Cartea Eclesiastului
descrie inutilitatea alergării după succes în această
lume şi după regulile lumii. Este trist că omul care a
scris această carte era fiul împăratului lui Israel,
David, care a scris unele din cele mai sublime ode din
Biblie la adresa lui Dumnezeu. Dacă Solomon ar fi trăit
în prezent, o metodă bună de a-i oferi speranţă ar fi să
îl inviţi să înceapă să citească Psalmii.
În schimb, cartea lui
Solomon este un exasperant volum de tristeţe şi
descurajare. Care este rostul studierii acestei cărţi?
Este povestea cuiva care a câştigat totul din ceea ce
lumea defineşte a fi succes, şi care a putut mărturisi
că totul este lipsit de valoare. Ca un om sărac să
spună: „banii nu sunt totul,” nu înseamnă mare lucru.
Dar ca un om bogat să spună aceasta – este extrem de
important.
Aceia care înţeleg
evanghelia, în special lumina despre curăţirea
sanctuarului, înţeleg adevărata semnificaţie a vieţii
mult mai profund decât o descrie Solomon. În esenţă,
scopul acestei vieţi trecătoare este ca oamenii să audă
evanghelia, să se decidă pentru a crede vestea bună,
extraordinară, din partea lui Dumnezeu, şi apoi să o
transmită şi altora. Tot ce se întâmplă în afara acestui
scop este nesemnificativ. Oamenii care nu înţeleg acest
lucru, spun: „Dar educaţia mea, cariera mea, reputaţia
mea, căsătoria mea, copiii mei, călătoria, oamenii pe
care trebuie să îi întâlnesc, fericirea pe care mi-o
doresc, confortul, invenţia, cartea...” Toate aceste
lucruri nu sunt rele, doar dacă se interferează cu
lucrurile esenţiale: a auzi, a decide, a transmite.
Deseori, tinerii cred că
religia este pentru oamenii nefericiţi. Ei nu înţeleg că
cei mai fericiţi oameni sunt aceia care nu pierd
niciodată din vedere lucrurile esenţiale. Fericirea lor
constă în a fi slujitorii lui Dumnezeu. Uneori aceasta
presupune o introspecţie foarte serioasă, chiar a fi
implicat în lucruri care nu sunt distractive, pentru că
detaliile lucrării lui Dumnezeu cu oamenii pot fi
complicate. Oamenii deseori scuză lipsa lor de implicare
în biserică prin faptul că nu le place controversa.
Solomon avertizează: „Inima
înţelepţilor este în casa de jale, iar inima celor fără
minte este în casa petrecerii” (Ecl. 7:4). În ciuda a
ceea ce gândesc unii tineri (şi poate şi unii bătrâni),
aceasta nu înseamnă oameni sobri, cu feţele lungi,
morocănoşi.
Isaia ne spune: „Şi totuşi
Domnul, Dumnezeul oştirilor, vă cheamă în ziua aceea să
plângeţi şi să vă bateţi în piept, să vă radeţi capul şi
să vă încingeţi cu sac. Dar iată, în schimb, veselie şi
bucurie! Se junghie boi şi se taie oi, se mănâncă la
carne şi se bea la vin: ’Să mâncăm şi să bem, căci mâine
vom muri!’ Domnul oştirilor mi-a descoperit şi mi-a zis:
’Nu, nelegiuirea aceasta nu vi se va ierta până nu veţi
muri, zice Domnul, Dumnezeul oştirilor’” (Is. 22:12-14).
Cuvântul „ierta” este un
„semnalizator.” În marea Zi a Ispăşirii, înţelegem
semnificaţia „smeririi sufletelor noastre” ca fiind acel
proces prin care ne supunem lucrării de cercetare a
Duhului Sfânt pentru a descoperi toate păcatele
cunoscute şi necunoscute. Aceasta este o chestiune
serioasă, nu lucrarea celor fără minte, care iubesc
petrecerile. Mărturisirea şi dispoziţia noastră de a fi
curăţiţi dau sens vieţilor unui grup de oameni serioşi
care participă la pregătirea Miresei – Biserica.
Solomon a spus că mai mult
face un nume bun decât untdelemnul mirositor şi ziua
morţii decât ziua naşterii (7:1). Simbolul untdelemnului
mirositor ne aduce aminte de povestea Mariei Magdalena,
care a folosit untdelemnul mirositor pentru a-L unge pe
Hristos în anticiparea morţii Sale. În acele timpuri,
untdelemnul era folosit în încercarea de prezervare şi
de a acoperi mirosul produs de intrarea în putrefacţie.
Aici, Solomon a avut dreptate. Atunci când ne
identificăm cu moartea lui Hristos prin intrarea în
ritualul botezului, acea zi este mai preţioasă decât
ziua naşterii, pentru că reprezintă naşterea noastră
„din nou.” Apoi putem fi chemaţi pe Numele care este mai
presus de orice nume, singurul nume „bun” care există.
Viaţa creştină are sens
doar în slujirea altora, nu a eului. Este aceasta prea
greu de înţeles pentru copii? Pentru Tânărul care a fost
ispitit în toate lucrurile ca şi noi nu a fost.
Isus avea doisprezece ani
atunci când a participat pentru prima oară la
sărbătoarea naţională a poporului Său cunoscută sub
numele de Paşte... [El] a privit la preoţii îmbrăcaţi în
haine albe cum puneau pe altar jertfa sângerândă. Ageră
şi cercetătoare, mintea Sa tânără căuta semnificaţia
simbolismului ciudat al jertfirii mielului nevinovat...
Este posibil, se întreba Isus, ca ’sângele taurilor şi
al ţapilor’ să îndepărteze păcatul?... Toate acestea
sunt un tip, gândea El. Cineva nevinovat, fără
păcat, sfânt şi nepătat trebuie să moară ca Miel al lui
Dumnezeu, pentru ca inimile omeneşti să poată fi
atinse!... În sufletul Lui tânăr a scânteiat puterea
irezistibilă a unei decizii grandioase. Aceste suflete
sărmane, care în zadar îşi pun baza în eforturile
omeneşti pentru mântuire, nu trebuie să fie lăsate, fără
milă, pradă a ceea ce se va dovedi în final a fi doar
disperare fără speranţă. El se va jertfi. Băiatul
de doisprezece ani ’a înţeles, şi nu I-a plăcut faptul
că nu exista dreptate...’
Când dragostea lui Dumnezeu
(agape) este revărsată în inimile noastre prin
Duhul Sfânt care ne este dăruit, alegem calea crucii la
fel de repede cum a ales-o şi Fiul lui Dumnezeu în
consiliul ceresc cu veacuri în urmă, şi din nou ca
Băieţel de doisprezece ani în templul de la Ierusalim.
De fiecare dată, fie în inima Fiului lui Dumnezeu, fie
în inima păcătosului credincios, rezultatele conduc la
înviere...” (În căutarea crucii, de Robert J.
Wieland, pag. 37-40).
„Cine îşi urăşte viaţa în
lumea aceasta, o va păstra pentru viaţa veşnică” (Ioan
12:25). Solomon a încercat totul, pentru ca noi să putem
învăţa din experienţa lui. O viaţă de slujire a
semenilor sub călăuzirea lui Dumnezeu este singurul
lucru care nu este „deşertăciune.”
