Un comentariu
aparţinând unuia dintre solii 1888 se potriveşte foarte
bine cu subiectul nostru (el citează un evoluţionist):
„’Evoluţionismul este teoria care prezintă dezvoltarea
lumii ca o tranziţie de la nedeterminat la determinat,
de la uniform la variat, şi care consideră cauzele
acestor procese ca fiind imanente chiar în lumea care
este astfel transformată.
Evoluţionismul
este astfel sinonim cu progresul. Este o tranziţie de la
un nivel inferior la un nivel superior, de la rău la mai
bine. Astfel, progresul înseamnă o creştere a valorii
existenţei, valoare stabilită prin propriile simţuri.’
Să urmărim
elementele principale din aceste trei propoziţii:
evoluţionismul reprezintă cursul lumii ca fiind o
tranziţie graduală de la un nivel inferior la un nivel
superior, de la rău la mai bine şi consideră că acest
proces este inerent lumii, care astfel se transformă.
Aceasta înseamnă a spune că lucrurile ajung să fie mai
bune de la sine; şi ceea ce le determină să fie mai bune
sunt chiar ele înşile. Iar acest progres
marchează ’o creştere a valorii existenţei, valoare
stabilită prin propriile simţuri.’ Este ca şi când ai
spune că ştii că este mai bine deoarece te simţi mai
bine. Ştii că ai progresat pentru că aşa simţi.
Simţămintele tale îţi controlează starea în care te
afli. Simţămintele îţi controlează progresul de la mai
rău spre mai bine (sublinierile cu bold adăugate).
Totuşi, au vreun
rol simţurile tale în problema aceasta a
progresului de la rău spre mai bine? Dacă da, ce eşti
tu? Oricare dintre cei prezenţi aici în această
după-amiază, care îşi măsoară progresul său, valoarea
experienţei sale, prin propriile simţuri, este un
evoluţionist. Nu contează dacă este un adventist de ziua
a şaptea de patruzeci de ani, el este tot un
evoluţionist. Şi tot creştinismul lui, religia lui, este
doar o declaraţie fără a fi o realitate; e doar o formă
fără putere” (A.T. Jones, Lecţii despre credinţă,
pag. 45; sublinierile cu italice din original).
„Una din ramurile
acestui tip de ştiinţă, a cărei contribuţie a fost
hotărâtoare pentru fundamentarea doctrinei
evoluţionismului, este... ştiinţa geologiei, care a
instituit concepţia unor mari, inimaginabile perioade
de timp în istoria planetei noastre. Aceste perioade
mari, inimaginabile, constituie – aşa cum spune un alt
scriitor reprezentativ din acest domeniu, ’fundamentul
indispensabil pentru înţelegerea originii omului’ în
procesul evoluţiei. În acest fel, progresul care s-a
făcut a durat ere fără număr. Totuşi acest progres nu a
fost constant şi întotdeauna un pas înainte, de la
început până în prezent. A avut suişuri şi coborâşuri.
Au fost timpuri de mare frumuseţe şi armonie; apoi
apărea un cataclism sau o erupţie şi toate se
distrugeau. Din nou, procesul se relua din acel punct şi
se continua. De multe, multe ori s-a parcurs acest
proces – acesta este procesul evoluţiei – tranziţia de
la un nivel inferior la un nivel superior, de la rău la
mai bine.
Acum vă întreb:
cum a fost procesul progresului vostru de la rău
la mai bine? A trecut prin multe ’suişuri şi
coborâşuri’? Oare câştigarea puterii de a face binele –
faptele bune care sunt ale lui Dumnezeu – a trecut
printr-un lung proces de suişuri şi coborâşuri de la
începutul vieţii voastre creştine până acum? Uneori vi
s-a părut că aţi făcut, aparent, un mare progres, că
faceţi binele, că totul era plăcut şi vă simţeaţi bine
aşa; dar apoi, fără avertizare, a venit un cataclism sau
o erupţie şi a stricat totul? Oricum, în ciuda tuturor
suişurilor şi coborâşurilor, începeaţi cu un efort nou:
astfel, prin acest lung proces aţi ajuns la punctul în
care vă aflaţi azi; şi privind înapoi, puteţi remarca un
oarecare progres, cel puţin aşa credeţi, judecând
după propriile simţăminte – este aceasta
experienţa dumneavoastră? Acesta este modul în care
dumneavoastră aţi progresat?
