Unul din versetele capitolului studiat săptămâna aceasta mi-a stârnit curiozitatea: „Te sfătuiesc să păzeşti porunca împăratului, şi aceasta datorită jurământului lui Dumnezeu” (vers. 2; KJV). Care este „jurământul lui Dumnezeu”? Folosind Biblia electronică, am descoperit că există doar unsprezece versete care conţin ambele cuvinte, „jurământ” şi „Dumnezeu,” şi doar unul dintre ele conţine expresia „jurământul lui Dumnezeu” (Ecl. 8:2).

În primele două versete rezultate în urma căutării găsim făgăduinţe ale unui om către alt om (vezi Gen. 50:25 şi 1 Împ. 18:10). Şi un al treilea verset ne spune că iudeii au făgăduit „cu blestem, şi au jurat, să umble în legea lui Dumnezeu” (Neem. 10:29; KJV). Cu alte cuvinte, ei au făgăduit că se vor supune lui Dumnezeu, asumându-şi blestemul dacă nu urmau să împlinească făgăduinţa. Aceasta ne aminteşte de Deut. 29:12-20, unde Moise a repetat legământul lui Dumnezeu înaintea copiilor lui Israel. Contextul mai larg al acestui eveniment este profeţia despre eşecul lui Israel de a împlini făgăduinţa, eşec situat încă în viitor, şi robia babiloniană care a decurs de aici (29:25 – 30:3). La întoarcerea Israelului din robia babiloniană, ei şi-au repetat făgăduinţa de a asculta, făgăduind cu „blestem şi [jurământ]” că vor umba „în legea lui Dumnezeu” (compară cu Ex. 19:8). În cei şaptezeci de ani de robie nu învăţaseră cât de inutile sunt făgăduinţele omului de a asculta.

După restabilirea Israelului ca naţiune politică şi evenimentele relatate de Neemia, urmează patru sute de ani de tăcere a Bibliei. Până la vremea când a venit Mesia, poporul lui Israel devenise un adept al „păzirii legii.” Ei erau hotărâţi să facă tot ce le stătea în putere pentru a evita blestemul neascultării, şi în consecinţă au dezvoltat un sistem complex de legalism care efectiv îi baricada faţă de vecinii lor păgâni. Adoptarea închinării la zeii păgâni nu îi mai preocupa în mod serios. Dar continua să existe o problemă cumplită care a condus la respingerea lui Mesia şi a soliei Lui bazate pe credinţă

Înainte de a explora mai departe această idee, o altă secţiune a Scripturii merită atenţia noastră. Ezechiel le-a prezentat o ghicitoare sau o parabolă lui Zedechia şi suitei lui prin care Dumnezeu îi denunţa că nu au reuşit să păzească jurământul-legământ făcut cu Nebucadneţar (cap. 17).

Ca parte a tratatului său diplomatic cu naţiunile cucerite, Nebucadneţar a insistat ca împăratul subjugat să semneze ceea ce este cunoscut sub numele de „contract de suzeranitate.” Contractele de suzeranitate au fost implementate pentru prima oară de către hitiţi cu aproape o mie de ani înainte ca Nebucadneţar să ajungă la putere. Contractul era un mijloc eficient de a păstra sub control naţiunea cucerită, şi de obicei conţinea atât „binecuvântări,” cât şi „blesteme” faţă de vasal.

În contractul sau legământul de suzeranitate, împăratul cucerit se angaja să îndeplinească anumite stipulări, care includeau (printre altele) alianţa politică cu împăratul cuceritor (nicio alianţă cu alte naţiuni), acordul de a plăti taxe, şi făgăduinţa de a se supune explicit tuturor legilor şi edictelor date de suzeran. Dacă vasalul era de acord cu condiţiile, atunci poporul său urma să trăiască într-o pace relativă. Astfel, legământul suzeranului era un contract reciproc. Suzeranul îi făgăduia vasalului protecţie şi pace în schimbul supunerii vasalului faţă de el şi zeii lui. Într-o înţelegere reciprocă, fiecare parte se angaja faţă de cealaltă că va împlini condiţiile.

Zedechia făcuse o astfel de făgăduinţă faţă de Nebucadneţar, dar nu împlinise prima condiţie: alianţă exclusivă cu Nebucadneţar. „...El s-a răsculat împotriva lui şi a trimis soli în Egipt, ca să-i dea cai şi un mare număr de oameni” (Ez. 17:12-15). Aşa cum a avertizat Solomon, dacă faci o făgăduinţă unui împărat, este „înţelept” „să păzeşti porunca împăratului,” căci făcând astfel nu te „va atinge nicio nenorocire.” Naţiunea Israelului a suferit robia profetizată pentru că Ioachim şi Zedechia s-au răzvrătit atât împotriva Domnului cerului şi al pământului, cât şi împotriva lui Nebucadneţar (vezi Profeţi şi regi, pag. 422-447).

