Studiul din
această săptămână este despre speranţă. În ce ne punem
speranţa? Ce anume sperăm; de ce sperăm acel lucru;
către ce anume ar merita să se îndrepte speranţa
noastră?
Lucrând în
domeniul medical, am avut ocazia să tratez oameni care
nu mai aveau nicio speranţă. Trupurile lor erau distruse
de boli pentru care nu există tratament; sau erau
distruşi pe plan psihologic ca rezultat al presiunii
emoţionale care le epuizase mecanismele de rezistenţă.
Se părea că nu există ajutor pentru ei de nicăieri.
Aceia care se
confruntau cu perspectiva morţii şi care pretindeau că
„Îl cunosc pe Dumnezeu” dar erau nesiguri cu privire la
situaţia lor înaintea Lui, se găseau în situaţia cea mai
nefericită. Deseori am ascultat oameni care, simţind
povara vinei personale pentru păcatele comise, se
plângeau că şi dacă ar fi făcut „tot posibilul” tot nu
aveau nicio garanţie că Dumnezeu i-ar fi primit. Ei
sperau să câştige cerul, dar nu erau siguri dacă au
făcut suficient pentru a-şi asigura viaţa veşnică. O
astfel de „speranţă” nu le aducea nicio mângâiere. De
ce?
E.J. Waggoner s-a
referit la situaţii similare. „Cât de des auzim pe
cineva spunând: ’Sunt atât de păcătos, încât îmi este
teamă că Domnul nu mă va primi!’ Chiar şi aceia care au
mărturisit mult timp că sunt creştini îşi doresc
deseori, plini de tristeţe, să fi avut siguranţa
primirii lor de către Dumnezeu” (The Glad Tidings,
pag. 12).
Poate că aceste
persoane suferă pentru că depind de propria lor
neprihănire în locul adevăratei neprihăniri care se
găseşte în Hristos. Sau poate că atenţia lor nu a fost
îndreptată în direcţia corectă, fiind centrată asupra a
ceea ce cred ei că ar trebui să realizeze, în locul a
ceea ce Hristos a realizat deja pentru ei. Oricare ar fi
motivul, aceşti oameni au nevoie de vestea bună.
Solia 1888 oferă
vestea bună: „Dar Domnul nu dă niciun motiv pentru
astfel de îndoieli. Acceptarea noastră este garantată
pentru totdeauna. Hristos ne-a răscumpărat şi a plătit
preţul” (idem).
Studiul nostru
din data de 20 mai spune: „La cruce, Isus, Cel prin care
au fost făcute toate lucrurile (Col. 1:16), S-a dat pe
Sine ca plată pentru păcatele noastre. Isus a murit în
locul nostru, a suferit pedeapsa care ni se cuvenea
nouă.”
Scriptura ne
spune că Isus nu doar a murit în locul nostru, ci, ca
„al doilea Adam, a suferit moartea colectivă în locul
nostru. „Căci dragostea lui Hristos ne constrânge [KJV];
fiindcă socotim că, dacă Unul singur a murit pentru
toţi, toţi, deci, au murit” (2 Cor. 5:14). Recunoaşterea
acestui fapt ne motivează să-I slujim în dragoste.
Pierderea pe care
primul Adam a cauzat-o pentru toată omenirea prin
răzvrătirea lui împotriva lui Dumnezeu, al doilea Adam a
anulat-o pentru toată omenirea (vezi Rom. 5:17-18).
Datoria a fost deja plătită, odată pentru toată
omenirea, prin viaţa şi moartea Mântuitorului nostru,
Isus Hristos. Aceasta este o veste bună uluitoare, şi
reprezintă lucrul pe care tânjesc să-l audă toţi oamenii
lipsiţi de speranţă din această lume. Dumnezeu deja îi
iubeşte şi i-a iertat.
Comentariul de la
studiul de luni ne spune că „prin Isus, avem iertare.”
Tatăl nostru iubitor a şters păcatele noastre sau le-a
aruncat şi „nu-Şi va mai aduce aminte de ele.” Isaia
44:22 spune: „Eu îţi şterg fărădelegile ca un nor şi
păcatele ca o ceaţă: întoarce-te la Mine, căci Eu te-am
răscumpărat” (trecut). Iertarea de la Dumnezeu este atât
de completă şi extinsă, încât a aruncat vina noastră
atât de departe cât este răsăritul de apus. Şi aceasta
este o veste bună foarte puternică.
Însă după ce ne
dă veşti aşa de bune, studiul de luni afirmă că „dacă
ceri împlinirea făgăduinţelor Sale de iertare în dreptul
tău, păcatele tale pot fi iertate de Dumnezeu,”
transformând astfel speranţa în incertitudine. Te-a
iertat Dumnezeu sau nu? Sunt păcatele tale „şterse” sau
nu sunt? Eşti sigur? Iertarea Sa aşteaptă un gest din
partea ta?
Introducând un
element de nesiguranţă, unul dintre cele mai puternice
aspecte ale evangheliei menit să motiveze schimbarea
inimilor oamenilor este astfel slăbit. Dacă iertarea lui
Dumnezeu aşteaptă ca eu să fac ceva mai întâi, atunci
centrul de acţiune este schimbat de la făgăduinţa lui
Dumnezeu la acţiunea mea dubioasă.
