Nici averea, nici familia, nici numărul anilor nu ne aduc bucuria în ele însele. Sănătatea, familia şi longevitatea ar putea aduce bucurie, dar există ceva mai bun: vestea bună a evangheliei. După ce Isus S-a născut, îngerul a predicat evanghelia păstorilor umili:

„Erau nişte păstori, care stăteau afară în câmp şi făceau de strajă noaptea împrejurul turmei lor. Şi iată că un înger al Domnului s-a înfăţişat înaintea lor şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor. Ei s-au înfricoşat foarte tare. Dar îngerul le-a zis: ’Nu vă temeţi: căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut un mântuitor, care este Hristos, Domnul.’ ’Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui’” (Luca 2:8-14).

În afara evangheliei totul este deşertăciune. Eclesiastul 6 prezintă experienţa lui Solomon (şi a întregii omeniri) atunci când nu a crezut evanghelia. Deşertăciunea vieţii nu este decât goană după vânt.

1. Bogăţia nu aduce bucurie (6:1-2).

a. Majoritatea oamenilor bogaţi sunt nefericiţi cu averile lor de-a lungul vieţii (6:2a).

b. Toţi oameni bogaţi îşi lasă averile altora atunci când mor (6:2b).

2. Familia nu aduce bucurie (6:3-5)

a. Este mai bine de o stârpitură decât de tatăl a o sută de copii (6:3).

3. Un număr mare de ani nu aduce bucurie (6:6-12)

a. Chiar dacă un om ar putea trăi până la cea de-a două mia aniversare! (6:6)

În versetele 3-6 observăm inutilitatea şi chinul produs de acea bogăţie de care nu ne bucurăm. Este mai rău decât tragedia de a fi o stârpitură. În termeni hiperbolici despre binecuvântări ieşite din comun omul bogat este descris ca având: (1) o mare bogăţie („nu-i lipseşte nimic din ce-i doreşte sufletul,” vers. 2), (2) mulţi urmaşi (o sută de copii), şi (3) viaţă lungă (deşi trăieşte mulţi ani nu este îngropat cum se cuvine).

Stârpitura (1) nu are niciun sens, (2) piere în întuneric, (3) este uitată, (4) n-a văzut niciodată soarele („lumina zilei”), şi (5) nu ştie ce este viaţa. Evident, Solomon a exagerat aici pentru a accentua ideea: indiferent cât posezi, dacă nu ai puterea de a te bucura de ceea ce posezi, ai fi putut la fel de bine să nu te naşti. Mai mult, un om bogat şi o stârpitură au aceeaşi soartă; „toate” (ar trebui tradus „amândoi”) merg în acelaşi loc – mormântul (vers. 6). Şi totuşi soarta stârpiturii este mai bună pentru că are parte de mai multă odihnă (libertate faţă de frică şi nenorocire) decât un om bogat care nu este niciodată satisfăcut. În final amândoi, atât stârpitura, cât şi omul bogat şi epuizat, zac deopotrivă în mormânt. Există o afirmaţie negativă în întrebarea retorică din versetul 6: „Nu merg toate la un loc?” (adică, în „sheol,” sau mormânt). Răspunsul este: Da. Comparaţi folosirea de către Isaia a afirmaţiei negative cu una pozitivă în legătură cu puterea lui Dumnezeu de a mântui: „Este mâna Mea prea scurtă ca să răscumpere? Sau n-am Eu destulă putere ca să izbăvesc?” (Is. 50:2). Aici, avem o combinaţie între afirmativ şi negativ: – Nu; mâna mea nu este prea scurtă. Pot răscumpăra; şi am puterea de a elibera.

Eclesiastul 6:9 conţine o expriesie proverbială, în care se găseşte o comparaţie puternică: „Şi aceasta este o deşertăciune şi goană după vânt.” Ce imagine! Poate fi vântul prins? Aţi încercat să fugiţi după vânt şi să-l prindeţi? Dacă vă lipseşte bucuria averii, a familiei şi a numărului mare de ani şi alergaţi după ea, ascultaţi şi ţineţi seama de Vântul Puternic al cerului. Lăsaţi-L să vă prindă El pe voi. Fără Duhul lui Hristos  totul „este deşertăciune şi goană după vânt” într-o viaţă deşartă. Capacitatea de a ne bucura de viaţă cu bani mulţi, familie şi un număr mare de ani vine din interior. Bucuria este o chestiune de caracter, nu de împrejurări. „Îmi vei arăta cărarea vieţii; înaintea Feţei Tale sunt bucurii nespuse şi desfătări veşnice în dreapta Ta” (Ps. 16:11). Comparaţia „goană după vânt” are aici ultima din cele nouă apariţii în predica Predicatorului cu referire la deşertăciunea vieţii omeneşti (vezi Ecl. 1:14, 17; 2:11, 17, 26; 4:4, 6, 16). Această expresie a deschis şi acum încheie prima jumătate a predicii lui Solomon despre inutilitatea realizărilor omului despărţit de Dumnezeu.

