Experienţa prin care au trecut cei trei ucenici la
schimbarea la faţă avusese loc la dorinţa lui Hristos,
pentru ca ei să poată fi mângâiaţi în timpul agoniei la
care urmau să asiste în scurt timp în Ghetsemani şi la
cruce [1]. Pe parcursul slujirii lui Hristos pe acest
pământ, experienţa uceniciei cuprinde puţine evenimente
„înălţătoare.”
Cea mai mare parte a uceniciei se manifestă pur şi
simplu prin negarea zilnică a eului. Cea mai mare
bucurie atunci când lucrezi cu Domnul constă în faptul
că ne punem la dispoziţia Lui pentru a ne folosi ca să
transmitem şi altora vestea bună a evangheliei. Aceia
care cred că ucenicia este ceva care ne garantează locul
în cer, obligându-L mai târziu pe Dumnezeu să
„răsplătească” faptele noastre bune, vor descoperi că nu
lucrează pentru El decât o „cruce greu de purtat.”
Ca o ironie, comportamentul exterior poate părea exact
la fel, dar adevăratul ucenic este motivat de credinţă
şi recunoştinţa pentru mântuirea pe care Hristos a
realizat-o deja. Celălalt este motivat de lipsa
credinţei că Hristos deja „a plătit tot,” şi de ideea că
El are nevoie de ajutor pentru a ne mântui deplin.
Mulţi au înţeles greşit conceptul purtării crucii. Ei
cred că aceasta se referă la o boală, la copiii
rătăcitori, sau pur şi simplu la poverile unei vieţi
trăite într-o lume păcătoasă. În realitate, noi toţi
avem aceeaşi cruce pe care a avut-o Hristos, descrisă pe
scurt în această declaraţie a Lui: „Facă-se nu voia Mea,
ci a Ta.”
La schimbarea la faţă, ucenicii au fost reasiguraţi de
adevărata identitate a Învăţătorului lor ca Fiu al lui
Dumnezeu, dar Isus S-a referit la Sine ca „Fiu al
omului” (Mat. 17:9). Rolul legăturilor cu omenirea care
nu au fost niciodată rupte este de a ne reaminti că avem
acelaşi trup şi acelaşi sânge ca şi El. Atunci când ne
identificăm cu El, suntem părtaşi la viaţa Lui fără
păcat. Chiar nu avem nevoie să înţelegem fizica, chimia
sau alte noţiuni ştiinţifice ale acestei taine, dar, ca
nişte copilaşi, acceptăm pur şi simplu ceea ce spune El.
În timpul schimbării la faţă, Dumnezeu a anunţat
omenirea pentru a doua oară: „Acesta este Fiul Meu
preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea Mea” (vers. 5).
Prima ocazie când fuseseră rostite tare din cer aceste
cuvinte fusese la botezul lui Hristos. Ni se spune să
ascultăm de El.
Atunci când Hristos a citit din Isaia în sinagoga din
Nazaret, unul dintre lucrurile despre care vorbise s-a
împlinit în acea zi: „M-a trimis să... propovăduiesc
robilor de război slobozirea” (Luca 4:18, citând din
Isaia 61:1; KJV). Care robi? Noi, care suntem robii
păcatului.
Există o atitudine periculoasă faţă de biruinţa asupra
robiei păcatului şi ea îşi croieşte drum în gândirea
unora dintre creştini. Este vorba despre resemnarea cu
ideea că există anumite păcate asupra cărora pur şi
simplu nu pot obţine biruinţa. Ei gândesc că „aşa va fi
mereu. Dumnezeu înţelege şi continuă să mă iubească. Voi
continua să păcătuiesc până când va reveni Isus.
Biruinţa este imposibilă pentru mine.” Dar Isus a spus
că El a venit de la Dumnezeu pentru a vesti robilor
eliberarea de păcat.
Poate că aceasta nu pare ceva serios până când nu citim
ce spune Ioan despre profeţii falşi: Ca un tată care îşi
pregăteşte copiii pentru încercările care vor urma,
Hristos a dezvăluit viitorul în ceea ce obişnuim să
numim Predica de pe Muntele Măslinilor. El a avertizat
că vor fi hristoşi falşi care vor încerca să-i ducă în
rătăcire.
„Preaiubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh; ci să
cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu; căci în
lume au ieşit mulţi proroci mincinoşi. Duhul lui
Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: Orice duh, care
mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup, este de la
Dumnezeu; şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Isus, nu
este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, de a
cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum. Voi,
copilaşilor, sunteţi din Dumnezeu; şi i-aţi biruit,
pentru că Cel ce este în voi, este mai mare decât cel ce
este în lume” (1 Ioan 4:1-4).
Ideea este că dacă negăm faptul că Hristos poate veni în
trupul nostru şi să ne dea biruinţa asupra păcatului,
suntem părtaşi la duhul lui antihrist. Poate că nu
înţelegem cum poate Dumnezeu să ne schimbe mintea pentru
a ne da biruinţa, dar a insista să vedem cu ochii noştri
cum va face El acest lucru înseamnă a umbla pe baza
dovezilor evidente, nu prin credinţă.
Unul dintre lucrurile minunate pe care solia 1888 ni le
spune este că atunci când suntem „în Hristos” biruinţa
Lui este biruinţa noastră. Nu este ca şi cum ne este
dată suficientă putere pentru a birui ispita, ci trebuie
să dorim să avem „mintea aceasta, care era şi în Hristos
Isus” (Filip. 2:5, KJV). Biruinţa Lui într-o fire
asemănătoare cu a noastră devine biruinţa noastră prin
credinţă.
Unii consideră că acesta este un paradox incredibil.
A.T. Jones a descris aceasta după cum urmează:
„Ei spun: ’Nu înţeleg cum, dacă sunt în Hristos, trebuie
să mă recunosc ca un păcătos neputincios, nenorocit;
credeam că dacă sunt în Hristos, atunci Îi pot mulţumi
Domnului pentru că am fost bun, nevinovat, desăvârşit,
sfânt, şi toate acestea.” Ei bine, nu. El este.
Atunci când eşti în Hristos, El este desăvârşit,
El este neprihănit, El este sfânt şi nu
greşeşte niciodată, şi sfinţenia Lui îţi este
atribuită ţie – îţi este dată. Credincioşia Lui,
desăvârşirea Lui este a mea, dar eu nu
sunt aşa.” [2]
Nu vom putea spune niciodată: „Am câştigat biruinţa.”
Putem spune că Hristos, în trupul meu, a câştigat
biruinţa şi ea este a mea prin credinţă. Experimentarea
uceniciei înseamnă negarea zilnică a voinţei noastre
proprii, aşa cum fac copiii, lăsându-L pe Dumnezeu să
controleze totul în viaţa noastră. Poate că încă nu se
vede în viaţa voastră sau a mea, dar aceasta nu înseamnă
că Dumnezeu nu o poate face atunci când Îl „lăsăm” să ne
dea mintea lui Hristos.
-------------------------------------------
[1] Hristos, Lumina lumii, pag.
420-421.
[2] Predica nr. 9, Buletinul
Conferinţei Generale din 1893, pag. 178; Solia
îngerului al treilea, pag. 63.