„Fericita noastră
nădejde” [Tit 2:13] se întemeiază pe făgăduinţa lui
Dumnezeu de a răscumpăra pe poporul său din păcatele
sale (Matei 1:21). „Jurământul a fost modul prin care
Dumnezeu a întărit legământul făcut cu Avraam. Acea
făgăduinţă şi acel jurământ făcut lui Avraam devin
temelia speranţei noastre, mângâierea noastră. Ele sunt
tari şi neclintite [Evr 6:19], pentru că jurământul Îl
prezintă pe Hristos drept Garantul, siguranţa noastră şi
’El trăieşte totdeauna’ [Evr. 9:25]. El ţine toate
lucrurile prin puterea Cuvântului Lui [Evr. 1:3]. ’Toate
se ţin prin El’ (Col. 1:17). De aceea, ’când Dumnezeu...
a venit cu un jurământ’ (Evr. 6:17), [care] este
mângâierea şi nădejdea noastră atunci când căutăm un
adăpost împotriva păcatului, El a garantat cu propria Sa
existenţă, şi cu întreg universul, mântuirea noastră. Cu
siguranţă, o temelie trainică a fost aşezată în Cuvântul
Său minunat, pentru nădejdea noastră” (pag. 72).
Binecuvântarea
este dată tuturor oamenilor. Pentru că ’după cum
printr-o singură greşeală, a venit o osândă, care a
lovit pe toţi oamenii, tot aşa, prin neprihănirea Unuia
darul gratuit a venit asupra tuturor oamenilor pentru
îndreptăţirea vieţii’ (Rom. 5:18). Dumnezeu, care nu
este părtinitor, ’ne-a binecuvântat cu tot felul de
binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în
Hristos’ (Efes. 1:3). Darul este al nostru ca să-l
păstrăm. Dacă este cineva care nu are această
binecuvântare, este pentru că n-a recunoscut darul, sau
l-a refuzat intenţionat” (pag. 66).
„’Vrei să predici
mântuirea universală?’ ar putea întreba cineva. Vrem să
predicăm doar ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu învaţă – că
’harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi
oamenii, a fost arătat’ (Tit 2:11). Dumnezeu a pregătit
mântuirea pentru fiecare om, şi i-a dat-o; dar
majoritatea o refuză cu dispreţ şi o irosesc. Judecata
va descoperi faptul că mântuirea în plinătatea ei a fost
dată fiecărui om şi că cei pierduţi au dat cu piciorul
în mod intenţionat averii ce le revine ca moştenire”
(pag. 13-14).
„Moştenirea” face
parte din făgăduinţa legământului cel veşnic. Lui Avraam
Dumnezeu i-a făgăduit pământul şi neprihănirea necesară
pentru a-l poseda. „Acest dar al vieţii veşnice este
inclus în moştenirea făgăduită, pentru că Dumnezeu a
făgăduit pământul lui Avraam şi seminţei sale ’în
stăpânire veşnică’ (Gen. 17:8). Este o moştenire a
neprihănirii, făgăduinţa că Avraam va fi moştenitorul
lumii fiind primită prin neprihănirea prin credinţă.
Neprihănirea, viaţa veşnică, şi un loc în care să
trăieşti veşnic – toate acestea sunt incluse în
făgăduinţă, şi ele sunt tot ceea ce poate fi dorit sau
dat” (pag. 70-71).
Scriptura ne
spune că deşi Dumnezeu i-a făgăduit lui Avraam această
minunată moştenire, Avraam nu a avut „nici măcar o palmă
de loc” cât a trăit pe acest pământ (Fapte 7:5). A eşuat
împlinirea făgăduinţei lui Dumnezeu? Sub nicio formă. Ea
este o făgăduinţă veşnică cu o împlinire veşnică.
Dumnezeu nu poate minţi. Făgăduinţa legământului cel
veşnic ne asigură „prin două lucruri care nu se pot
schimba şi în care este cu neputinţă ca Dumnezeu să
mintă, să găsim o puternică îmbărbătare noi, a căror
scăpare a fost să apucăm nădejdea care ne era pusă
înainte” (Evr. 6:18).
Speranţa noastră
se întemeiază pe nimic altceva decât făgăduinţa lui
Dumnezeu de a ne mântui prin lucrarea lui Hristos,
Mântuitorul nostru, Marele Preot, şi Împăratul care va
veni în curând. Dumnezeu ştie că făgăduinţele noastre
sunt „ca nişte funii de nisip.” Tot ce ne cere el este
să credem făgăduinţele pe care ni le-a făcut, şi să
răspundem adecvat.
O apreciere
sinceră, din inimă, a preţului mântuirii îl va
transforma pe cel mai josnic păcătos într-un păzitor
credincios al legii (vezi pag. 56 şi Rom. 6:16-23).
Aceasta este puternica veste bună după care lumea
tânjeşte – solia 1888 despre Hristos şi neprihănirea
Lui. Ea înseamnă să înveţi că prin darul lui Hristos ai
fost iertat de păcatele tale chiar înainte ca tu să
cunoşti suficient de multe încât să ceri acest lucru –
aceasta aduce speranţă şi mângâiere celor desnădăjduiţi.
Domnul să ne ajute să răspândim această veste bună pe
tot pământul. (Pentru studiu suplimentar, recitiţi
parabolele din Luca 15).