„De aceea, aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: ’Pe viaţa Mea că, întrucât [Zedechia] a nesocotit jurământul Meu, şi a rupt legământul Meu, voi face să se întoarcă asupra capului lui lucrul acesta” (Ez. 17:19; KJV).

În prima predică a lui Petru la Cincizecime, el a spus că „Dumnezeu îi făgăduise cu jurământ” lui David că Mesia va fi urmaşul lui direct (Fapte 2:30). Deşi aici Petru se referă la David, făgăduinţa mântuirii şi a restaurării prin Mesia le-a fost făcută pentru prima oară lui Adam şi Evei în grădină (Gen. 3:15), şi repetată lui Avraam (Gen. 12:1-3; şi cap. 15). Această făgăduinţă este făgăduinţa veşnică a lui Dumnezeu de a mântui şi a restaura poporul Său; este legământul Său cel veşnic de mântuire din păcat şi restaurare pe noul pământ (The Glad Tidings, pag. 70-71).

Ultimul nostru argument se găseşte în afirmaţia lui Pavel din Evrei 6:13-19. Referindu-se la făgăduinţa făcută lui Avraam în Gen. 15, Pavel afirmă că Dumnezeu „S-a jurat pe Sine Însuşi” pentru că nu era putere mai mare decât El pe care s-ar fi putut jura. Vă rog să observaţi: în contrast cu înţelegerea suzerană, legământul cel veşnic al lui Dumnezeu este o făgăduinţă unilaterală făcută de Dumnezeu omului; El nu îi cere omului să facă nicio făgăduinţă în schimb. Făgăduinţa lui Dumnezeu este veşnică şi imuabilă pentru că „este cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă.” Ce mângâiere extraordinară se găseşte în „cetatea de scăpare” şi „ancora” legământului cel veşnic al lui Dumnezeu! Ce ar mai putea cere vreunul dintre noi mai mult decât faptul că Dumnezeu Şi-a dedicat viaţa mântuirii noastre din păcat? „Jurământul lui Dumnezeu a fost cel care a ratificat legământul făcut lui Avraam. Acea făgăduinţă şi acel jurământ faţă de Avraam devin temelia speranţei şi mângâierii noastre puternice” (op. cit., pag. 72).

Orbirea sau neglijarea istoriei a făcut ca această lume păcătoasă să mai continue mult mai mulţi ani decât a intenţionat Dumnezeu (vezi Evangelism, pag. 696). În 1888, prin doi tineri, A.T. Jones şi E.T. Waggoner, Dumnezeu a trimis o „foarte preţioasă solie” despre Hristos şi neprihănirea Sa. Este o solie a credinţei în Mântuitorul care va aduce poporul lui Dumnezeu în conformitate cu voinţa Sa (vezi Mărturii către predicatori, pag. 91-92). Dar la fel ca fariseii din vechime, din cauza necredinţei noi alegem să nu acordăm atenţie soliei bazate pe credinţă a lui Mesia.

La conferinţa de la Minneapolis, „dacă Hristos ar fi fost înaintea lor, L-ar fi tratat la fel cum L-au tratat iudeii.” „Drumul care a fost urmat la Minneapolis a fost cruzime faţă de Spiritul lui Dumnezeu” (The Ellen G. White 1888 Materials, pag. 1477 şi 360). Aşa cum a descoperit Zedechia, dispreţuirea, distorsionarea şi respingerea făgăduinţei lui Dumnezeu înseamnă răzvrătire şi neascultare plină de aroganţă.

Care este remediul pentru această întârziere îndelungată? Aşa cum le-a spus Moise copiilor lui Israel în timp ce se găseau la graniţa cu pământul făgăduit, Dumnezeu doreşte o „tăiere împrejur a inimii,” dovada unui angajament bazat pe dragoste şi a unirii depline cu Creatorul şi Mântuitorul nostru (Deut. 30:6-7). Dumnezeu continuă să aştepte cu răbdare acest răspuns dn partea poporului Său. El nu este interesat de făgăduinţele noastre pioase, bazate pe încrederea în forţele proprii, de a asculta (vezi Hristos, Lumina lumii, pag. 300). Doar o înţelegere corectă a cât de mult L-a costat pe Dumnezeu ca să ne salveze din păcat va înmuia inima împietrită de păcat şi răzvrătirea împotriva Lui. Dacă am înceta să ne mai împotrivim, Dumnezeu Şi-ar scrie legile în inimile noastre, ne-ar transforma minţile şi caracterele pentru a reflecta legea Lui desăvârşită, plină de dragoste, şi astfel ne-ar pregăti ca să fim Mireasa Lui împodobită pentru sărbătoarea nunţii.

Solomon a cuprins totul într-o frază scurtă: „Vorba împăratului are putere.”