Trebuie să fie dureros pentru oamenii inteligenţi să reziste într-o biserică demascată public pentru începuturile ei frauduloase. La fel, ar fi greu pentru noi, ca adventişti de ziua a şaptea, să mai fim fericiţi dacă accentul pe care l-am pus pe profeţiile din Daniel şi Apocalipsa s-ar dovedi greşit, cu argumentul că Daniel a fost scrisă în secolul doi î.Hr. în loc de secolul cinci, aşa cum se afirmă în carte. Noi acordăm o mare importanţă cărţilor Daniel şi Apocalipsa; dar dacă dovezile istorice şi arheologice ar compromite în mod serios istoricitatea lui Daniel, de exemplu, ar fi extrem de stânjenitor pentru noi!

Dar slavă fie adusă lui Dumnezeu pentru numeroasele descoperiri arheologice care au susţinut permanent istoricitatea Bibliei, în general. Povestirile sunt fascinante.

Mulţi creştini evanghelici păzitori ai duminicii preţuiesc, de asemenea, dovezile istorice şi arheologice care susţin Biblia. Un exemplu este celebra lucrare a lui Josh McDowell în câteva volume, Evidence That Demands a Verdict (Dovezi care impun un verdict) – un suport extraordinar, iar noi, adventiştii de ziua a şaptea, ne bucurăm să împărtăşim beneficiile unei cercetări aşa de prestigioase. Mulţi studenţi de la colegii şi universităţi sunt creştini datorită acestei lucrări.

Dar există descoperiri arheologice care bucură în mod deosebit inimile adventiştilor de ziua a şaptea. De aceea acordăm un interes aparte descoperirilor care au legătură cu Daniel. Chiar mulţi dintre creştini consideră povestirile despre Daniel ca mituri religioase (groapa cu lei, cuptorul încins, etc; sunt pur şi simplu prea miraculoase!), şi în acelaşi timp, desigur, au tendinţa de a discredita capitolele profetice din Daniel.

Să observăm un exemplu despre cum a stat Dumnezeu liniştit deoparte şi a permis criticilor să îi ridiculizeze pe „oamenii limitaţi” care cred povestirile din Daniel.

De exemplu, să ne gândim la Împăratul Belşaţar din Daniel 5:

a. Necredincioşii ne-au luat în râs, spunând că istoricii greci din vechime nu pomenesc de niciun împărat babilonian cu acest nume. Aşadar, „Daniel 5 este un mit.”

b. Apoi, în 1861, H.F. Talbot a publicat o rugăciune de pe inscripţiile cuneiforme pe care le descoperise, aparţinând lui Nabonidus care se ruga pentru Bel-shar-user, fiul lui cel mai mare. Dar nu se spunea că acesta ar fi fost împărat. Însă a dovedit că istoricilor greci din vechime le scăpase ceva!

c. Apoi, în 1882, G. Pinches a publicat un text din Cronica lui Nabonidus care îl prezenta pe Belşaţar în postul de „comandant-şef al armatei,” fiind „considerat împărat.” Dar tot nu se spunea că ar fi fost cu adevărat împărat. Dumnezeu, care a inspirat cartea lui Daniel, a continuat să tacă; El i-a lăsat pe critici să bată câmpii.

d. În final, în 1924, Sidney Smith a publicat o declaraţie cuneiformă clară conform căreia Nabonidus i-a „încredinţat împărăţia” fiului său cel mai mare, Belşaţar.

e. Dar şi-au recunoscut criticii greşeala? R.H. Pfeifer de la Harvard a spus: „Probabil că nu vom şti niciodată cum se face că autorul anonim [secolul doi] a aflat... că Belşaţar [amintit doar în scrierile babiloniene]... era împărat atunci când Cir a cucerit Babilonul.” Dr. Pfeifer, Daniel a fost acolo – de aceea ştia!

Mai există un mic detaliu care susţine poziţia pionierilor adventişti de ziua a şaptea în studiul cărţii lui Daniel, detaliu care este foarte puţin înţeles în prezent. Conducătorii din 1844 (Loughborough, Smith, Andrews, James şi Ellen White, de exemplu) au crezut că William Miller avea dreptate cu privire la „necurmatul” din 8:11-13, 11:31, şi 12:11, ca expresie exilică referitoare la păgânism. Era posibil ca acest termen să fi fost inventat în timpul robiei babiloniene de şaptezeci de ani? Acum, o descoperire în inscripţiile cuneiforme de pe Cilindrul lui Cir (rândul 7) foloseşte o expresie similară referitoare la păgânism. Aceasta nu este încă o dovadă completă, dar este interesant.

O altă descoperire foarte recentă arată că verbul ebraic rum tradus în KJV prin „a smulge,” în realitate înseamnă „a ridica,” „a înălţa.” Aceasta este semnificaţia compatibilă cu înălţarea păgânismului prin „cornul cel mic” pe care Ellen White îl descrie ca fiind „încorporat” în romanism (Tragedia veacurilor, pag. 50).

Hitiţii sunt menţionaţi în Biblie (de exemplu, Gen. 15:20), dar nu au fost amintiţi nicăieri în istoria seculară; de aceea, au spus criticii – „trebuie să fie un mit.” Hitiţii au fost în sfârşit descoperiţi arheologic ca un popor politic mare, larg răspândit.

În trecutul recent (1970) au fost descoperite tăbliţele din Ebla – 25.000, care conţin multe informaţii ce susţin din plin datele biblice. Povestirile confirmative sunt atât de numeroase, încât pare că Dumnezeu permite să fim ispitiţi de a deveni triumfalişti!

Şi în aceasta se ascunde un pericol: ca noi, creştinii, să ne mândrim cu certitudinile credinţei noastre. În acest fel riscăm să stârnim reticenţa unor inimi sensibile faţă de adevărul adevărat: ei ne aud vestind credinţa cu „date uimitoare” care conving mintea, dar nu impresionează inima.

Cei blânzi şi smeriţi cu inima sunt cei „flâmânzi şi însetaţi după neprihănire” (Mat. 5:5). Povestirile ar putea stârni interesul oamenilor pentru o perioadă, la fel cum predicarea lui Pavel din agora din Atena a stârnit interesul mulţimii adunate acolo. Campania evanghelistică desfăşurată de el acolo a avut rezultate slabe, cum se întâmplă deseori şi cu campaniile noastre (Fapte 17:33, 34).

Dar prezentarea lui „Hristos şi El răstignit” mişcă inimile, şi când Pavel a mers în Corint, el le-a spus oameilor că a învăţat acest adevăr atunci când a fost la Atena (1 Cor. 2:1, 2).