Cum poţi scrie
despre unul dintre cei mai intimi prieteni ai lui
Dumnezeu, despre care Dumnezeu a spus: „Nu tot aşa este
însă cu robul Meu Moise... Eu îi vorbesc gură către
gură, Mă descopăr lui nu prin lucruri grele de
înţeles...” (Num. 12:7, 8)? Cum poţi scrie despre
singurul om despre care Biblia spune că „Domnul l-a
îngropat” (Deut. 34:6), iar la sfârşitul veţii lui
Dumnezeu a spus: „În Israel nu s-a mai ridicat proroc ca
Moise pe care Domnul să-l fi cunoscut faţă în faţă”
(34:10). Este evident că Domnul, Dumnezeul care Îşi ţine
legământul, l-a iubit pe Moise şi i-a vorbit „faţă în
faţă, cum vorbeşte un om cu prietenul lui” (Ex. 33:11).
Ce privilegiu să studiem despre Moise, Sefora şi tatăl
ei, Ietro. Iată o istorisire plină de elementele soliei
prezentate în 1888.
Moise a fost o un
bărbat pus deoparte de Dumnezeu încă de la naştere şi
chemat în slujba Sa. El a fost un bărbat plin de
compasiune şi impresionat cu adevărat de asuprirea pe
care o sufereau conaţionalii săi evrei. Un bărbat nu
prea încet la mânie, ceea ce a făcut să fie nevoie să
fugă în Madian, unde pe parcursul a 40 de ani a devenit
„Moise, omul lui Dumnezeu,” prieten cu Dumnezeu, având o
dorinţă fierbinte de a vedea împlinite făgăduinţele
legământului lui Dumnezeu (vezi Ps. 90). În timp ce se
găsea acolo, s-a căsătorit cu Sefora (o femeie care
credea în Dumnezeul cel adevărat), fiica lui Ietro,
despre care Biblia sugerează că se închina altor
dumnezei. Dumnezeu a auzit gemetele poporului Său,
Israel, şi „Şi-a adus aminte de legământul Său făcut cu
Avraam, Isaac şi Iacov. Dumnezeu a privit spre copiii
lui Israel şi a luat cunoştinţă de ei” (Ex. 2:24, 25).
Moise păştea turma într-o zi, când a avut o întâlnire
divină cu Îngerul Domnului (Iahveh), care i-a apărut
dintr-un rug. Rugul nefiind mistuit de foc, i-a atras
atenţia lui Moise, şi el s-a întors pentru a vedea acest
spectacol. Dumnezeu a observat, l-a chemat din mijlocul
rugului şi i-a cerut să-şi scoată încălţămintea din
picioare, căci locul pe care călca era un pământ sfânt!
Ce chemare! Dumnezeu i-a spus: „Eu sunt... Dumnezeul lui
Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov”
(3:6). Dumnezeul legământului îl chema pe Moise la
acţiune. Dumnezeu spune ce planuri avea cu poporul Său
şi de îndată vedem cum Moise a devenit un prieten atât
de intim cu Dumnezeu, un om despre care Dumnezeu a putut
spune: „În Israel nu s-a mai ridicat proroc ca Moise pe
care Domnul să-l fi cunoscut faţă în faţă.” Moise I-a
zis lui Dumnezeu: OK, după ce voi spune poporului Tău
lucrurile pe care mi le-ai spus „şi le voi spune:
’Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi’ şi mă
vor întreba: ’Care este Numele Lui?’ ce le voi
răspunde?” (vers. 13). Uimitor! Dumnezeu îi răspunde şi
Moise spune: „Iată că n-au să mă creadă, nici n-au să
asculte de glasul meu. Ci vor zice: ’Nu ţi s-a arătat
Domnul!’” (4:1). Capitolul începe povestind cum Dumnezeu
îi oferă lui Moise dovezi palpabile ale puterii Lui, şi
atunci Moise spune: „Trimite pe altcineva” (vers. 13)!
