În această săptămână îi vom permite lui E.J. Waggoner, unul dintre solii 1888, să „vorbească” pe această temă.

„Pentru ca un om să trăiască şi să moară fericit, trebuie să creadă în Domnul Isus Hristos.” Aceste cuvinte au putut fi citite recent într-un jurnal religios şi am auzit foarte des expresii similare. Exprimarea unui astfel de sentiment este dovada unui concept foarte imatur despre religie şi scopul ei. Noi credem că un astfel de concept despre religie este dăunător, pentru următoarele motive:

1. El cultivă egoismul, ceea ce se află la polul opus adevăratei religii. A face din fericire principiul singular sau călăuzitor al religiei, înseamnă a îndrepta atenţia individului către propria-i persoană, nu către Dumnezeu. Dragostea ar trebui să fie izvorul fiecărui gest al creştinului. Înaintea noastră sunt puse atât răsplata celor neprihăniţi, cât şi pedeapsa celor nelegiuiţi, pentru a ne stimula atât prin speranţă, cât şi prin frică; totuşi acestea nu constituie concepte călăuzitoare principale ale religiei. „Dragostea desăvârşită izgoneşte frica” [1 Ioan 4:18, KJV]. Este un lucru cert faptul că atunci când cineva este condus de spiritul lui Hristos, care a spus: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis şi să împlinesc lucrarea Lui,” nu-şi va îndeplini lucrarea cu frica de consecinţele care ar urma dacă ar lăsa-o neîmplinită. La naşterea lui Hristos, îngerii au cântat: „Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui” (Luca 2:14). Iar prima poruncă este: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta,” şi a doua este: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” În adevărata religie nu există loc pentru gânduri egoiste; slava lui Dumnezeu şi binele semenilor noştri constituie toată datoria noastră. Singura preocupare pe care creştinul trebuie să o aibă cu privire la propria sa persoană este să se păstreze neîntinat de lume.

2. Conceptul este dăunător pentru că tinde să îi descurajeze pe cei care îl susţin. Dacă un om crede că fericirea este rezultatul sigur şi neschimbător al credinţei în Hristos, în mod cert va fi descurajat atunci când vor apărea necazurile, şi cu siguranţă vor apărea. Atunci când tesalonicenii aveau necazuri, Pavel le-a scris „ca nimeni din voi să nu se clatine în aceste necazuri; căci ştiţi singuri că la aceasta suntem rânduiţi” (1 Tes. 3:3). Este suficient pentru ucenic dacă Îl are pe Domnul său, iar El a fost „om al durerii şi obişnuit cu suferinţa” [Is. 53:3]. Astfel că le spune ucenicilor Săi: „Dacă m-au prigonit pe Mine şi pe voi vă vor prigoni” [Ioan 15:20]. „Ba încă, va veni vremea când, oricine vă va ucide, să creadă că aduce o slujbă lui Dumnezeu.” „În lume veţi avea necazuri” [Ioan 16:2, 33]. Adevărat, creştinului îi va sălta inima de bucurie în toate necazurile [2 Cor. 7:4], totuşi vor fi necazuri.

3. Conceptul conform căruia fericirea este un element constant al credinţei în Hristos este dăunător, pentru că tinde să genereze speranţe false. Păcătosul liniştit şi creştinul cu numele, care „trăiesc fără grijă în Sion” [Amos 6:1] şi care au acest concept, îşi imaginează că se află într-o stare bună. Nu au nicio problemă, aşa că îşi imaginează că Domnul trebuie să fie mulţumit de ei. Uită că „Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte” [Evr. 12:6]. Neprihănitul Iov a suferit într-un mod aproape inimaginabil, în timp ce nelegiuiţii, despre care vorbeşte David, nu aveau necazuri ca alţi oameni, şi nici nu erau loviţi ca alţi oameni. Ei aveau belşug, şi mai mult decât le putea dori inima. Şi aceasta pur şi simplu pentru că erau nelegiuiţi. Diavolul îşi poate permite foarte bine să îi lase pe aceşti slujitori ai săi să locuiască în pace, dar „toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus, vor fi prigoniţi” [2 Tim. 3:12].

O moarte fericită nu este, în sine, dovada evlaviei cuiva, nici un semn sigur că el va avea parte de fericire veşnică. Psalmistul spune despre cei răi: „Într-adevăr, nimic nu-i turbură până la moarte şi trupul le este încărcat de grăsime [tăria lor este neclintită, KJV].” (Ps. 73:4). Pe de altă parte, un om bun poate fi, ca şi Ezechia, tulburat profund de gândul apropierii morţii lui.

