[Notă către cititor: Încercăm să limităm lungimea „Comentariilor” la nu mai mult de două pagini, însă în această săptămână vă oferim textul complet al lucrării pastorului Penno. Sperăm că va fi folosi studiului dumneavoastră.]

 

Poporul lui Dumnezeu din zilele lui Solomon s-a bucurat de pace, siguranţă şi prosperitate fără asemănare în toată istoria. Împăratul nu a trebuit să-şi facă griji în privinţa respingerii vrăjmaşilor pentru că graniţele fuseseră lărgite şi întărite de tatăl său, împăratul David. Israel era în culmea gloriei sale. Dumnezeu îi dăduse înţelepciune lui Solomon. Naţiunile veneau la uşa sa pentru a participa la seminariile lui despre botanică, meteorologie, zoologie, fiziologie, psihologie, etc. Plăteau bani şi onorarii mari. Împărăţia lui Solomon era renumită pentru înţelepciune şi bogăţie.

Dar acest dar al lui Dumnezeu a fost irosit de Solomon prin faptul că şi-a îndepărtat privirile de la Cel care îi dăduse înţelepciune şi le-a îndreptat către hedonism, materialism, şi sex. Cu alte cuvinte, şi-a pierdut dragostea dintâi pentru Dumnezeu care este agape. A devenit un om slab, plăpând, pentru că era condus de propriile-i patimi, mândrie şi aşa-zisa înţelepciune. Dumnezeu dorea să-l folosească pentru a vesti slava Sa în întreaga lume, dar el şi-a îndreptat atenţia către sine. Ani şi ani de zile Solomon a fost orb faţă de deşertăciunea călătoriei sale către sine.

În multe privinţe, viaţa lui s-a desfăşurat similar cu cea a bisericii laodiceene despre care Domnul ei spune: „Pentru că zici: ’Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic’ şi nu ştii [că tu eşti în special acel] ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol” (Apoc. 3:17). Isus spune aceasta despre un popor care a fost binecuvântat peste măsură cu înţelepciune şi bogăţie spirituală, dar care nu a reuşit să recunoască ziua cercetării lui şi astfel a devenit mândru şi nefolositor. Ei nu recunosc că sunt păcătoşi şi că au nevoie de un Mare Preot vindecător în sfânta sfintelor. Păcatul lor necunoscut nu poate fi vindecat decât de Isus în marea Zi a Ispăşirii. Ei se disting faţă de toate celelalte şase biserici în privinţa stării ticăloase, nenorocite, sărace, oarbe şi goale în care se găsesc.

Solomon a avut multe de spus despre nebuni, dar niciodată nu s-a referit astfel la propria-i persoană. Dar dacă un om este înţelept, de ce nu-şi recunoaşte propria-i nebunie? Pentru că „inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?” (Ier. 17:9). Doar Dumnezeu o poate cunoaşte. Şi Psihiatrul Ceresc care slujeşte prin sângele Său în lucrarea de ştergere a păcatelor urmăreşte să descopere poporului Său vrăjmăşia adânc înrădăcinată pe care ei o au faţă de El şi faţă de solia Lui de dragoste. El urmăreşte să le capteze atenţia astfel ca ei să-şi cunoască vrăjmăşia inimii şi să o mărturisească conştient înaintea Lui, ca să poată experimenta puterea vindecătoare a evangheliei Lui.

Înţelepciunea Laodiceei a venit de la Dumnezeu prin faptul că El i-a descoperit învăţături fundamentale în perioada 1844. Acestea includeau solia îngerului al treilea, chivotul lui Dumnezeu în templul ceresc luminând cele zece porunci şi în special pe cea de-a patra – sabatul zilei a şaptea. Învăţătura care a desfiinţat doctrina nemuririi sufletului şi care se referea la o viaţă trăită doar în Hristos a fost împletită cu speranţa apropiatei reveniri a Eliberatorului. Această solie a continuat să fie transmisă timp de 120 de ani şi aduce roade minunate, mii de oameni fiind botezaţi. Dar ea nu va încheia niciodată lucrarea Sa.

