Iacov, al cărui nume înseamnă „înşelător,” este subiectul unui studiu de caracter în cadrul celor două legăminte. Cu siguranţă, viaţa lui ilustrează practicarea principiilor vechiului legământ de neprihănire prin fapte. Iată pe cineva care, fără îndoială, tânjea după binecuvântările dreptului de întâi-născut. Atenţia lui era îndreptată către viitor şi viaţa viitoare. Acesta este un lucru lăudabil în comparaţie cu atitudinea lui Esau care-şi trăia viaţa sub imperiul clipei. De aceea Scriptura îl caracterizează pe Esau ca pe un om lumesc. El dispreţuia legământul lui Dumnezeu şi privea legea lui Dumnezeu ca pe ceva care înrobeşte.

Totuşi, problema cu Iacov consta în faptul că el urmărea să obţină făgăduinţele legământului prin propriile-i manevre în loc să-L lase pe Dumnezeu să-Şi împlinească voia la timpul potrivit. El repeta greşeala lui Sara şi a lui Avraam.

Următorii douăzeci de ani Iacov şi i-a petrecut în slujba unchiului său, Laban, care era un bun manipulator, chiar mai abil decât Iacov. Iacov ar fi putut manifesta un spirit înşelător şi manipulator, dar nu a făcut aşa ceva. Duhul lui Dumnezeu a lucrat o schimbare radicală în caracterul său. Singurul motiv pentru care Iacov a stat atât de mult a fost teama sa de mânia lui Esau. Nu-i venise nicio veste de acasă cum că fratele său ar fi renunţat la ameninţarea cu moartea.

Până la urmă, condiţiile angajării în slujba lui Laban au devenit atât de insuportabile, încât Iacov a fost obligat să plece împreună cu soţiile, anturajul şi animalele sale. Aceasta a grăbit o confruntare cu Esau care a auzit de întoarcerea lui şi a răspuns cu patru sute de luptători nemiloşi aflaţi sub comanda lui cu intenţia de a şterge de pe faţa pământului orice urmă a taberei lui Iacov. 

Noaptea dinaintea întâlnirii lor a rămas în istorie ca simbol al luptei lui Iacov. Copleşit încă de marea şi grava înşelăciune pe care o făcuse în trecut, el L-a căutat pe Dumnezeu în rugăciune. Şi-a mărturisit păcatul. Acesta se pare că îl copleşea cel mai mult.

Iacov era un om puternic, îngrijind de animale atâţia ani. „Iacov însă a rămas singur. Atunci un om s-a luptat cu el până în revărsatul zorilor” (Gen. 32:24). Acest atacator necunoscut ar fi putut fi un bandit sau un hoţ, după câte ştia Iacov. Dar niciunul dintre ei nu a biruit în luptă până când „omul acesta l-a lovit la încheietura coapsei, aşa că i s-a scrântit încheietura coapsei lui Iacov, pe când se lupta cu el” (vers. 25).

Aceasta trebuie să fi fost cea mai dureroasă experienţă fizică suferită de Iacov. Ea umbrea durerea emoţională şi spirituală prin care tocmai trecea. Chiar în acea clipă a ştiut exact cu cine se confrunta, pentru că doar Însuşi Domnul i-ar fi putut disloca şoldul. „Era Hristos, ’Îngerul legământului...’” (Patriarhi şi profeţi, pag. 197).

„Omul acela a zis: ’Lasă-mă să plec, căci se revarsă zorile.’ Dar Iacov a răspuns: ’Nu Te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta’” (vers. 26). Cu şoldul dislocat, era absolut imposibil pentru el ca să stea în picioare fără sprijin. El s-a prins de Domnul, nevrând să-I dea drumul. Încrederea Lui deplină era în Domnul pentru a face totul. Atunci când Domnul a încercat să plece, Iacov nu I-a dat drumul.