Dar Dumnezeu cunoştea inima lui Moise şi a văzut în el
un om al credinţei, căruia îi putea vorbi „faţă în faţă,
cum vorbeşte un om cu prietenul lui.” Viaţa lui Moise va
fi marcată de aceste conversaţii extraordinare cu
Dumnezeu. Ce concepte 1888 putem regăsi în viaţa lui
Moise şi a rudelor lui? Iată doar câteva:
1. Crucea lui
Hristos
nu este doar provizorie, ci efectivă pentru întreaga
lume. Moise s-a căsătorit cu Sefora, o madianită,
probabil etiopiană. Ellen G. White ne spune că ea se
închina la adevăratul Dumnezeu (Patriarhi şi Profeţi,
pag. 383). Numeri 12:1 spune: „Maria şi Aaron au
vorbit împotriva lui Moise din pricina femeii etiopiene
pe care o luase el de nevastă; căci luase o femeie
etiopiană.” Doamna White spune că gelozia era cea care
aprinsese cearta (idem, pag. 384). Galateni 3:8 spune:
„Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea că Dumnezeu va
socoti neprihănite pe Neamuri, prin credinţă, a vestit
mai dinainte lui Avraam această veste bună: ’Toate
neamurile vor fi binecuvântate în tine.’” Pavel continuă
descriind blestemul lui Dumnezeu şi concluzionează
astfel: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii,
făcându-Se blestem pentru noi, fiindcă este scris:
’Blestemat e oricine este atârnat pe lemn’ pentru ca
binecuvântarea vestită lui Avraam să vină peste Neamuri,
în Hristos Isus” (vers. 13, 14). „Nu mai este nici
Iudeu, nici Grec; nu mai este nici rob nici slobod...”
(vers. 28).
2. Legământul cel
veşnic.
Trei întâmplări sunt semnificative. Prima: Fiii lui
Moise nu fuseseră circumcişi, şi după ce Dumnezeu l-a
chemat pe Moise, „a vrut să-l omoare” (Ex. 4:24).
Sefora, înţelegând imediat motivul, a luat o piatră
ascuţită şi „a tăiat prepuţul fiului său” (Ex. 6:2-8). A
doua întâmplare: Numeri 10:29-32 relatează cum Moise l-a
invitat pe Hobab, fiul lui Ietro, ca să meargă cu ei în
ţara făgăduită, invitându-l astfel să ia parte la
binecuvântarea lui Israel. În cea de-a treia întâmplare
sunt implicaţi amândoi, şi ea este relatată în Exodul
6:2-8, unde Dumnezeu îi repetă legământul cel veşnic lui
Moise şi îi cere să îl spună israeliţilor. Mai întâi de
toate, observăm că legământul a fost întotdeauna, încă
de la început, făgăduinţa unilaterală a lui Dumnezeu de
a împlini totul pentru poporul Său. Astfel, în Geneza
17, circumcizia a devenit semnul legământului – o
„tăiere” a dependenţei de firea pământească şi trăirea
doar prin cuvântul lui Dumnezeu. Sefora a înţeles că
misiunea lui Moise nu va depinde de forţa sau puterea
lui, ci doar de credincioşia lui Dumnezeu şi Duhul Său,
aşa că a înfăptuit cu curaj actul circumciziei. În
legământul din Exodul 6, ca în toate celelalte
legăminte, vedem şi făgăduinţa a patru lucruri:
sfinţirea, împăcarea, evanghelismul (a avea pe inimă
vestirea evangheliei), şi îndreptăţirea (compară cu Ier.
31:31-34 şi Evr. 8:10-12). Atunci când apreciem
făgăduinţele măreţe şi preţioase ale lui Dumnezeu şi
vestea bună a evangheliei, nu putem să tăcem. Spunem
prietenilor, familiei, vecinilor şi lumii, aşa cum Moise
i-a spus lui Hobab. „Şi pe străinii, care se vor lipi de
Domnul ca să-I slujească şi să iubească Numele
Domnului... îi voi aduce la muntele Meu cel Sfânt...
Arderile lor de tot şi jertfele lor vor fi primite pe
altarul Meu, căci Casa Mea se va numi o casă de
rugăciune pentru toate popoarele” (Is. 56:6, 7; vezi şi
Rom. 11:11-19).
3. Credinţa lui
Isus.