Cu alte cuvinte,
sunteţi un evoluţionist?” (idem, pag. 46; subinieri din
original).
Vă rog, observaţi
ce spune Solomon în Eclesiastul 1:
Ecl. 1:2: O,
deşertăciune a deşertăciunilor, zice Eclesiastul
[Predicatorul, n.tr.], o deşertăciune a deşertăciunilor!
Totul este deşertăciune.
Ecl. 1:3: Ce
folos are omul din toată truda pe care şi-o dă sub
soare?
Ecl. 1:4: Un neam
trece, altul vine şi pământul rămâne veşnic în picioare.
Ecl. 1:5: Soarele
răsare, apune şi aleargă spre locul de unde răsare din
nou.
Ecl. 1:6: Vântul
suflă spre miazăzi şi se întoarce spre miazănoapte; apoi
iarăşi se întoarce şi începe din nou aceleaşi rotituri.
Ecl. 1:7: Toate
râurile se varsă în mare şi marea tot nu se umple: ele
aleargă necurmat spre locul de unde pornesc, ca iarăşi
să pornească de acolo.
Ecl. 1:8: Toate
lucrurile sunt într-o necurmată frământare, aşa cum nu
se poate spune; ochiul nu se mai satură privind şi
urechea nu oboseşte auzind.
Ecl. 1:9: Ce a
fost, va mai fi şi ce s-a făcut, se va mai face; nu este
nimic nou sub soare.
Ecl. 1:10: Dacă
este vreun lucru despre care s-ar putea spune: „Iată
ceva nou!” de mult lucrul acela era şi în veacurile
dinaintea noastră.
Pământul nu
evoluează. Oamenii nu progresează. Natura umană căzută,
păcătoasă, fiind ceea ce este, nu devine mai bună, ci,
din fericire, este sortită pieirii. Ceea ce noi numim
„noul” legământ, există „dinainte de întemeierea lumii,”
şi noi suntem încă „primiţi în Preaiubitul Lui”
dacă nu refuzăm dragostea lui Dumnezeu (Efes. 1:4-6,
KJV). „Vechiul” legământ continuă să existe şi astăzi
(Gen. 3:7). Acelaşi Glas de la creaţiune (Geneza 1)
continuă să vorbească inimilor în prezent cu aceeaşi
putere transformatoare care „a creat ceva din nimic”
(Evr. 11:3; Rom. 4:17). Acest Glas v-a oferit, prin
rostire, neprihănirea Sa ca moştenire (Efes. 1:4, 2:10)
– de aceea, nimic nou – fiind împlinită (în experienţă)
de Hristos, reprezentantul nostru, în urmă cu 2000 de
ani, în aceeaşi natură căzută, păcătoasă, pe care o avem
şi noi. (Apropo, această neprihănire a lui Dumnezeu va
deveni reală în experienţa dumneavoastră
atunci când veţi aprecia valoarea Darului dat şi a
Preţului plătit pentru mântuirea dumneavoastră.)
Nimic nu s-a
schimbat. Dumnezeu nu S-a schimbat – nici omul. Orice
idee potrivit căreia condiţia lumii progresează către
noi culmi, sau că omul poate deveni mai bun fie printr-o
putere care emană din el însuşi, fie printr-o hotărâre a
lui, personală, care ar putea schimba atitudinea lui
Dumnezeu faţă de el, nu este decât deşertăciune şi
necredinţă. „Solia foarte preţioasă” din 1888, aşa cum
le-a fost dată lui Jones şi Waggoner, nu este lumină
nouă, ci lumină veche prezentată în noile circumstanţe
din prezent.* Credeţi cuvântul Său creator, şi
veţi fi liberi!
____________
* „Adevăruri
mari, care au fost ascunse şi neînţelese din Ziua
Cincizecimii, trebuie să strălucească din Cuvântul lui
Dumnezeu în puritatea lor naturală” (Principiile
fundamentale ale educaţiei creştine, pag. 473).