Domnul a făgăduit o solie specială care va energiza solia îngerului al treilea şi aceasta a fost numită marea strigare însoţită de ploaia târzie a Duhului Sfânt – o adăugare la solia îngerului al treilea. „Apoi, am văzut un alt înger puternic însărcinat să coboare pe pământ, să-şi unească glasul cu al celui de-al treilea înger, şi să dea putere şi energie soliei sale [Apoc. 18:1]. Slavă şi o mare putere au fost date îngerului şi, când a coborât, pământul a fost luminat de slava lui. Lumina care-l însoţea pe acest înger pătrundea pretutindeni.... Lucrarea acestui înger vine chiar la timp pentru a se alătura ultimei mari lucrări a soliei celui de-al treilea înger, în timp ce se transformă într-o mare strigare.... Am văzut o lumină puternică asupra lor, iar ei s-au unit pentru a vesti fără frică solia celui de-al treilea înger.... Această solie părea să fie o adăugare la cea de-a treia solie, alăturându-i-se....” [1]

Dumnezeu Şi-a împlinit făgăduinţa şi a trimis o „foarte preţioasă solie” şi începutul ploii târzii la Conferinţa Generală de la Minneapolis în 1888. „Domnul, în marea Sa îndurare, a trimis o foarte preţioasă solie prin fraţii Waggoner şi Jones. Această solie urmăreşte să aducă mai proeminent în faţa lumii pe Mântuitorul răstignit, jertfa pentru păcatele întregii lumi. Ea prezintă îndreptăţirea prin credinţă în Garant; invită poporul să primească neprihănirea lui Hristos, care se dă pe faţă prin ascultarea de toate poruncile lui Dumnezeu. Mulţi L-au pierdut din vedere pe Isus. Ei au nevoie să le fie îndreptate privirile către persoana Lui divină, meritele Lui şi dragostea Lui neschimbătoare pentru familia omenească.... Aceasta este solia pe care Dumnezeu a ales-o ca să fie dată lumii. Este solia îngerului al treilea, care trebuie proclamată cu voce tare şi însoţită de revărsarea Duhului Său în măsură bogată.” [2]

Aceasta este înţelepciunea pe care Dumnezeu a revărsat-o asupra poporului Său prin Marele lor Preot în sfânta sfintelor – Înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu. Ea includea şapte adevăruri minunate ale evangheliei cuprinse în solia 1888:

 

1. Dragostea necondiţionată a lui Dumnezeu pentru omenire. Dumnezeu a găsit o astfel de valoare în noi încât să vină, să caute şi să mântuiască ceea ce era pierdut. Dragostea Lui agape a îndrăznit să coboare din ce în ce mai jos, chiar până la moartea de pe cruce, pentru a-i salva pe vrăjmaşii Săi şi pentru a-i duce acasă pe umerii Săi (Luca 19:10; Rom. 5:10).

„Duhul caută mereu să atragă atenţia oamenilor la marea jertfă ce a fost făcută pe crucea de pe Golgota, să descopere lumii iubirea lui Dumnezeu....” [3]

 

2. Cele două legăminte. Noul legământ este făgăduinţa unilaterală a lui Dumnezeu de a ne ierta păcatele, de a scrie legea Sa în inimile noastre şi de a ne da în dar „în Hristos” mântuirea veşnică. Vechiul legământ este făgăduinţa deşartă a poporului de a asculta, şi „naşte pentru robie” (Gal. 4:24; Marcu 14:29-31).

„Legământul şi făgăduinţa lui Dumnezeu sunt unul şi acelaşi.” „Ceea ce încurcă lucrurile este că până şi atunci când oamenii sunt dispuşi să-L recunoască pe Domnul în toate, vor să negocieze cu El. Ei vor să se afle pe o poziţie de egalitate, ’reciprocitate’ – o tranzacţie în care să se poată considera la acelaşi nivel cu Dumnezeu.” [4]

„Condiţiile ’vechiului legământ’ erau: ascultă şi vei trăi.... ’Noul legământ’ a fost stabilit pe ’făgăduinţe mai bune’ – făgăduinţa iertării păcatelor şi a harului lui Dumnezeu care va reînoi inima şi o va aduce în armonie cu prinicipiile legii lui Dumnezeu.” [5]

 

3. Îndreptăţirea temporară, iertarea păcatelor oricărui om atâta timp cât există viaţă. Îndreptăţirea vieţii anulează răul produs de moştenirea de la Adam a păcatului, condamnării şi morţii. „Judecata venită de la unul, a adus osânda; dar darul fără plată venit în urma multor greşeli a adus o hotărâre de iertare.... Astfel, deci, după cum printr-o singură greşeală, a venit o osândă, care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa” (Rom. 5:16, 18).