După ce Dumnezeu l-a eliberat pe Israel din robia
egipteană, Ietro a reunit familia în pustie. „Moise a
istorisit socrului său tot ce făcuse Domnul împotriva
lui Faraon şi împotriva Egiptului, din pricina lui
Israel, toate suferinţele care veniseră peste ei pe drum
şi cum îi izbăvise Domnul din ele” (Ex. 18:8). Ietro s-a
bucurat la aceste veşti şi a zis: „Binecuvântat să fie
Domnul...! ...Cunosc acum că Domnul este mai mare decât
toţi dumnezeii...” (18:9-11). Raportul spune că Ietro „a
adus lui Dumnezeu o ardere de tot şi o jertfă de
mâncare.” După jertfă, Ietro i-a dat lui Moise un sfat
inspirat de Dumnezeu. Acest episod are multe de spus
despre solia pentru vremea sfârşitului. În 1888, acestei
biserici i-a fost dată o solie care urma să creeze
unitate în poporul lui Dumnezeu. „Domnul, în marea Sa
îndurare, a trimis o foarte preţioasă solie prin fraţii
Waggoner şi Jones. Această solie urmăreşte să aducă mai
proeminent în faţa lumii pe Mântuitorul răstignit... Ea
prezintă îndreptăţirea prin credinţa în Garant: invită
poporul să primească neprihănirea lui Hristos...” (Mărturii
pentru predicatori, pag. 91, 92). „Timpul încercării
este chiar asupra noastră, căci marea strigare a celui
de-al treilea înger a şi început prin descoperirea
neprihănirii lui Hristos, Mântuitorul iertător de
păcate. Acesta este începutul luminii îngerului a cărui
slavă va umple tot pământul” (Selected Messages,
vol. 1, pag. 363). „Mulţi mi-au scris întrebând dacă
solia (din 1888) îndreptăţirii prin credinţă este solia
îngerului al treilea, iar eu le-am răspuns: ’Este cu
adevărat solia îngerului al treilea’” (Review and
Herald, 1 aprilie 1890). „Îndreptăţirea prin
credinţă,” „neprihănirea lui Hristos, Mântuitorul
iertător de păcate.” Noi suntem îndreptăţiţi prin
credinţa lui Isus. Acest lucru este confirmat în multe
din scrierile lui Pavel. Vestirea soliei evangheliei
despre credinţa lui Isus, Mântuitorul iertător de
păcate, atrage de la sine un răspuns plin de credinţă
din partea noastră. Credinţa lui Isus nu a privit la
realitatea prezentă (la faptul că eram păcătoşi,
nelegiuiţi, vrăjmaşi, etc.), ci a văzut în omenirea
căzută ce putea deveni printr-o dragoste răscumpărătoare
– o perlă de mare preţ – şi S-a dezbrăcat pe Sine pentru
noi. Credinţa vede lucrurile care sunt, nu ca şi cum ar
fi, ci aşa cum pot deveni. Atunci când primim
îndreptăţirea prin credinţa lui Isus, extindem aceeaşi
credinţă şi la alţii. Moise şi-a tratat socrul pe
principiul „ca şi cum” (Rom. 4:17) şi socrul lui a
răspuns şi a adus jertfă Dumnezeului creator. Evanghelia
îndreptăţirii prin credinţa trăită în viaţa
credinciosului va lumina acest pământ cu slava celui
de-al treilea înger. Moise rezumă adevărul evangheliei
adus la lumină şi viaţă în 1888 şi ne spune că Dumnezeu
este agape. El a fost în căutarea omenirii încă
de la creaţiune, a extins legământul cel veşnic la noi,
şi a îndreptăţit omenirea prin credinţa lui Isus, care
L-a făcut să coboare şi să ia asupra Sa o natură care
nu-I aparţinea prin naştere, să devină Mântuitorul
iertător de păcate, să devină membru al omenirii, şi să
moară pe cruce. El ne cere să răspundem cu o credinţă
care manifestă aceeaşi atitudine faţă de alţii.
Moise nu şi-a abătut deloc privirea de la Dumnezeul pe
care a ajuns să Îl cunoască intim. Un Dumnezeu cu care
putea vorbi faţă în faţă, un Dumnezeu căruia I-a amintit
de mai multe ori că egiptenii şi neamurile erau încă
acolo şi că omorârea poporului Lui nu era o idee prea
bună. I-a reamintit lui Dumnezeu că El este un Dumnezeu
care abundă în „hesed” – expresia legământului
prin excelenţă. Hesed este dragostea durabilă a
legământului, descrisă cel mai bine în imnul: „O,
dragoste care nu îmi dai drumul!” Acesta este hesed-ul
lui Dumnezeu. „Dar de atunci, în Israel nu s-a mai
ridicat proroc ca Moise pe care Domnul să-l fi cunoscut
faţă în faţă” [trad. engl.]. Daţi slavă lui Dumnezeu!
