Profeţia despre prima venire şi împlinirea vremii. Atât Isaia cât şi Daniel au profetizat despre venirea lui Mesia. Isaia oferă informaţii despre misiunea lui Isus, iar Daniel prezice timpul exact când El va fi uns de Duhul Sfânt pentru misiunea Sa, şi timpul răstignirii Lui. Fără îndoială, prezicerile din aceste două cărţi au întărit credinţa lui Isus atât în primii ani ai lucrării Sale, cât mai ales în timpul scenelor finale ale vieţii Sale.

Daniel a prezis timpul lucrării publice a lui Isus. La scurt timp după botez, în anul 27 d.Hr., El a început să predice pocăinţa şi credinţa în evanghelie. „S-a împlinit vremea şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape” (Marcu 1:15). Singura „vreme” la care El se putea referi era perioada de şaptezeci de săptămâni/ani din Daniel 9:25 – „Să ştii, deci şi să înţelegi, că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului, până la Unsul (Mesia), la Cârmuitorul, vor trece şapte săptămâni; apoi... şaizeci şi două de săptămâni...” (timp profetic).

Luca prezintă misiunea Domnului citându-l pe Isaia. „Şi I s-a dat cartea prorocului Isaia. Când a deschis-o, a dat peste locul unde era scris: ’Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi, şi să vestesc anul de îndurare al Domnului’” (4:17-19).

Aceasta a fost predicată în biserica (sinagoga) din oraşul lui Isus, Nazaret. La început inimile membrilor adunării s-au înflăcărat, atmosfera, fără îndoială, s-a umplut de „amin-uri.” Dar aceasta, bineînţeles, nu a durat mult. Atunci când oamenii au înţeles că El se referea la încropeala lor, s-au tulburat atât de mult încât erau pe punctul de a-L omorî.

Legat de unul din pasajele recomandate pentru citire în această săptămână (Is. 52 – 53:12), ne gândim la împotrivirea şi respingerea misiunii şi a soliei Sale, dar şi la biruinţa şi moartea Sa. Nu doar naţiunea Sa a participat la respingerea soliei Sale de vindecare. Fără excepţie, fiecare naţiune şi fiecare persoană se opune lui Hristos şi neprihănirii Sale dacă nu are loc o schimbare prin puterea de provenienţă cerească.

În Isaia 52:1-15, profetul prezintă pe scurt lucrarea lui Hristos:

1. Lucrarea Lui pe pământ;

2. răstignirea Lui;

3. învierea Lui; şi

4. răscumpărarea realizată de El, care a uimit neamurile.

Capitolul 53 descrie suferinţele lui Mesia, profetizate cu 800 de ani înainte ca El să se facă trup şi să locuiască printre noi. Isus a murit pentru aceia care Îl urau.

53:6 stârneşte un interes deosebit. Mărturisirea făcută aici este atât colectivă, cât şi individuală: „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.” Aici este descrisă natura păcătoasă a rasei lui Adam. Însă, nu doar rasa, din punct de vedere colectiv, a rătăcit departe de Domnul, ci „fiecare” în mod special şi printr-o agravare deosebită şi-a văzut „de drumul lui.”

Acest pasaj conţine mărturisirea fiecărui păcătos care a păcătuit fără să aibă nicio scuză, împotriva luminii descoperite lui personal. Aici are loc o renunţare la orice pretenţie de neprihănire proprie. Semnul adevăratei pocăinţe şi mărturisiri, împreună cu altele similare, este specific fiecărei persoane pe care Duhul Sfânt o convinge de păcat. Următorul gând este cel mai complex; şi în acelaşi timp el este sursa celei mai mari speranţe pentru păcătos: „Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.” Cheia şi punctul central al profeţiei se găseşte în acest verset.

Ca să rezumăm: Hristos a luat asupra Sa fiecare păcat – atât personal, cât şi colectiv – şi a murit (Is. 53:6, 11). Datorită acestui lucru fiecare om a murit în moartea Sa. Nimeni nu este exclus. Versetul 6 aruncă lumină asupra termenilor „cu toţii” şi „fiecare”: „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.” Acest verset începe cu „toţi” condamnaţi, dar se încheie cu „toţi” mântuiţi. Isus a murit pentru fiecare dintre noi. Fiecare păcat al fiecărei persoane a fost pus asupra Lui. Aceasta este esenţa evangheliei – Hristos a murit pentru păcatul lui Adam; Hristos a murit pentru păcatele noastre; Hristos a murit pentru păcatele mele; Hristos a murit pentru păcatele tale.

