Textul de memorizat pentru acest studiu conţine solia 1888 care va pregăti un popor pentru a fi luat la cer la cea de-a doua venire a lui Isus. „...Aţi fost născuţi din nou nu dintr-o sămânţă, care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne în veac. Căci orice făptură este ca iarba şi toată slava ei, ca floarea ierbii. Iarba se usucă şi floarea cade jos, dar Cuvântul Domnului rămâne în veac. Şi acesta este Cuvântul, care v-a fost propovăduit prin Evanghelie” (1 Petru 1:23-25). Petru vorbeşte despre naşterea din nou. Naşterea noastră în această lume dintr-o mamă şi un tată este dintr-o sămânţă care poate putrezi. Nu va rămâne în veac, ci va trece ca iarba care se usucă într-o zi fierbinte de vară. Ce va rezista arşiţei din timpul de criză care ne stă înainte?

Cuvântul lui Dumnezeu este cel care rămâne în veac. Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea în Hristos Isus. Acest cuvânt este dintr-o sămânţă care nu poate putrezi. Fiind născuţi din nou din acest cuvânt, planta lui Dumnezeu va deveni un sequoia în pădurea lui Dumnezeu, care va rezista infernului de foc.

Petru ia acest text din Isaia 40, care cuprinde o prezentare minunată a soliei evangheliei care va lumina pământul cu slava Sa, dar începe cu o solie pentru poporul lui Dumnezeu. „Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu, zice Dumnezeul vostru. Vorbiţi bine Ierusalimului şi strigaţi-i că robia lui s-a sfârşit, că nelegiuirea lui este ispăşită; căci a primit din mâna Domnului de două ori cât toate păcatele lui” (Is. 40:1, 2). Expresia „de două ori cât toate păcatele lui” înseamnă că pedeapsa a fost pe măsura nelegiuirii. Ierusalimul fusese necredincios lui Dumnezeu şi astfel fuseseră permise invaziile asirienilor şi, în viitor, ale babilonienilor. Dar cuvântul de mângâiere din partea lui Dumnezeu este că El iubeşte Ierusalimul şi îi iartă nelegiuirea.

Dumnezeu va trimite un glas, o solie, pentru a-I pregăti calea. „Un glas strigă: ’Pregătiţi în pustie calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru!’” (Is. 40:3). Desigur, Ioan Botezătorul este recunoscut ca fiind împlinirea acestei profeţii. Lucrarea lui a fost aceea de a anunţa: „Orice vale să fie înălţată, orice munte şi orice deal să fie plecate, coastele să se prefacă în câmpii şi strâmtorile în vâlcele!” (Is. 40:4). Inima care este umilită înaintea Domnului va fi înălţată. Spiritul trufaş şi lăudăros va fi plecat. Căile ocolite şi sinuoase ale vieţii vor fi îndreptate. Şi drumurile denivelate şi pline de gropi vor fi nivelate. Într-adevăr, Ioan Botezătorul a fost un semn pentru generaţia lui despre prima venire a lui Mesia.

Acum profeţia lui Isaia ia o întorsătură care depăşeşte cu mult lucrarea lui Ioan: „Atunci se va descoperi slava Domnului şi în clipa aceea orice făptură o va vedea; căci gura Domnului a vorbit” (Is. 40:5). Această descoperire globală a caracterului plin de dragoste al lui Dumnezeu este marea strigare a soliei îngerului al treilea care este binecuvântată cu revărsarea Duhului Sfânt în ploaia târzie. Ioan Descoperitorul a vorbit despre aceasta: „După aceea am văzut pogorându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui” (Apoc. 18:1). Începutul acestei solii a ajuns la poporul Său în 1888.

Dumnezeu a dat poporului Său o solie şi o experienţă unice despre îndreptăţirea prin credinţă, neînţelese de bisericile şi religiile lumii. Iertarea păcatelor însoţită de curăţirea de păcat. Lucrarea de refacere realizată de Hristos ca Mare Preot al nostru în sanctuarul ceresc este absolut esenţială, ca şi jertfa de pe cruce, pentru a pregăti pe poporul Său pentru cea de-a doua venire. De aceea îndreptăţirea prin credinţă şi solia despre sanctuar reprezintă adevăr prezent.

Solia lui Ioan Botezătorul va fi cu mult mai amplă în zilele dinaintea revenirii lui Hristos. Glasul anunţă o solie de la Dumnezeu pentru poporul Său. „Un glas zice: ’Strigă!’ Şi eu am răspuns: ’Ce să strig?’ ’Orice făptură este ca iarba şi toată strălucirea ei ca floarea de pe câmp. Iarba se usucă, floarea cade, când suflă vântul Domnului peste ea.’ În adevăr, poporul este ca iarba: iarba se usucă, floarea cade; dar cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac” (Is. 40:6-8). Dumnezeu compară omenirea cu iarba de pe câmp şi cu florile care împodobesc coastele dealurilor. Vara căldura le ofileşte.

Ce sunt expresiile omului de îndoială şi criticism la adresa Bibliei, când după un număr mic de zile ajunge în mormânt şi se transormă în ţărână, dar cuvântul lui Dumnezeu rămâne în veac? Ce este mândria lucrătorilor bisericii cu privire la marile instituţii şi realizări pe plan mondial, când omul este iarbă? Dar cuvântul Domnului rămâne în veac.

Ultima solie pe care Dumnezeu o prezintă poporului său şi lumii aruncă slava omului în ţărână înaintea crucii lui Isus Hristos. Acesta este cuvântul Dumnezeului nostru care va rămâne în veac.

Când poporul lui Dumnezeu va aprecia cu adevărat că Isus a murit suferind blestemul morţii a doua pe care trebuia să-l sufere ei, atunci se vor naşte din nou dintr-o sămânţă care nu poate putrezi. Ei vor renunţa la toată mândria. Va avea loc pocăinţa veacurilor şi o întoarcere de la păcat. Dumnezeu va demonstra prin ei puterea evangheliei Sale. Duhul Sfânt va însoţi solia evangheliei cu putere pe măsura ploii târzii, aşa cum s-a întâmplat în vremea ucenicilor, la Cincizecime.

Atunci despre ei se va spune pe bună dreptate: „Suie-te pe un munte înalt, ca să vesteşti Sionului vestea cea bună; înalţă-ţi glasul cu putere, ca să vesteşti Ierusalimului vestea cea bună; înalţă-ţi glasul, nu te teme şi spune cetăţilor lui Iuda: ’Iată Dumnezeul vostru!’” (Is. 40:9). Dumnezeu urmează să-Şi aşeze biserica pe un munte pentru ca lumea să o vadă. Când îi aşează în lumina reflectoarelor, nu vor mai vesti evanghelia eului, ci: „Iată Dumnezeul vostru!”