O viaţă de deşertăciune „trece ca o umbră” (6:12). O umbră nu are substanţă şi nu lasă nimic în urmă. Este doar o zonă sau o formă întunecată produsă de un obiect care apare între razele de lumină şi o suprafaţă. În timp ce soarele se deplasează, umbra creşte, apoi descreşte, şi în final dispare în neant în timp ce lumina se retrage. Simbolul umbrei aşa cum este folosit în Eclesiastul se referă la o poziţie de întuneric atunci când Soarele Neprihănirii este împiedicat să se arate în viaţă din cauza deşertăciunii.

Dumnezeu în îndurarea Lui este sursa atât a soarelui în sens literal, cât şi a „Soarelui Neprihănirii” care străluceşte în egală măsură asupra oamenilor răi şi asupra celor buni (Mat. 5:45; Ioan 1:9). Cineva trebuie să se interpună pentru ca umbrele să apară atât din lumina stelei în jurul căreia orbitează planeta noastră cât şi din razele „Soarelui Neprihănirii.” În Hristos nu există umbre. Aşadar, „El nu reflectă umbre” (Ellen G. White 1888 Materials, pag. 213).

Un om evlavios, în umbra suferinţei, ar putea fi tentat să se „judece cu Dumnezeu” (6:10). Dar suferinţa cauzată de asupritori este mai bună pentru un copil al lui Dumnezeu decât prosperitatea fără nori. Păcătoşilor, bineînţeles, li se permite să umple măsura vinei. Răsplata primită prin suportarea consecinţelor justifică în parte căile lui Dumnezeu chiar acum. Iar la judecată totul va fi făcut clar. Dacă alegem o lume a iluziei departe de Hristos, începem să trăim cu înlocuitori, şi nu poate exista satisfacţie într-o lume a acestor tipuri de înlocuitori. Nu există decât un singur Înlocuitor – Isus.

Am putea adăuga un aspect al vanităţii pe lângă cele trei amintite mai sus, şi anume o viaţă a familiei bisericii trăită în scumpa noastră Laodicea care pretinde în zadar că este bogată, că s-a împogăţit şi că nu duce lipsă de nimic, fără să ştie că este ticăloasă, nenorocită, săracă, oarbă şi goală (Apoc. 3:17). Această experienţă laodiceană este viaţă aparent dedicată soliei şi cauzei lui Dumnezeu, dar în realitate este dedicată urmăririi fericirii aici şi acum. „Sfatul” „Martorului credincios şi adevărat” din Apocalipsa 18 se referă la acceptarea de către noi a credinţei de aur a lui Isus, a hainei neprihănirii Lui, şi a Duhului vindecător al lui Dumnezeu simbolizat de „doctoria pentru ochi.” Dacă ne vom dedica vieţile pentru a trăi şi a crede sfatul lui Dumnezeu şi pentru a împlini voinţa Lui în schimbul voinţei noastre, vom găsi adevărata fericire.

Capitolul 6 (vers. 12) se încheie cu două întrebări (cărora nu li se răspunde decât în următorul capitol): „Căci cine ştie ce este bine pentru om în viaţă, în toate zilele vieţii lui de vieţuire deşartă pe care le petrece ca o umbră? Şi cine poate să spună omului ce va fi după el sub soare?” Dar există o lume dincolo de soare unde nu locuieşte nimic rău. Şi într-o zi, în curând, Lumina de dincolo de soare va răspândi pe planeta Pământ şi o va lumina atât de mult încât fiecare umbră va dispărea şi nu Îl vom vedea decât pe Isus (Apoc. 18:1).

„Ce este omul, se cunoaşte după numele care i s-a dat demult: se ştie că este din pământ şi nu poate să se judece cu cel ce este mai tare decât el” (Ecl. 6:10)