Mai departe, Isaia a profetizat răstignirea lui Hristos. „El fusese şters [engl: cut off; n.tr.] de pe pământul celor vii şi lovit de moarte pentru păcatele poporului meu...” (Is. 53:8). Daniel a folosit acelaşi limbaj: „După aceste şaizeci şi două de săptămâni, unsul va fi stârpit [engl: cut off; n.tr.] şi nu va avea nimic” (Dan. 9:26). „Şi nu va avea nimic.” Nu! Niciodată! Tot ceea ce a suferit El a fost pentru noi (sublinieri adăugate).

Daniel nu se ocupă doar de profeţiile referitoare la patru imperii de pe pământ, ci el profetizează şi despre împotrivirea manifestată faţă de Hristos şi solia Sa. Spaţiul ne mai permite o singură ilustraţie. În capitolul doi, după ce parcurge pas cu pas istoria celor patru mari imperii, Daniel descrie amestecul de lut cu fier de la picioarele şi degetele picioarelor chipului visat de Nebucadneţar. Fierul, desigur, reprezintă etapa monarhiei Romei păgâne care a urmat republicii. Şi noi cântăm despre lut în imnul extraordinar bazat pe Isaia 64:8: „O, Doamne, tu eşti Tatăl nostru; noi suntem lutul, Tu olarul; şi noi toţi suntem lucrarea mâinilor Tale.” Lutul este folosit pentru a descrie poporul lui Dumnezeu. Lucrarea lui Dumnezeu este aceea de a ne modela pe noi conform voinţei Sale, la fel cum olarul modelează lutul.

Însă lutul se transformă în „mocirlă” [vezi KJV, Dan. 2:41, 43; Ps. 40:2; n.tr.]. El reprezintă în special creştinismul diluat din ultimele zile ale istoriei pământului, în timp ce se uneşte cu Noua Romă Imperială care urmează dispariţiei republicii. Toate religiile trebuie să aibă putere pentru a exista. Creştinismul trebuie să aibă puterea lui Dumnezeu. Puterea Lui este centrată pe evanghelia crucii (Rom. 1:16; 1 Cor. 1:18). Dar atunci când creştinismul se desparte de puterea lui Dumnezeu, el trebuie să se unească cu cea mai mare putere de pe pământ care, desigur, este statul.

Această unire a bisericii cu statul descrisă prin amestecul dintre metal şi minerale a fost împlinită o dată în biserica medievală, şi în protestantismul Angliei. Până la Declaraţia Americană de Independenţă şi Constituţia acestei Republici, nu a existat niciodată despărţire între biserică şi stat ca lege a Statelor Unite.

În ultimele zile ale istoriei pământului. Împlinirea amestecului dintre fier şi lut din profeţia lui Daniel a avut loc aproape pe deplin în urmă cu 119 ani în America în urma efortului hotărât al diferitelor entităţi religioase şi non-religioase. Un proiect de lege pentru impunerea păzirii duminicii a fost propus de către senatorul Blair din New Hampshire în mai 1888 şi retras la următoarea sesiune.

Dar s-a întâmplat ceva între cele două sesiuni – Minneapolis.

Acolo, când solia despre Hristos şi neprihănirea Sa nu a fost primită de majoritatea celor cărora le era adresată, Dumnezeu a trebuit să pună capăt proiectului lui Blair de păzire a duminicii. El ştia că fără „marea strigare” a soliei îngerului al treilea, poporul Său nu putea sta în picioare în strâmtorarea care ar fi urmat, dacă acea lege ar fi fost adoptată.

El ne invită acum pe toţi să „venim” la El pentru ca ura să fie îndepărtată şi pacea, bucuria şi neprihănirea să umple inimile acelora care răspund, se pocăiesc şi cred „evanghelia veşnică.”