Într-un cuvânt, onoarea şi slava lui Dumnezeu trebuiesc puse înaintea propriei noastre fericiri. Da, fericirea n-ar trebui căutată niciodată. Dacă noi căutăm fericirea, cu siguranţă ne va scăpa, deşi am putea fi satisfăcuţi de contrafaceri ale ei. Dacă Îi dăm slavă lui Dumnezeu, lucrul acesta constituie în sine adevărata fericire sau binecuvântare, pentru că Hristos declară că cei ce plâng sunt fericiţi. Şi aceasta ar trebui să fie dovada nebuniei de a te încrede în sentimente în orice situaţie. Temelia speranţei şi a încrederii creştine nu este sentimentul, ci cunoaşterea. În mijlocul încercărilor teribile, creştinul poate spune: „Ştiu că Răscumpărătorul meu este viu;” şi deşi ar putea avea sentimentul că din cauza sărăciei şi a statutului umil, este dispreţuit de oameni, dacă păzeşte „poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus,” va avea, nu sentimentul, ci certitudinea faptului că este pe placul lui Dumnezeu. („Religion and Happiness,” The Signs of the Times, 17 iunie 1886, pag. 358, 359).

 

Am început un nou an minunat. Fraţi şi surori, colegi şi prieteni v-au urat „Un an nou fericit!” Dar vreau să vă opriţi un minunt şi să meditaţi la următoarea întrebare: „Sunteţi fericiţi – pe deplin fericiţi?” Poate că veţi înţelege mai bine la ce mă refer dacă vă voi povesti despre opt bărbaţi cărora li s-a pus cândva aceeaşi întrebare.

Erau prieteni vechi şi călătoreau împreună. De-odată s-au întrebat unii pe ceilalţi: „Eşti fericit – pe deplin fericit?”

Bancherul a fost primul care a răspuns. El a spus: „Am câştigat o mare avere. Am toţi banii de care aş putea avea nevoie toată viaţa. Am o familie încântătoare. Soţia mea şi copiii fac tot ce este posibil ca să am un cămin fericit. Totuşi nu sunt fericit. Există un lucru care mă tulbură atât de mult încât îmi otrăveşte toată bucuria; acel lucru este gândul că toate aceste bunuri, toate aceste bogăţii, această familie minunată, nu durează la nesfârşit şi în curând le voi pierde pentru totdeauna.”

Colonelul, care fusese comandantul multor soldaţi, a spus: „Am cunoscut bucuriile unui soldat şi triumful în război. Cât de mândru m-am simţit când, în fruntea soldaţilor mei, l-am biruit pe duşman; sau când, după victorie, mi-am auzit numele menţionat cu cinste de către comandantul şef. Dar într-o zi, văzând un ofiţer întins pe câmpul de luptă şi trăgând să moară, am încercat să-l ridic. ’Mulţumesc,’ a spus muribundul, ’dar este prea târziu! Toţi suntem datori cu o moarte: gândeşte-te la asta!’ Şi cu ultima suflare, a spus din nou: ’Toţi suntem datori cu o moarte!’ Nu voi putea uita aceasta niciodată, niciodată. Aceste cuvinte teribile mă urmăresc zi şi noapte. Am momente de bucurie; dar, nu, prieteni – nu sunt pe deplin fericit.”

Următorul bărbat care a răspuns întrebării era un om foarte învăţat care îşi reprezentase ţara printre alte naţiuni. El a spus: „Am primit numeroase onoruri. La fiecare pas îmi este arătată recunoştinţă publică. Totuşi îmi doresc ceva şi nu ştiu ce; inima mea este goală. Toate onorurile din lume nu pot vindeca dorinţa secretă a inimii mele.”  

Poetul a spus: „Chiar din tinereţea mea am avut darul minunat al scrierii. Acest dar al meu a fost lăudat de toată lumea. Foarte mulţi oameni mi-au spus că gloria mea va fi nemuritoare. Dar ce reprezintă o astfel de nemurire? Laudele oamenilor nu mă satisfac. Îmi doresc o nemurire mai bună. Şi cum nu am nicio garanţie că o voi primi, nu sunt pe deplin fericit.”

