie să-l pierdem din vedere, este acela că, într-un fel sau altul, hotărârea de a-L urma pe Isus ne va costa mult.” Dar nu este exact invers? „Cu ce preţ infinit pentru Tatăl şi Fiul a fost făcută răscumpărarea noastră plină de îndurare, extraordinară! Hristos a coborât de la poziţia Sa înaltă de Comandant al curţilor cereşti; şi lăsând deoparte haina şi coroana Sa împărătească, a îmbrăcat natura Sa divină cu cea umană, şi a venit pe acest pământ ca să poată locui cu noi şi să le ofere oamenilor har pentru a birui aşa cum a biruit El.” „...Noi suntem achiziţia sângelui lui Hristos. Gândiţi-vă la aceasta! Achiziţia sângelui lui Hristos! Noi L-am costat viaţa. El a fost răstignit pentru noi...” (Signs of the Times, 12 aug. 1908; The Ellen G. White 1888 Materials, pag. 1735; sublinieri adăugate).

În capitolul din Calea către Hristos ea „fixează” ideea: „Când, ca fiinţe greşite şi păcătoase, noi venim la Hristos şi devenim părtaşi ai harului Său iertător, iubirea inundă inimile noastre. Atunci orice sarcină ni se pare uşoară, căci jugul pe care Domnul Hristos îl pune asupra noastră este uşor. Împlinirea datoriei devine o desfătare şi sacrificiul, o plăcere” (pag. 59; sublinieri adăugate). Da, este posibil ca unii membri ai familiei sau unii prieteni (sau chiar unii membri ai bisericii) să ni se opună, dar lăsaţi-L pe Hristos şi pe Duhul Sfânt să poarte sarcina, în timp ce noi dăm mărturie prin vieţile pe care le trăim.

În acest studiu este evidenţiată ascultarea, şi aşa este şi corect. Declaraţia din studiul de joi, „...noi Îl urmăm pe Isus ascultând de El... nu ca să fim mântuiţi, ci pentru că deja suntem mântuiţi în El,” constituie „punctul central.” În concordanţă cu conceptul că motivaţia uceniciei este dragostea, Ellen White spune: „Ascultarea – slujirea şi supunerea loială a iubirii – este adevăratul semn al uceniciei” (pag. 60). Aşadar, dragostea este motivul, iar ascultarea este semnul exterior al uceniciei. Aceasta ia o povară de pe inimile acelora care au fost angrenaţi în „programe de fapte” pentru a deveni ucenici.

Odată cu trecerea timpului, opoziţia s-ar putea transforma în persecuţie serioasă. Însă este imposibil să ne imaginăm „persecuţia” pe care Domnul a simţit-o în 1888, când „solia foarte preţioasă,” care El „poruncise” să fie dată lumii, a fost „într-o mare măsură” „respinsă,” iar solii Lui „dispreţuiţi” (vezi 1888 Materials, pag. 913, 914). Trăim în timpul încercării, dar nu trebuie să ne temem. Isus doreşte ca îngerul „puternic” din Apocalipsa 18 să lumineze pământul cu slava Sa, aşa cum a fost vestit în acea „foarte preţioasă solie.”

Să nu ne abatem privirea de la Isus... Aceasta este rugăciunea mea.

 

„Iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Isus; Mat. 28:20).