Primul cuvânt pe
care majoritatea cititorilor îl asociază cu numele
Izabela este „preacurvie” (Apoc. 2:22). Totuşi Scriptura
nu oferă nicio dovadă că ea i-ar fost vreodată
necredincioasă soţului ei, împăratul Ahab. Din
perspectiva raportului biblic, ea şi soţul ei erau
monogami, o schimbare bine venită pentru acele vremuri.
Ea era patroana
ferventă a şcolii teologice a lui Baal.[1] Avea puterea
şi autoritatea împăratului, şi acces liber la vistierie
pentru a da o lovitură mortală închinării la Yahweh în
nordul împărăţiei lui Israel.
Sincronizarea era
perfectă. Israelul alunecase de peste un secol în sfera
influenţei religioase a vecinilor lor din nord –
sidoniţii. Deşi închinarea la Baal şi făgăduinţa
legământului cel veşnic al lui Iehova erau opuse, până
în timpul lui Ahab asemănarea devenise deplină, astfel
că doar foarte puţini mai puteau face deosebirea.[2]
Izabela era fiica lui Etbaal, împăratul Sidonului.
Atunci când Ahab a luat-o de soţie, nu a existat niciun
protest în ţară, căci atâţia împăraţi stabiliseră
precedentul, încât aceasta era considerată o practică
obişnuită.
Încă din zilele
profetului Samuel, Domnul stabilise şcoli ale profeţilor
peste tot în ţară pentru a educa poporul conform cu
principiile legii şi ale evangheliei. Izabela a adoptat
o politică sistematică de exterminare a învăţătorilor
Domnului şi de aducere în ţară a preoţilor şi profeţilor
lui Baal. Ea a făcut acest lucru atât de eficient, încât
Ilie credea că el era singurul care mai rămăsese
credincios lui Iehova. Aceşti educatori şi preoţi, toţi
cei opt sute cincizeci, erau plătiţi de împărăteasă, dar
ei erau împrăştiaţi peste tot în împărăţie. Activităţile
lor de reeducare au sporit câştigurile religiei lui Baal
în Israel şi prevesteau dispariţia cunoaşterii
adevăratului Dumnezeu.
Închinarea la Baal
consta în închinarea la soare şi ploaie. Izabela era
devotată consoartei lui Baal, Astarteea [Aştarot,
n.tr.], zeiţa lunii. Stâlpul idolesc [aserah,
n.tr.] înfiinţat de Ahab era un simbol cultic al zeiţei.
Începând cu aceste două figuri majore, din speculaţiile
filozofice ale preoţilor şi învăţătorilor au evoluat o
întreagă mitologie şi constelaţie de zei mai mici. O
închinare de acest fel nu putea fi caracterizată decât
ca panteism spiritist, căci ea elimina nevoia de
Creator. Legea lui Dumnezeu era abolită, de aceea nu mai
exista păcat sau nevoia de un Mântuitor care să
salveze
omul din păcat. Era o religie născută din eu şi foarte
plăcută eului.
Principalele teze
teologice ale religiei lui Baal dezvoltau un sistem
moral opresiv pentru cei săraci şi hrăneau lăcomia de
putere şi privilegii. De exemplu, atunci când Ahab şi-a
dorit să cumpere via lui Nabot, care se găsea lângă
palatul său din Izreel, stăpânul viei a refuzat să i-o
vândă. Dar Izabela a enunţat în scris doctrina conform
căreia împăraţii aveau dreptul divin de a-şi însuşi o
proprietate privată. Nabot şi fiii lui au fost ucişi pe
baza unui zvon fals, şi confiscarea viei a fost
realizată.
În zilele noastre
religia lui Baal, sau a eului, nu a dispărut nicidecum.
„Este la fel de uşor să faci un idol din învăţături şi
teorii false cum este să ciopleşti un idol din lemn sau
piatră.... Deşi sub forme diferite, idolatria există în
lumea creştină de astăzi tot la fel de adevărat cum
exista în vechiul Israel din zilele lui Ilie. Dumnezeul
multora dintre pretinşii oameni înţelepţi sau filozofi,
....al multor colegii şi universităţi, chiar şi al unor
instituţii teologice – este doar cu puţin mai bun decât
Baal...”[3]
„Prejudecăţile şi
opiniile care au predominat la Minneapolis n-au dispărut
nicidecum; seminţele semănate acolo sunt gata să răsară
la viaţă şi să dea o recoltă bogată. Vârfurile au fost
tăiate, dar rădăcinile nu au fost niciodată smulse, iar
ele continuă să otrăvească judecata, să pervertească
percepţia şi să orbească înţelegerea celor care vin în
contact cu solia şi solii... Necredinţa şi-a făcut drum
în rândurile noastre; căci este la modă să te
îndepărtezi de Hristos şi să laşi loc scepticismului.
Strigătul multor inimi a fost: ’Nu vrem ca omul acesta
să împărăţească peste noi.’ Baal, Baal este alegerea.
Religia multora dintre noi va fi religia Israelului
apostaziat, pentru că ei ţin la calea lor şi uită
calea Domnului. Adevărata religie, singura religie a
Bibliei, care propovăduieşte iertarea doar prin meritele
unui Mântuitor răstignit şi înviat, care mărturiseşte
neprihănirea prin credinţă în Fiul lui Dumnezeu, a fost
dispreţuită, vorbită de rău, ridiculizată şi lepădată...
Ce viitor ne aşteaptă, dacă nu reuşim să ajungem la
unitatea credinţei [1888]?”[4]
Din aceste cuvinte
solemne devine evident că biserica Laodiceei i-a permis
Izabelei să-i înveţe pe copiii ei închinarea la Baal.
Solia lui Ilie vine acum pentru a întoarce inimile
părinţilor către copii, şi inimile copiilor către
părinţii lor. „Atunci când Ilie se afla pe pământ, cea
mai mare lucrare a lui a fost înfrângerea Izabelei şi a
sistemului ei de învăţături, şi punerea în locul lor a
profeţilor Domnului, în şcolile lor. El va face acum
aceeaşi lucrare în mijlocul laodiceenilor.”[5] Laodiceei
Ahab îi spune: „Urmeaz-o pe Izabela, soţia mea.” Domnul
spune: „Ascultă solia lui Ilie şi urmează-Mă.”
[1]
Wm. Covert, „Jezebel,” The Advent Review and Sabbath
Herald, 15 oct. 1901, pag. 666, 667.
[2]
„După câte se pare, adoptarea acelui sistem de credinţă
alternativ în Israel nu a fost o alegere deliberată, ci
un compromis lent, treptat, nepremeditat, astfel că
închinarea la Yahweh a fost distorsionată de alternativă
chiar în mediul ei. O astfel de practică nu are
asemănare în mijlocul nostru, decât dacă ne gândim că
ideologiile unor euri autonome care protejează eul
conduc la compromis şi distorsionarea credinţei biblice”
(Walger Brueggemann, 1 & 2 Kings; Macon, Georgia:
Smyth & Helwys, 2000, pag. 190).
[3]
Ellen G. White, Marea luptă, pag. 583.
[4]
Ellen G. White, „Către Conferinţa Generală,” scrisoarea
B-24-1889, The Ellen G. White 1888 Materials,
pag. 444, 445.
[5]
Covert, idem, pag. 667.