Omul lumesc a spus: „Eu nu am astfel de nemulţumiri amare. Este adevărat că uneori mă simt împovărat, dar şi ce dacă? Continui să fiu vesel. Merg la teatru, la baluri, la concerte, şi la tot felul de distracţii.” „Dar,” a spus unul dintre prietenii săi, „când vei îmbătrâni, te vei îmbolnăvi şi te va ajunge sărăcia, ce se va alege de distracţiile tale?” „Atunci,” a răspuns omul lumesc, „presupun că va trebui să renunţ la ele.” „Dar,” a continuat prietenul său, „când te gândeşti că la un moment dat ţi-ai putea pierde plăcerile, eşti pe deplin fericit?” „Nu,” a răspuns omul lumesc, cu un ton scăzut, „nu sunt cu adevărat fericit.”

Bătrânul avocat a spus: „Am şaptezeci de ani. Sunt sănătos, bogat, am un nume bun şi un cămin fericit. Obişnuiam să aştept cu nerăbdare această perioadă de relaxare şi odihnă. Dar acum, că am ajuns aici, orele par prea lungi. M-am plictisit de ziare şi cărţi, şi nu ştiu ce să mai fac. Nu sunt pe deplin fericit.”

Apoi, bărbatul care pretindea a fi creştin, dar care în realitate nu era, a spus: „Cred în Dumnezeu. În fiecare zi citesc din Biblie şi mă rog. În sabat locul meu nu este niciodată gol în casa lui Dumnezeu. Dar conştiinţa mea nu este liniştită; nu am pace şi fericire. Moartea, care se furişează pe nesimţite, mă umple de spaimă. Eu văd mereu în Dumnezeu un Judecător sever şi mânios; şi gândul de a mă prezenta înaintea Lui cu păcatele mele nenumărate, mă umple de groază. Nu, nu sunt deloc fericit.”

Al optulea bărbat era un medic, creştin adevărat. El a spus: „Dragii mei prieteni, nu sunt surprins să aud ceea ce aţi spus. Biblia învaţă, şi noi am demonstrat că este adevărat acest lucru, că nici banii, nici gloria, nici onorurile, nici cunoştinţa, nici altceva din lumea aceasta, nu ne pot face pe deplin fericiţi. Dumnezeu ne-a creat pentru El Însuşi; şi atâta timp cât nu ne predăm Lui, suntem plini de nelinişte şi dor. În tinereţea mea nu ştiam ce înseamnă să fii creştin, şi deşi mă descurcam bine în afaceri, nu ştiam ce este fericirea. Dar bunătatea lui Dumnezeu mi-a descoperit o altă cale. Biblia mi-a arătat că eram un păcătos, şi că dacă nu primeam ajutor, aş fi fost pierdut cu siguranţă. Apoi am citit despre cum Hristos a venit, a suferit şi a murit pentru a fi Mântuitorul meu. De atunci mi-am întors privirile către El, regretând păcatele care i-au produs suferinţă. Am crezut că mă va ierta, pentru că aşa a spus. Şi El mi-a spălat toate păcatele, mi-a dat pace şi bucurie mai mult decât pot spune în cuvinte. Am încredere în Isus, Îl consider cel mai bun Prieten al meu, şi cu tăria pe care mi-o oferă, încerc zi de zi să trăiesc ca şi cum El ar trăi în locul meu.” „Aşadar, tu eşti pe deplin fericit?” a întrebat unul dintre bărbaţi. „Da, prietene, am încredere în Cel care Şi-a dat Fiul pentru ca eu să fiu fericit în această lume şi în lumea viitoare.”

Acum, scumpul meu copil, tu eşti pe deplin fericit? Doar Biblia ne arată calea către adevărata fericire. Citeşti Biblia? Te-ai predat lui Isus? Încerci zi de zi să fii ca El? Îi ceri din toată inima să te ajute? Şi crezi că face acest lucru? Dacă da, atunci ai acea fericire pe care omul nu o poate da, şi nu o poate lua. Ea începe pe acest pământ şi va fi desăvârşită pe noul pământ, unde va fi plinătatea bucuriei şi a plăcerilor pentru totdeauna.

Vă rog să învăţaţi acest verset şi să îl repetaţi în fiecare zi a noului an: „Ferice de cine are ca ajutor pe Dumnezeul lui Iacov, ferice de cine-şi pune nădejdea în Domnul, Dumnezeul său!” (Ps. 146:5). („Are You Happy?,” The Present Truth, 29 decembrie 1892, pag. 413).