„’Printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa.’ Fără excepţie. Aşa cum osânda a venit pentru toţi, la fel îndreptăţirea vine pentru toţi. Hristos a gustat moartea pentru fiecare om. El S-a dat pentru toţi. Ba mai mult, El S-a dat pentru fiecare om. Darul gratuit este pentru toţi. Faptul că este un dar gratuit este dovada că nu există nicio excepţie. Dacă ar fi fost doar pentru unii care ar fi avut o calificare specială, atunci nu ar fi fost un dar gratuit.” [6]

 

4. Omenescul lui Hristos. [7] Hristos a luat natura umană păcătoasă a bărbaţilor/femeilor după căderea lui Adam, care avea nevoie de răscumpărare. Ceea ce nu este asumat nu este vindecat (Rom. 8:3, 4; 2 Cor. 5:21).

Hristos a luat slăbiciunea noastră faţă de păcat şi a înfruntat toate ispitele cu care se confruntă omenirea (Evr. 4:15).

„’Cel care este una cu Dumnezeu S-a unit cu copiii oamenilor prin legături care nu vor fi rupte niciodată.’ Prin ce S-a unit El cu noi? – Prin trupul nostru; prin natura noastră.” [8]

 

5. Apreciere din inimă. Dacă nutreşti o apreciere din inimă pentru ceea ce Isus a realizat pe cruce pentru tine suferind moartea a doua în locul tău, atunci este uşor să fii mântuit şi greu să fii pierdut. Aceasta este perspectiva legământului cel veşnic cu privire la biruirea păcatului (Mat. 11:28; 2 Cor. 5:14; Rom. 2:4).

„Totuşi nu trebuie să tragem concluzia că drumul care duce în sus este greu, iar acela care duce în jos este uşor. De-a lungul drumului care duce la moarte sunt chinuri şi pedepse, sunt dureri şi dezamăgiri, sunt avertizări de a nu merge pe el. Iubirea lui Dumnezeu [agape] a făcut să fie greu pentru cei nesocotiţi şi încăpăţânaţi să se nimicească.... Pe tot parcursul drumului prăpăstios, care duce spre viaţa veşnică, sunt izvoare de bucurie care să-l învioreze pe cel istovit.” [9]

 

6. Îndreptăţirea prin credinţă şi curăţirea sanctuarului. Timp de 1800 de ani până în 1844, Isus a lucrat ca Mare Preot în sfânta, pentru iertarea păcatelor şi pregătirea unui popor pentru moarte şi înviere. Începând cu 1844, Marele nostru Preot este în cea de-a doua etapă a lucrării de curăţire a sanctuarului de păcat, începând cu curăţirea păcatelor cunoscute şi necunoscute ale poporului Său, individual şi colectiv (Fapte 3:19). Aceasta îi pregăteşte pentru luarea la cer la cea de-a doua Sa venire.

Această experienţă a îndreptăţirii prin credinţă este o împlinire a legământului cel veşnic şi este solia îngerului al treilea cu adevărat care pregăteşte mireasa pentru a fi luată la cer şi pentru a participa la nuntă împreună cu mirele ei – Isus (Apoc. 19:7).

 

7. Solia 1888 ne ajută să ne lăudăm cu crucea lui Hristos (1 Cor. 1:18; 2:2). „[Hristos] a cuprins în îmbrăţişarea Sa lumea asupra căreia Satana pretindea că stăpâneşte ca teritoriu legitim al său, şi prin lucrarea minunată pe care a realizat-o dându-Şi viaţa, a adus din nou întreaga rasă omenească în armonie cu Dumnezeu.” [10]

Dumnezeu l-a condus pe Solomon de la viaţa de distracţii şi egocentrism la pocăinţă. În final, şchiopătând şi sprijinindu-se în baston, s-a întors la adunare spre sfârşitul vieţii sale. Fie ca Hristos să conducă şi Laodicea spre pocăinţă. Ea are nevoie să se pregătească (Apoc. 19:7). În final, centrul preocupărilor ei va fi Mirele.

 

Paul Penno

 

 

________________

[1] Ellen G. White, Experienţe şi viziuni, pag. 277, 278.

[2] Ellen G. White, Mărturii către predicatori, pag. 91, 92.

[3] Ellen G. White, Faptele apostolilor, pag. 52.

[4] E.J. Waggoner, The Glad Tidings, pag. 71.

[5] Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, pag. 372.

[6] Waggoner on Romans, pag. 101, 102; 1896

[7] „Omenescul Fiului lui Dumnezeu este totul pentru noi. Este lanţul de aur care leagă sufletele noastre de Hristos, şi prin Hristos de Dumnezeu.” Ellen G. White, Selected Messages, vol. 1, pag. 244.

[8] A.T. Jones, General Conference Bulletin, 1895, pag. 381, 382.

[9] Ellen G. White, Cugetări de pe muntele fericirilor, pag. 139, 140.

[10] Ellen G. White, Selected Messages, vol. 1, pag. 243.