Credinţa lui Iacov şi-a atins punctul culminant aici. Orice urmă de încredere în sine dispăruse. Caracterul complotist, ticălos, fusese părăsit. De aceea Domnul l-a întrebat: „’Cum îţi este numele?’ ’Iacov’ a răspuns el” (vers. 27). „Sprijinindu-se pe Dumnezeu, el renunţase la propriile sale fapte, astfel că nu mai era înşelătorul, căutând să-şi împlinească propriile planuri, ci prinţul lui Dumnezeu, care luptase lupta cea bună a credinţei, şi apucase viaţa veşnică” (E.J. Waggoner, The Everlasting Covenant, pag. 115).

„Apoi a zis: ’Numele tău nu va mai fi Iacov, ci te vei chema Israel (Cel ce luptă cu Dumnezeu); căci ai luptat cu Dumnezeu şi cu oameni şi ai fost biruitor’” (vers. 28). Puterea lui Iacov alături de Dumnezeu nu consta în bravura sau abilitatea sa omenească. Puterea lui provenea din virtutea unei inimi umile în care eul fusese răstignit şi credinţa fusese concentrată doar asupra Eliberatorului său.

Ellen G. White, citând răspunsul lui Iacov – „Nu Te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta” – face următoarea observaţie: „Dacă atitudinea aceasta ar fi fost o încredere îngâmfată şi obraznică, Iacov ar fi fost nimicit pe loc; dar el manifesta încrederea unuia care îşi mărturisise nevrednicia, şi care totuşi se sprijinea pe credincioşia unui Dumnezeu care Îşi păstra legământul” (op. cit., pag. 197). Dumnezeu nu caută oameni abili cărora să le făgăduiască harul. „Greşeala care îl făcuse pe Iacov să păcătuiască, obţinând prin înşelăciune dreptul de întâi-născut, sta acum în mod clar înaintea sa. El nu avusese încredere în făgăduinţele lui Dumnezeu, ci căutase ca prin eforturile sale proprii să realizeze ceea ce Dumnezeu ar fi împlinit la timpul Său şi pe căile Sale... Iacov fusese învăţat cât de zadarnic este ajutorul omului, cât de fără temei este orice încredere în puterea omenească” (op. cit., pag. 197-201).

Numele său tipic vechiului legământ, Iacov, a fost schimbat de Dumnezeu cu un nou statut specific noului legământ – Israel. Israel înseamnă cel ce biruieşte asupra lui Dumnezeu. Singurul mod în care cineva poate birui asupra lui Dumnezeu este să renunţe la toată speranţa pusă în puterea omului şi să creadă doar în cuvântul lui Dumnezeu.

Cu un test similar al credinţei se vor confrunta toţi credincioşii în ultimele zile, când vrăjmaşii poporului lui Dumnezeu îi vor înconjura pentru a-i ucide. Dacă nu am mărturisit şi nu ne-am pocăit de păcatul nostru înainte, atunci când va veni vremea cercetării inimii nu vom putea sta în picioare din cauza dependenţei noastre de eu. Dacă ne-am umilit sufletele şi am trimis păcatul nostru la marele preot ceresc, atunci când Satana ne va acuza conştiinţa de împlinire a răului ne vom recunoaşte capabili de un astfel de rău, dar în Hristos vom fi pe deplin protejaţi de sângele Său. Atunci acesta va fi triumful nostru – biruinţa prin sângele Mielului. Toată încrederea în sine va fi părăsită prin sprijinirea pe Înlocuitorul şi Garantul nostru.

Domnul l-a salvat pe prietenul Său, Iacov, de atacul fratelui său, Esau, în cel mai evident mod, care s-a dovedit a fi o împăcare între cei doi duşmani. La fel, Dumnezeu îi va elibera pe sfinţii Lui credincioşi în ultimele zile ale istoriei pământului. Ei vor fi cu adevărat israeliţi – luptători ai credinţei care se încred în Dumnezeu ca să câştige războiul pentru ei.